• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

Despre „trilogia comunistă” a lui Lucian Pintilie, la Veneţia

Publicat de Pagini de Cultura 24 Octombrie 2011 Comments Off

Cinema Giorgione, principalul cinematograf din Veneţia istorică, va găzdui joi, 27 octombrie, proiecţia filmului Prea târziu, în regia lui Lucian Pintilie, pe un scenariu inspirat iniţial din nuvela Subomul de Răsvan Popescu.

Deşi se referă explicit la evenimentele din perioada postdecembristă din România, filmul – care îi are în distribuţie pe actorii Răzvan Vasilescu, Cecilia Bârbora, Victor Rebenciuc, Doru Ana, Dorel Vişan, Florin Zamfirescu, Ion Fiscuteanu – devine la final, în stilul specific lui Lucian Pintilie, o parabolă a totalitarismului, a supravieţuirii, a răului, întregind “trilogia comunistă”, alături de Reconstituirea şi Balanţa.

Proiecţia filmului de la Veneţia va fi precedată de o dezbatere pe baza volumului de proză intitulat Prea târziu, a scriitorului Răsvan Popescu, carte lansată de Editura Humanitas chiar în seara premierei filmului omonim. La eveniment vor participa scriitorul Răsvan Popescu, criticul literar Marco Dotti şi Roberto Ellero, directorul Direcţiei de Cultură din cadrul Primăriei oraşului Veneţia.

În acest an, editura italiană Bonanno a publicat traducerea în limba italiană a volumului semnat de Răsvan Popescu, realizată de eminentul traducător şi românist Marco Cugno de la Universitatea din Torino şi a apărut prin programul TPS – Translation and Publication Support Programme al Institutului Cultural Român. Lansarea ediţiei italiene a avut loc în cadrul participării României la Salonul Internaţional de Carte de la Torino din acest an, unde s-a bucurat de un real succes la public şi a beneficiat de un amplu articol în cotidianul Il Manifesto, semnat de profesorul şi criticul literar Marco Dotti.

Evenimentul este organizat de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia în parteneriat cu Circuito Cinema, cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român.

Kinofest declanşează ofensiva filmului independent digital

Publicat de Pagini de Cultura 24 Octombrie 2011 Comments Off

Peste 300 din cele mai interesante scurtmetraje din toată lumea le sunt pregătite cinefililor români cu ocazia celei de-a cincea ediţii a Festivalului Internaţional de Film Digital Kinofest, care va avea loc în zilele de 28, 29 şi 30 octombrie, la Cinematograful Union, Centru Cultural al Republicii Ungare şi Garage Hall.

Tehnici şi mijloace de expresie noi, idei variate, mesaje nonconformiste  sunt pregătite să lupte cu clişeele şi ideile demodate despre/din domeniul filmului. Genurile şi tehnicile abordate sunt foarte variate (animaţii, tehnici mixte, experimentale, ficţiune, clip comercial, comedii, drame, horor, narative sau abstracte, etc). Creaţia digitală este creuzetul experimentelor şi al inovaţiilor cinematografice la nivel mondial, şi Kinofest-ul îşi propune să aducă şi să promoveze în România acest curent, prolific şi avangardist, spun reprezentanţii festivalului, potrivit cărora majoritatea scurtmetrajelor vor fi vizionate în premieră în ţara noastră.

Programul debarcărilor cuprinde Competiţiile internaţionale (Animaţie, Ficţiune şi Micromovie) – la care s-au înscris peste 500 de scurt metraje, din care au trecut de preselecţie doar 90,  şi Programul off-concurs – cea de-a patra secţiune, noncompetitivă, a festivalului, unde au fost grupate 35 de producţii noi şi interesante. În paralel, în cadrul Kinofest vor avea loc şi două regaluri de comedii (filme cu numeroase premii internaţionale); Adventure in Motion – o selecţie de scurtmetraje nonconformiste/ neaşteptate/ inovative ca tehnică şi mijloace artistice; Best Micromovies (program susţinut de Orange România, o selecţie excelentă de filme foarte scurte, cu durata de până la 90 de secunde, realizate pentru noile medii video: internet, telefonie mobilă, etc.) şi Best of Kinofest (selecţii cu cele mai bune filme ale ediţiilor precedente). Acestora li se alătură şi un program de scurtmetraje aparţinând unor interesante şcoli/spaţii georgrafice: Made in Taiwan (filme reprezentând inconfundabila şcoală asiatică de animaţie); 5 o’clock shorts (filme britanice, un program susţinut de British Council); Tortilla de Cortometrajes (selecţie de filme spaniole – Spania este cel mai prolific producător european de scurtmetraje de ficţiune, narative, de o calitate excepţională); Scurt metraje maghiare (realizatori din Ungaria, dar şi maghiari din România) şi Panorama Filmakademie Baden-Württemberg (animaţii realizate de studenţii prestigiosului institut german de animaţie);

Şi la aceasta ediţie, pentru al treilea an consecutiv, Kinofest se alătură campaniilor sociale AVON, găzduind competiţia paralelă AVON Movie for Respect. Concursul de scurtmetraje sociale (adresat doar realizatorilor români) are ca temă în acest an fenomenul violenţei domestice. Finalistele vor fi votate de juriul Kinofest, dar şi de marele public (pe internet).

Pe lângă proiecţiile de filme, festivalul cuprinde şi o expoziţie ce reuneşte o selecţie a lucrărilor din galeria de artă digitală virtuală Kinofest, lucrări semnate de 14 artişti (Centrul Cultural al Republicii Ungare) şi concertul TunesInnaOurHeads (vineri seara, Garage Hall), o formaţie din opt oameni care cântă pe scene cât mai mici, pieseledincapullor luând naştere spontan, instantaneu şi fulgerător – pentru că aşa funcţionează ei..

Programul detaliat, lista şi prezentarea filmelor din festival o găsiţi pe www.kinofest.com. Biletele sunt disponibile în magazinele Diverta, şi online prin www.myticket.ro.

Spectacol „Absolut” cu Marcel Iureş, la Timişoara

Publicat de Pagini de Cultura 24 Octombrie 2011 Comments Off

Timişorenii sunt invitaţi să redescopere una dintre cele mai îndrăgite poveşti ale copilăriei. Celebrul actor Marcel Iureș îl va aduce în scenă pe Ivan Turbincă – eroul principal al poveştii omonime a lui Ion Creangă, text care stă la baza spectacolului Absolut!, regizat de Alexandru Dabija, una dintre cele mai recente producţii ale Teatrului Act din Bucureşti.

Adus la Timişoara de Fundaţia Culturală Artmedia, spectacolul – în care Marcel Iureş îi interpretează cu multă carismă atât pe Ivan Turbincă, cât și pe Dumnezeu sau pe Sfântul Petru – va fi pus în scenă în serile de 24 şi 25 octombrie, la Teatrul German de Stat din Timişoara. Ambele spectacole vor începe de la ora 19.30, marcând debutul noii “stagiuni artmediene”.

Am văzut acest spectacol la București, care m-a încântat, și mi-am zis că și timișorenii trebuie să-l vadă neapărat. Iureș este șarmant, carismatic, plin de talent, clocotește. Fiecare cuvânt îl mușcă în acest spectacol, fiecare ridicare de sprânceană dă sensuri. Îți ia respirația cu câtă eleganță, nonșalanță și talent cât încape alunecă de la un personaj la altul: Dumnezeu este atotștiutor, impozant, un Sfântul Petru alunecos, lingușitor și o Moarte sclifosită cu care Ivan Turbincă se joacă, invitând-o la taclale la o țigară. A fost o încântare de la început până la sfârșit, mărturisește Doina Popa, președintele Artmedia.

Biletele, cu prețul de 100 și 80 de lei, se găsesc la agențiile Operei și a Teatrului German de Stat din Timișoara.

Foto: Alexandru Iureş

„O scrisoare pierdută” în variantă contemporană, pe scena Teatrului Naţional

Publicat de Raul Bastean 24 Octombrie 2011 Comments Off

Deși trăim alte vremuri, realitatea pe care Caragiale o relatează în perioada sa este izbitor de asemănătoare cu cea a zilelor noastre. Prin spectacolul O scrisoare pierdută, regizoarea Ada Lupu demonstrează în cel mai artistic și frumos mod actualitatea textului caragialean. Celebrele personaje Nae Caţavencu, Zoe Trahanache, Ștefan Tipătescu sau Pristanda au rămas personaje memorabile în literatura română și revin pe scena Teatrului Național Timișoara, într-o variantă nouă și reîmprospătată marți, 25 octombrie, de la ora 19, pe scena Sălii Mari.

Povestea buclucaşului răvaş de amor mereu pierdut, instrumentul perfect de şantaj într-o campanie electorală, va fi spusă de actorii Colin Buzoianu, Claudia Ieremia, Ion Rizea, Romeo Ioan, Vladimir Jurăscu, Valentin Ivanciuc, Ionuţ Pârvulescu, Cătălin Ursu, Victor Manovici, Adrian Jivan şi Bogdan Spiridon. Ținutele foarte actuale ale actorilor au fost concepute de Alina Lăţan, de scenografie s-a ocupat Zsolt Fehervári, Tibor Cári a creat muzica spectacolului, iar Lucian Moga este cel care semnează light designul.

Ada Lupu, directorul general al Teatrului Național Timișoara este, cu O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, la a treia montare în instituția pe care o conduce, alături de care a mai montat spectacolele Scrinul negru sau Manifestul broaştei ţestoase după G. Călinescu (2005) şi Trei surori de A.P. Cehov (2008). Biletele se pot achziționa de la Agenția de Bilete din cadrul instituției teatrale.

Devianță – un spectacol despre dragoste, înțelegere și acceptare

Publicat de Raul Bastean 24 Octombrie 2011 Comments Off

Teatrului Maghiar de Stat din Timişoara își reia cel mai recent proiect teatral. Intitulat Devianță, spectacolul semnat de Németh Ákos, unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi maghiari contemporani, va avea loc în seara zilei de marți, 25 octombrie, de la ora 19, pe scena Sălii Studio a TMSTm. Spectacolul reprezintă o premieră şi pentru autor deoarece se află în ipostaza de regizor al propriei piese.

Spectacolul timişorean îi reunește în distribuție pe actorii Balázs Attila, Dukász Péter, Lőrincz Rita, Éder Enikő, Tasnádi-Sáhy Noémi şi Tar Mónika, cărora li se alătură o echipă formată din scenograful Albert Alpár, dramaturgul Gálovits Zoltán şi Szőke Zsolt, asistentul regizorului.

Devianță” este povestea a două surori; una dintre ele suferă de autism. Suntem martorii unor vieţi trăite la marginea societății, deoarece chiar dacă personajele fac parte dintr-un mecanism social, ele au o existență foarte incertă. Chiar această stare periferică este cea care creează situații dramatice și ne face să ne punem întrebări fundamentale. O istorisire localizată în Ungaria zilelor noastre, dar care ne propune adevăruri valabile oricând și oriunde, declară dramaturgul Lökös Ildikó.

Spectacolul Devianță reprezintă o premieră absolută, potrivit reprezentaţilor TMST, piesa nefiind montată până acum de niciun teatru profesionist. Biletele se pot achiziționa de la Casa de Bilete a instituției teatrale având tariful maximal de 10 lei şi 5 lei cu reducere. Programul casieriei de bilete este: luni și vineri între orele 13-16, marți, miercuri și joi între orele 16-19 precum și cu o oră înaintea spectacolului.

Simfonii celebre, printre liliecii din Peştera Româneşti

Publicat de Nicoleta Bodiu 22 Octombrie 2011 Comments Off

Orchestra Filarmonicii Banatul, dirijată de maestrul Radu Popa, va concerta și în acest an în “inima munților”. Iubitorii de muzică și speologie deopotrivă sunt așteptați duminica aceasta, 23 octombrie, de la ora 13, la o nouă ediție a ineditului concert simfonic din Peștera Românești.

Soliştii evenimentului muzical din acest an vor fi soprana Soyung Yu (Coreea de Sud – Austria), Cătălina Costin – vioară și Cosmin Bălean – duduk. Din program vor face parte lucrări din creaţia compozitorilor A. Haciaturian – Vals, J. Strauss – Polca fierarului, A. Lloyd Weber – Fantoma de la operă, J. Last – The Lonely Sheperd, Ch. Chaplin – This is my Song, W.A. Mozart – Alleluia (solistă Soyung Yu), J. Strauss – aria Adelei din opereta Liliacul (solistă Soyung Yu), dar și Tango final (coloana sonoră a filmului Soare înşelător, regia Nikita Mihalkov) – orchestraţia: Radu Popa și cântecul popular românesc Mociriţa – orchestraţia: Radu Popa (solist la duduk: Cosmin Bălean).

Manifestarea, unică în țara noastră, datează încă din anul 1984, fiind inițiată de dr. Constantin Lupu, un veritabil melospeolog. De atunci, peștera situată în nordul munților Poiana Ruscă, dealtfel vestită pentru acustica deosebită, a găzduit numeroase concerte simfonice, aducând, printre lilieci, formații precum Orchestra Regală din Copenhaga (Danemarca), corul de bărbați Rafael din Zrenianin (Serbia) sau Orchestra de suflători a Universității din Szeged (Ungaria).

Ca în fiecare an, accesul publicului la concert va fi liberă, speo-evenimentul muzical find organizat de Fundația Academică Culturală Timișoara (FACT), cu sprijinul Consiliului Județean Timiș, Consiliului Local și Primăriei Timișoara, Filarmonicii Banatul, Asociaţiei Speotimiş și al Primăriei Tomești.

* * *

Pentru a ajunge la peșteră se urmează drumul dintre Deva și Lugoj până în localitatea Coșava. De aici mergeți pe drumul spre Valea lui Liman până în satul Românești. Din sat, traseul ce are ca marcaj crucea galbenă pornește din deptul cimitirului și duce până la peșteră (aproximativ o oră de mers pe jos).

Sursa foto: www.speotimis.ro

Din laboratorul secret al sculptorului Aurel Vlad

Publicat de Iulia Sur 22 Octombrie 2011 Comments Off

Interviu cu sculptorul Aurel Vlad

Născut în 1954 la Galaţi, Aurel Vlad a studiat sculptura la Universitatea de Artă din Bucureşti (1980-1984), unde este astăzi profesor şi decan. Una dintre cele mai cunoscute opere ale sale este grupul statuar din bronz „Cortegiul sacrificaţilor“ din curtea fostului penitenciar comunist din Sighetu Marmaţiei, astăzi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Lucrarea lui Aurel Vlad „Paternitate“ se află din 2006 în Parcul de Sculpturi Triade din Timişoara. Tot aici, în 2009, în cadrul Taberei de Sculptură „La Castel”, a luat naştere „Coloana bizantină“. În acest an, la Muzeul de Artă Timişoara artistul a prezentat publicului bănăţean expoziţia de sculptură „(Ne)Liniştea unei lumi“.

Care au fost maeştrii dumneavoastră? Ce ne puteţi spune despre aceştia?

Cei esenţiali sunt Mihai Mihai, părintele meu spiritual, sculptor, mort la 33 de ani printr-un accident; Liana Axinte, sculptor, care mi-a fost o extraordinară prietenă, m-a ajutat în momentul esenţial să înţeleg ce trebuie făcut, ca să-mi urmez drumul în viaţă; profesoara din Facultate, Geta Caragiu; şi, după aceea, maestrul care m-a format şi care m-a aşezat pe acest drum, Napoleon Tiron.

Sunteţi la rându-vă dascăl. Le oferiţi aceeaşi îndrumare, susţinere studenţilor dumneavoastră?

Încerc. Sigur că maeştrii care m-au format pe mine au lăsat un fel de regulament, de metodologie. Încerc tot timpul să mă raportez la ei şi să le transmit studenţilor lucruri esenţiale.

Care este cea mai importantă lecţie pe care o daţi?

Nu există una – „cea mai importantă”. Important este să-i învăţ să facă forma, să ajungă la forma esenţială, valabilă din punctul de vedere al profesiei noastre. Dar cred că esenţial este şi când vorbim despre viaţă, despre ce suntem şi cum trebuie să ne comportăm. Chiar şi când vorbim de bibliografii, de cărţi, de filme. Totul mi se pare important.

Începuturile activităţii dumneavoastră artistice au fost înainte de 1989. Cum v-aţi descurcat cu cenzura din timpul fostului regim?

Nu am simţit-o neapărat ca pe o cenzură. Universul nostru era destul de bine definit, voiam să facem artă, artă într-un anumit fel. Şi probabil că ceea ce voiam să fac nu era aşa de… cum să spun… nepotrivit. Nu am avut probleme cu cenzura. Nu ştiu dacă asta din cauza mea sau pentru că oricum activitatea pe care am desfăşurat-o de la absolvire, în 1984, până în 1989, era într-un proces de formare. Am avut probleme, de pildă, când mi s-a spus ca trebuie să fac portretul unui conducător. Am refuzat. Dar nu m-a obligat nimeni mai departe. Am fost doar invitaţi, unii făceau portrete contra cost sau făceau compoziţii tematice cu indicaţii de la partid, dar era problema lor. Eu nu am făcut. Dar nimeni nu m-a oprit să fac vasele mele bizantine, să le expun.

Recunoaşterea profesională a venit în anii ʼ90. Ce schimbări a adus cu sine?

Nu ştiu… Eu m-am considerat bun, de pildă, înainte de facultate, când am deschis prima expoziţie personală la Teatrul Muzical din Galaţi. Nici nu eram la liceu. M-am simţit atunci un om consacrat. Acum, după treizeci de ani de activitate, nu mă consider un artist cu un nume foarte mare. Sunt cunoscut ca un om care lucrează, expune, sunt activ, sunt un artist răsplătit cu premii, am o recunoaştere profesională în țară.

Lucrările dumneavoastră aparţin universului figurativ, sunt cioplite, modelate în diverse materiale. Pe cele din lemn trasaţi înainte un desen cu roşu, pe umanoizii din tablă găsim aceleaşi linii roşii. Există o continuitate între lucrări?

În general, sunt urme ale procesului de lucru. Să vă explic: când cioplesc în lemn, desenez continuu, şi am nevoie de un desen clar, puternic, pe care îl fac cu vopsea roşie şi cu pensula. După ce am desenat pe lemn, vin şi cioplesc. Când am iar nevoie, iar desenez şi iar cioplesc, până când lucrarea pe care o am în faţă se suprapune cu cea din interiorul meu, pe care, de fapt, o caut. Fiecare lucrăm după un model interior. Acea inspiraţie, să spunem, ne creează un model interior şi pe acela noi încercăm să-l cioplim. Cum ciopleşti, sau cum ajungi la o creaţie? O ai în tine, se spune. Eu numesc asta „modelul interior”. Şi, când lucrarea din faţa mea se suprapune cu modelul interior, mă opresc. Nici nu mai simt nevoia atunci, dacă au rămas urme de desen pe lucrare, să le dau jos, pentru că lucrarea, de fapt, aşa-mi vorbeşte. Pe de altă parte, pot să spun că îmi și plac la un moment dat acele urme. Eu las lucrările ca şi cum ar fi într-un stadiu de a fi continuate, nu le termin niciodată. Nu ştiu când, mâine, poimâine, răspoimâine, poate modelul interior se schimbă un pic, şi atunci aş putea să-mi reiau lucrarea. Iar la lucrările din tablă, liniile rezultă clar din procesul tehnologic. Tabla este bătută pe un model din lemn. Când desfac bucată cu bucată, am nevoie de nişte repere ca să le recunosc cum se îmbină şi atunci desenez cu aceeaşi pensulă cu vopsea roşie. Ele mă ajută şi în semnificaţie după aceea. Roşu este ceva care îmi face o mare bucurie şi îmi vorbeşte de un fel de viaţă, care cred că ajută în expresia lucrărilor mele.

Ce ne puteţi spune despre prezenţa omului, care este permanentă, obsesivă în creaţia dumneavoastră?

Iubesc creaţia lui Dumnezeu. M-am oprit la om pentru că este capodopera Creaţiei. Omul înglobează în el şi universul mare şi universul mic – tot ce este în jur. Glumind, aş putea spune că iubesc omul cum iubeşte câinele de casă omul. Am nevoie de el, mă gudur pe lângă el, îl păzesc, dar şi latru când văd că greșește. Când fac lucrări cu tentă socială, când vorbesc de criza în care se află o societate sau un grup de oameni, atunci sunt câinele care muşcă. Dar când vorbesc de starea de bine, de frumuseţea omului, de măreţia lui, omul este stăpânul meu.

Cum aţi defini sculptura astăzi?

Cred că astăzi sunt necesare multe cuvinte ca să defineşti sculpura. Eu admir toate formele de expresie care există astăzi. Nu pot să spun despre X, care nu face sculptură figurativă, că el nu este sculptor. S-ar putea să-mi placă ceea ce face el, chiar dacă nu e figurativ, dacă recunosc în lucrările lui aceleaşi valori cu care lucrez, aceeaşi dragoste pentru Creaţia Lumii sau pentru dorinţa de îndreptare sau de laudă a ei. Sigur că se poate da o definiţie sau o denumire a domeniului… Mi-ar plăcea să spun ceva metaforic, că sculptura este ceea ce simţi sau ceea ce visezi sau ceea ce crezi despre tine, sau… dar sunt doar vorbe. Sculptura nu e numai ceea ce fac eu. E atâta diversitate…

Care este tema cel mai frecvent abordată?

Tema frecventă este „Adam şi Eva”. Din când în când, mă reîntorc la ea pentru că este primul grup, prima pereche. Am făcut multe „Adam şi Eva”. Unele compoziţii sunt mari. Una o are Muzeul Naţional de Artă Contemporană și se numeşte „Adam şi Eva înspăimântaţi.” O pereche se află la Abaţia Klosterneuburg de lângă Viena. Compoziţii numite „Odihna” sau „Darul” sunt în diverse colecţii particulare. Mai este şi o compoziţie din ceramică la un metru şi câteva compoziţii mai mici.

Expoziţia „(Ne)Liniştea unei lumi” urmează să mai fie expusă şi în alt loc?

Îmi doresc foarte mult. Am realizat-o în 2010 pentru Galeria Cuhnia de la Palatul Mogoşoaia, pe urmă am expus-o aici, dar între timp am propus-o ca proiect pentru Pavilionul României de la Bienala de la Veneţia. Nu a fost acceptat acest proiect. Sper să mai pot să o expun… îmi doresc să fac o copie după grupul principal „(Ne)Liniştea”, pe care să o torn în fier şi să o expun undeva pe malul mării, pentru că eu văd în ea o replică la uriaşii din Insula Paştelui. Oamenii mei sunt foarte apropiaţi de acei uriaşi care așteaptă pe Insula Paştelui.

Proiecte pentru 2012?

Vreau să fac lucrări din ce în ce mai mari, dacă îmi voi permite. Vreau să expun. Dacă vrei, pot să-ţi spun un proiect care mi se pare ca un vis: aş vrea ca un an de zile să mă reîntorc la piatră, să cioplesc lucrările care sunt undeva printr-un sertar din mine. Pentru că eu am cioplit mult timp în piatră, un material care îmi place enorm de mult. Dar în atelierul meu nu pot să lucrez şi în lemn şi în piatră. Sunt incompatibile. Trebuie să ai un spaţiu special, unde să ciopleşti numai în piatră. Poate, dacă reușesc să ajung la un astfel de loc, voi reuși să eliberez câteva dintre lucrările la care mă gândesc.

Care ar fi proiectul vieţii dumneavoastră?

Proiectul vieţii… În anumite perioade s-a născut câte un proiect care mi se părea că e al vieţii. Atunci când eram copil şi mi-am descoperit vocaţia, mi-am dorit foarte mult să fac un dirijor care să dirijeze valurile Dunării, dar nu melodia, valsul, ci valurile Dunării. Eu sunt dunărean, de la Galaţi. Stăteam foarte mult timp singur pe faleză şi am crezut că acele valuri trebuie dirijate de cineva, nu doar de vânt. Acel dirijor formidabil ar putea să facă asta. Şi cred că un gând ca ăsta m-a ţinut în priză şi mi-am făcut temele, am ajuns la facultate… Dar după aceea au mai venit şi alte proiecte.

De pildă, Gaudi, arhitectul, mi-a dat o altă temă: să fac şi eu o catedrală, să mă iau la întrecere cu el în lumea asta. Tare mult mi-ar plăcea să cioplesc, să fiu un cioplitor, dacă nu chiar în perioada catedralelor gotice. Iar după ’90 l-am descoperit pe Tinguely, cel care face sculptura cinetică, cu fântâni mişcătoare, cu piese mişcătoare: maşini, cranii… M-a impresionat enorm. L-am văzut într-un documentar pe Arte şi după aceea l-am căutat în albume. Când am ajuns în Europa, l-am căutat în muzee. Şi de ce pornirea asta mare pentru lucrul lui? Pentru că mi s-a părut că el a găsit soluţia ca să însufleţeşti sculptura. Noi facem sculpturi şi le dăm viaţă cu mijloacele clasice: volum, proporţie, modelaj. Dar Tinguely a mers mai departe cu sculptura cinetică, a însufleţit-o, dându-i chiar şi mişcări… mi-a plăcut drumul lui. Am zis că, dacă stau mult în preajma lui, cât să-i cunosc opera bine, poate mă va ajuta în felul meu de a fi, de cioplitor, de meşter bizantin, aplecat spre o anumită spiritualitate. Pentru expoziţia de grup Ciubotaru, Coita, Napo, Vlad am făcut vreo 14 compoziţii care se mişcau. Le-am numit „Îţi mulţumesc, Tinguely” pentru că am lucrat cu gândul la el, dorind să-l înţeleg. Lucrările pe care le-am făcut mi-au produs o mare bucurie, mie şi câtorva copii care s-au jucat continuu cu ele în perioada expoziţiei. Sculptura cinetică a rămas ca un proiect pentru mine.

Spuneaţi că ceva însufleţeşte sculpturile?

Fiecare artist ştie ce pune în opera lui ca să o însufleţească. La o sculptură care nu e vie, nu te poţi uita. N-ai cum să ţii lucrări în jurul tău care nu-ţi vorbesc. O sculptură trebuie să-ţi vorbească. Nu o spun eu, a spus-o maestrul Brâncuşi şi cred că, într-un fel sau altul, au spus-o alţii înaintea lui. Iar ce pui în ea este un secret al fiecăruia. Brâncuşi, de pildă, a răzuit mult material până a ajuns la ceva care i-a vorbit. Dar a trecut prin diverse stadii. Ca să ajungi la o lucrare foarte bună, trebuie să ai multe variante bune în spatele ei.

Secretul dumneavoastră care e?

Eu lucrez mult până când ajung la o lucrare bună. Recunosc o lucrare bună după cantitatea de bucurie pe care o primesc de la lucrare, după cantitatea de energie consumată pentru a o realiza. Eu am mare încredere în ceea ce spun lucrările mele, colaborez cu ele.

FOTO: Titus Bălan

Despre prețul dezrădăcinării, cu Gheorghe Săsărman

Publicat de Pagini de Cultura 21 Octombrie 2011 Comments Off

Soarta unui intelectual care parcurge drumul sinuos de la credinţa senină în idealurile comuniste la recunoaşterea amară a situaţiei reale dintr-o ţară încremenită sub teroarea dictaturii. Acesta este subiectul celei mai recente cărți semnate de publicistul Gheorghe Săsărman, Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său publicat la Editura Nemira. Volumul va fi lansat vineri, 21 octombrie 2011, ora 19.00, la Librăria Cartea de nisip din Timişoara. Alături de autor, vor fi prezenţi Cornel Ungureanu, Lucian Ionică şi Cornel Secu.

Înrudit prin substanţă cu proza memorialistică, romanul istoriseşte firesc un destin autentic: victoria eroului în confruntarea cu iscoadele, şicanele şi capcanele Securităţii este obţinută cu preţul dureros al dezrădăcinării. Protagonistul, la care se recunosc elemente biografice ale autorului, nu se lasă recrutat de Securitate, îşi pierde locul de muncă şi părăseşte ţara, devenind obiectul unui dosar de urmărire informativă din care volumul reproduce textual documente. Fără să alunece în patetic, scriitura densă a lui Gheorghe Săsărman îmbină descrierea calmă cu ironia duioasă şi cu sarcasmul, se poate citi în sinopsisul volumului.

* * *

GHEORGHE SĂSĂRMAN s-a născut în 1941 la Bucureşti, într-o familie de ardeleni, a absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti în 1965, perioadă în care şi-a început activitatea publicistică. A debutat în literatură cu volumul de proză Oracolul (1969), după care a publicat Cuadratura cercului (1975), carte alcătuită din proze fantastice (în ediţia integrală, tipărită în 2001, autorul a adăugat cele zece scrieri eliminate de Cenzura comunistă în 1975) în care arhitectura şi urbanistica imaginare sunt explorate pentru a vorbi despre libertatea omului. A urmat apoi Himera (1979), unul dintre cele mai reuşite volume ale autorului, cuprinzând povestiri şi nuvele SF. În 1982, când a tipărit 2000, Gheorghe Săsărman a fost constrâns, din motive politice (un frate rămas ilegal în Canada), să renunţe la activitatea de gazetar şi s-a angajat analist de sisteme la Centrul Judeţean de Proiectare Arad. Un an mai târziu s-a stabilit la München, Germania, şi a colaborat cu publicaţii prestigioase din România şi din străinătate. Unele dintre volumele pe care le-a semnat au fost traduse în mai multe ţări. Povestirile şi nuvelele sale au apărut în reviste literare, antologii şi volume colective din România, Germania, Franţa, Italia, Spania, Polonia, Ungaria sau Japonia. De-a lungul timpului, autorul a fost recompensat cu numeroase distincţii pentru scrierile sale, printre care Premiul Europa (Stresa, 1980). Cel mai recent volum pe care l-a publicat în România este Vedenii (2007).

Experiment teatral în PREMIERĂ la Teatrul Maghiar: Forbidden Books

Spectacolul încearcă să descifreze care au fost influențele culturale importante pentru „mileniali”, în contextul exploziei lumii digitale.

Once Upon a Time in Romania – Filme versus corupţie

Intră în concurs! Îţi poţi înscrie clipul video în competiţia de scurtmetraje până pe 1 decembrie 2017.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad spune… poveşti

Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi să descopere poveştile celor 10 zile de Festival la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015