• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

Din laboratorul secret al sculptorului Aurel Vlad

Publicat de Iulia Sur 22 Octombrie 2011

Interviu cu sculptorul Aurel Vlad

Născut în 1954 la Galaţi, Aurel Vlad a studiat sculptura la Universitatea de Artă din Bucureşti (1980-1984), unde este astăzi profesor şi decan. Una dintre cele mai cunoscute opere ale sale este grupul statuar din bronz „Cortegiul sacrificaţilor“ din curtea fostului penitenciar comunist din Sighetu Marmaţiei, astăzi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Lucrarea lui Aurel Vlad „Paternitate“ se află din 2006 în Parcul de Sculpturi Triade din Timişoara. Tot aici, în 2009, în cadrul Taberei de Sculptură „La Castel”, a luat naştere „Coloana bizantină“. În acest an, la Muzeul de Artă Timişoara artistul a prezentat publicului bănăţean expoziţia de sculptură „(Ne)Liniştea unei lumi“.

Care au fost maeştrii dumneavoastră? Ce ne puteţi spune despre aceştia?

Cei esenţiali sunt Mihai Mihai, părintele meu spiritual, sculptor, mort la 33 de ani printr-un accident; Liana Axinte, sculptor, care mi-a fost o extraordinară prietenă, m-a ajutat în momentul esenţial să înţeleg ce trebuie făcut, ca să-mi urmez drumul în viaţă; profesoara din Facultate, Geta Caragiu; şi, după aceea, maestrul care m-a format şi care m-a aşezat pe acest drum, Napoleon Tiron.

Sunteţi la rându-vă dascăl. Le oferiţi aceeaşi îndrumare, susţinere studenţilor dumneavoastră?

Încerc. Sigur că maeştrii care m-au format pe mine au lăsat un fel de regulament, de metodologie. Încerc tot timpul să mă raportez la ei şi să le transmit studenţilor lucruri esenţiale.

Care este cea mai importantă lecţie pe care o daţi?

Nu există una – „cea mai importantă”. Important este să-i învăţ să facă forma, să ajungă la forma esenţială, valabilă din punctul de vedere al profesiei noastre. Dar cred că esenţial este şi când vorbim despre viaţă, despre ce suntem şi cum trebuie să ne comportăm. Chiar şi când vorbim de bibliografii, de cărţi, de filme. Totul mi se pare important.

Începuturile activităţii dumneavoastră artistice au fost înainte de 1989. Cum v-aţi descurcat cu cenzura din timpul fostului regim?

Nu am simţit-o neapărat ca pe o cenzură. Universul nostru era destul de bine definit, voiam să facem artă, artă într-un anumit fel. Şi probabil că ceea ce voiam să fac nu era aşa de… cum să spun… nepotrivit. Nu am avut probleme cu cenzura. Nu ştiu dacă asta din cauza mea sau pentru că oricum activitatea pe care am desfăşurat-o de la absolvire, în 1984, până în 1989, era într-un proces de formare. Am avut probleme, de pildă, când mi s-a spus ca trebuie să fac portretul unui conducător. Am refuzat. Dar nu m-a obligat nimeni mai departe. Am fost doar invitaţi, unii făceau portrete contra cost sau făceau compoziţii tematice cu indicaţii de la partid, dar era problema lor. Eu nu am făcut. Dar nimeni nu m-a oprit să fac vasele mele bizantine, să le expun.

Recunoaşterea profesională a venit în anii ʼ90. Ce schimbări a adus cu sine?

Nu ştiu… Eu m-am considerat bun, de pildă, înainte de facultate, când am deschis prima expoziţie personală la Teatrul Muzical din Galaţi. Nici nu eram la liceu. M-am simţit atunci un om consacrat. Acum, după treizeci de ani de activitate, nu mă consider un artist cu un nume foarte mare. Sunt cunoscut ca un om care lucrează, expune, sunt activ, sunt un artist răsplătit cu premii, am o recunoaştere profesională în țară.

Lucrările dumneavoastră aparţin universului figurativ, sunt cioplite, modelate în diverse materiale. Pe cele din lemn trasaţi înainte un desen cu roşu, pe umanoizii din tablă găsim aceleaşi linii roşii. Există o continuitate între lucrări?

În general, sunt urme ale procesului de lucru. Să vă explic: când cioplesc în lemn, desenez continuu, şi am nevoie de un desen clar, puternic, pe care îl fac cu vopsea roşie şi cu pensula. După ce am desenat pe lemn, vin şi cioplesc. Când am iar nevoie, iar desenez şi iar cioplesc, până când lucrarea pe care o am în faţă se suprapune cu cea din interiorul meu, pe care, de fapt, o caut. Fiecare lucrăm după un model interior. Acea inspiraţie, să spunem, ne creează un model interior şi pe acela noi încercăm să-l cioplim. Cum ciopleşti, sau cum ajungi la o creaţie? O ai în tine, se spune. Eu numesc asta „modelul interior”. Şi, când lucrarea din faţa mea se suprapune cu modelul interior, mă opresc. Nici nu mai simt nevoia atunci, dacă au rămas urme de desen pe lucrare, să le dau jos, pentru că lucrarea, de fapt, aşa-mi vorbeşte. Pe de altă parte, pot să spun că îmi și plac la un moment dat acele urme. Eu las lucrările ca şi cum ar fi într-un stadiu de a fi continuate, nu le termin niciodată. Nu ştiu când, mâine, poimâine, răspoimâine, poate modelul interior se schimbă un pic, şi atunci aş putea să-mi reiau lucrarea. Iar la lucrările din tablă, liniile rezultă clar din procesul tehnologic. Tabla este bătută pe un model din lemn. Când desfac bucată cu bucată, am nevoie de nişte repere ca să le recunosc cum se îmbină şi atunci desenez cu aceeaşi pensulă cu vopsea roşie. Ele mă ajută şi în semnificaţie după aceea. Roşu este ceva care îmi face o mare bucurie şi îmi vorbeşte de un fel de viaţă, care cred că ajută în expresia lucrărilor mele.

Ce ne puteţi spune despre prezenţa omului, care este permanentă, obsesivă în creaţia dumneavoastră?

Iubesc creaţia lui Dumnezeu. M-am oprit la om pentru că este capodopera Creaţiei. Omul înglobează în el şi universul mare şi universul mic – tot ce este în jur. Glumind, aş putea spune că iubesc omul cum iubeşte câinele de casă omul. Am nevoie de el, mă gudur pe lângă el, îl păzesc, dar şi latru când văd că greșește. Când fac lucrări cu tentă socială, când vorbesc de criza în care se află o societate sau un grup de oameni, atunci sunt câinele care muşcă. Dar când vorbesc de starea de bine, de frumuseţea omului, de măreţia lui, omul este stăpânul meu.

Cum aţi defini sculptura astăzi?

Cred că astăzi sunt necesare multe cuvinte ca să defineşti sculpura. Eu admir toate formele de expresie care există astăzi. Nu pot să spun despre X, care nu face sculptură figurativă, că el nu este sculptor. S-ar putea să-mi placă ceea ce face el, chiar dacă nu e figurativ, dacă recunosc în lucrările lui aceleaşi valori cu care lucrez, aceeaşi dragoste pentru Creaţia Lumii sau pentru dorinţa de îndreptare sau de laudă a ei. Sigur că se poate da o definiţie sau o denumire a domeniului… Mi-ar plăcea să spun ceva metaforic, că sculptura este ceea ce simţi sau ceea ce visezi sau ceea ce crezi despre tine, sau… dar sunt doar vorbe. Sculptura nu e numai ceea ce fac eu. E atâta diversitate…

Care este tema cel mai frecvent abordată?

Tema frecventă este „Adam şi Eva”. Din când în când, mă reîntorc la ea pentru că este primul grup, prima pereche. Am făcut multe „Adam şi Eva”. Unele compoziţii sunt mari. Una o are Muzeul Naţional de Artă Contemporană și se numeşte „Adam şi Eva înspăimântaţi.” O pereche se află la Abaţia Klosterneuburg de lângă Viena. Compoziţii numite „Odihna” sau „Darul” sunt în diverse colecţii particulare. Mai este şi o compoziţie din ceramică la un metru şi câteva compoziţii mai mici.

Expoziţia „(Ne)Liniştea unei lumi” urmează să mai fie expusă şi în alt loc?

Îmi doresc foarte mult. Am realizat-o în 2010 pentru Galeria Cuhnia de la Palatul Mogoşoaia, pe urmă am expus-o aici, dar între timp am propus-o ca proiect pentru Pavilionul României de la Bienala de la Veneţia. Nu a fost acceptat acest proiect. Sper să mai pot să o expun… îmi doresc să fac o copie după grupul principal „(Ne)Liniştea”, pe care să o torn în fier şi să o expun undeva pe malul mării, pentru că eu văd în ea o replică la uriaşii din Insula Paştelui. Oamenii mei sunt foarte apropiaţi de acei uriaşi care așteaptă pe Insula Paştelui.

Proiecte pentru 2012?

Vreau să fac lucrări din ce în ce mai mari, dacă îmi voi permite. Vreau să expun. Dacă vrei, pot să-ţi spun un proiect care mi se pare ca un vis: aş vrea ca un an de zile să mă reîntorc la piatră, să cioplesc lucrările care sunt undeva printr-un sertar din mine. Pentru că eu am cioplit mult timp în piatră, un material care îmi place enorm de mult. Dar în atelierul meu nu pot să lucrez şi în lemn şi în piatră. Sunt incompatibile. Trebuie să ai un spaţiu special, unde să ciopleşti numai în piatră. Poate, dacă reușesc să ajung la un astfel de loc, voi reuși să eliberez câteva dintre lucrările la care mă gândesc.

Care ar fi proiectul vieţii dumneavoastră?

Proiectul vieţii… În anumite perioade s-a născut câte un proiect care mi se părea că e al vieţii. Atunci când eram copil şi mi-am descoperit vocaţia, mi-am dorit foarte mult să fac un dirijor care să dirijeze valurile Dunării, dar nu melodia, valsul, ci valurile Dunării. Eu sunt dunărean, de la Galaţi. Stăteam foarte mult timp singur pe faleză şi am crezut că acele valuri trebuie dirijate de cineva, nu doar de vânt. Acel dirijor formidabil ar putea să facă asta. Şi cred că un gând ca ăsta m-a ţinut în priză şi mi-am făcut temele, am ajuns la facultate… Dar după aceea au mai venit şi alte proiecte.

De pildă, Gaudi, arhitectul, mi-a dat o altă temă: să fac şi eu o catedrală, să mă iau la întrecere cu el în lumea asta. Tare mult mi-ar plăcea să cioplesc, să fiu un cioplitor, dacă nu chiar în perioada catedralelor gotice. Iar după ’90 l-am descoperit pe Tinguely, cel care face sculptura cinetică, cu fântâni mişcătoare, cu piese mişcătoare: maşini, cranii… M-a impresionat enorm. L-am văzut într-un documentar pe Arte şi după aceea l-am căutat în albume. Când am ajuns în Europa, l-am căutat în muzee. Şi de ce pornirea asta mare pentru lucrul lui? Pentru că mi s-a părut că el a găsit soluţia ca să însufleţeşti sculptura. Noi facem sculpturi şi le dăm viaţă cu mijloacele clasice: volum, proporţie, modelaj. Dar Tinguely a mers mai departe cu sculptura cinetică, a însufleţit-o, dându-i chiar şi mişcări… mi-a plăcut drumul lui. Am zis că, dacă stau mult în preajma lui, cât să-i cunosc opera bine, poate mă va ajuta în felul meu de a fi, de cioplitor, de meşter bizantin, aplecat spre o anumită spiritualitate. Pentru expoziţia de grup Ciubotaru, Coita, Napo, Vlad am făcut vreo 14 compoziţii care se mişcau. Le-am numit „Îţi mulţumesc, Tinguely” pentru că am lucrat cu gândul la el, dorind să-l înţeleg. Lucrările pe care le-am făcut mi-au produs o mare bucurie, mie şi câtorva copii care s-au jucat continuu cu ele în perioada expoziţiei. Sculptura cinetică a rămas ca un proiect pentru mine.

Spuneaţi că ceva însufleţeşte sculpturile?

Fiecare artist ştie ce pune în opera lui ca să o însufleţească. La o sculptură care nu e vie, nu te poţi uita. N-ai cum să ţii lucrări în jurul tău care nu-ţi vorbesc. O sculptură trebuie să-ţi vorbească. Nu o spun eu, a spus-o maestrul Brâncuşi şi cred că, într-un fel sau altul, au spus-o alţii înaintea lui. Iar ce pui în ea este un secret al fiecăruia. Brâncuşi, de pildă, a răzuit mult material până a ajuns la ceva care i-a vorbit. Dar a trecut prin diverse stadii. Ca să ajungi la o lucrare foarte bună, trebuie să ai multe variante bune în spatele ei.

Secretul dumneavoastră care e?

Eu lucrez mult până când ajung la o lucrare bună. Recunosc o lucrare bună după cantitatea de bucurie pe care o primesc de la lucrare, după cantitatea de energie consumată pentru a o realiza. Eu am mare încredere în ceea ce spun lucrările mele, colaborez cu ele.

FOTO: Titus Bălan

Experiment teatral în PREMIERĂ la Teatrul Maghiar: Forbidden Books

Spectacolul încearcă să descifreze care au fost influențele culturale importante pentru „mileniali”, în contextul exploziei lumii digitale.

Once Upon a Time in Romania – Filme versus corupţie

Intră în concurs! Îţi poţi înscrie clipul video în competiţia de scurtmetraje până pe 1 decembrie 2017.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad spune… poveşti

Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi să descopere poveştile celor 10 zile de Festival la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015