• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

Interviu cu mezzosoprana Mihaela Ungureanu-Binder

Numele celebrei mezzosoprane Mihaela Ungureanu-Binder este deja cunoscut atât publicului internaţional, cât şi celui românesc. O solistă experimentată, cu o carieră de peste 25 de ani, cântăreaţa a evoluat pe scenele europene alături de Placido Domingo, Angela Gheorghiu, Anna Netrebko, Agnes Baltsa, Edita Gruberova şi alţii. A X-a ediţie jubiliară a FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE OPERĂ, OPERETĂ ŞI BALET – BRAŞOV 2012 a avut-o ca invitată pe braşoveanca Mihaela Ungureanu-Binder, care ne mărturiseşte că “reântâlnirea cu publicul din România este întotdeauna emoţionantă”.

* * *

Corina KISS: Ce a însemnat pentru tine acest gen de spectacol – concert pe scena de “acasă”?

Mihaela UNGUREANU-BINDER: O mare bucurie! Doresc să le mulţumesc braşovenilor şi, nu în ultimul rând, domnului Ovidiu Mezei, cel care a făcut o reuşită din acest eveniment “Marea Gală – Concert” la Opera din Braşov. Desigur, pentru mine posibilitatea de a cânta pentru prima dată “acasă” pe scena acestui teatru a fost extrem de emoţionantă. Oriunde este mai uşor să treci peste o apariţie scenică decât acasă, unde eşti aşteptat de prieteni, părinţi, fraţi şi de publicul care te ştie de mic copil. Ei aşteaptă de la tine mai mult decât ai fost, doresc să vadă performanţa şi evoluţia carierei tale.

Eşti plecată din România la mijlocul anilor ’90 la Opera de Stat din Viena, unde ai făcut o carieră valoroasă demnă de respectat. Cum a fost prima colaborare cu orchestra Operei din Braşov care l-a avut la pupitrul dirijoral pe cel mai longeviv” dirijor Dorel Munteanu?

Sunt sentimente care nu le putem descrie, deorece cuvântul e prea mic. Însă, nu pot trece peste calităţile maestrului Dorel Munteanu, care a dovedit nu numai o amplă experienţă dirijorală, ci şi un rafinament şi o delicateţe uimitoare cu care lucrează, fiind mereu alături de interpretarea solistului. Orchestra a fost stimulată şi a ştiut să se ţină la înălţimea cerinţelor creându-se o energie magică între orchestră, dirijor şi solist.

Ce amintiri te leagă de scena din Braşov?

Cariera mea artistică a început la 15 ani, când am urcat pentru prima dată pe scenă alături de Filarmonica din Braşov ca pianistă – concertistă, avându-l alături pe dirijorul I. Ionescu – Galaţi. Un an mai târziu, la 16 ani, am fost prima elevă din istoria Liceului de Muzică din Braşov care a adus un premiu internaţional la pian şi anume din Llangollen, Ţara Galilor – Anglia. Desigur, aceste evenimente au fost momente importante în viaţa mea şi în formarea mea artistică. Vocea mea s-a dezvoltat, încetul cu încetul, în corul “Camerata Infatis” a profesorului Nicolae Bica, conturându-se o voce cu armonice şi o culoare deosebită, cu sunete grave, care arătau încă din copilărie că voi fi cu siguranţă mezzosoprană.

Ai fi urmat o carieră pianistică dacă nu ai fi ascultat sfatul strălucitei mezzosoprane Marta Kessler – solista Filarmonicii din Bucureşti?

Dacă o întrebaţi pe profesoara mea de pian de atunci, Stela Drăgulin, o să spună cu certitudine: DA. Şi îi înţeleg alegerea! Eu eram “copilul minune” la vremea aceea, iar Stela Drăgulin – o tânără profesoară cu mari ambiţii şi foarte talentată pe plan pedagogic, o combinaţie extraordinară între elev şi profesor. Însă eu am fost cea care a ales “drumul” cântului, instrumentul de neînlocuit pentru mine, deoarece vocea umană este cea care poate să transmită cele mai rafinate culori şi emoţii. Ca pianist, trebuie să te obişnuiesti să fii de cele mai multe ori singur cu lumea muzicii, adâncit ore întregi în studiu, pentru descoperirea şi redescoperirea ei. Pe când ca şi cântăreţ, după ce ţi-ai învăţat rolul, eşti direct în legatură cu universul muzicii. Repetiţiile la scenă şi spectacolele îţi dau posibilitatea să descoperi mai repede frumosul şi emoţiile unice, care nu se repetă niciodată. Acelaşi rol cântat pe diferite scene ale lumii, cu dirijori şi orchestre diferite, aduc mereu alte emoţii, alte sentimente, alte trăiri. Chiar dimensiunile scenelor, ideile diferite despre aceeaşi arie a unui regizor nou schimbă total viziunea şi părerea ta despre un rol. Acest lucru m-a fascinat de la început şi m-a făcut din tinereţe să-mi doresc acest drum. Curiozitatea de a deschide uşa universului operei alături de o muzică care rămâne mereu aceeaşi, dar care e în acelaşi timp mereu nouă, încărcată de emoţii noi, m-a atras din ce în ce mai mult.

Despre profesoara Stela Drăgulin s-au auzit lucruri controversate în ultimii ani, ai o părere personală?

Sigur că am o părere personală, care s-a conturat de-a lungul timpului, cunoscând-o pe profesoara Stela Dragulin de când eram copil şi în preajma căreia mi-am dezvoltat “cariera” pianistică. Am cunoscut-o chiar de la începutul carierei sale, ca tânară profesoară la Liceul de Muzică din Braşov. Toţi tinerii aduc o energie, un puls nou cu ei, iar spiritul ambiţios al doamnei Stela Drăgulin era de a descoperi talente şi de a le forma. Sigur, a face performanţe cu copiii nu este tocmai uşor deoarece cere o mare disciplină, seriozitate şi multe ore de lucru. Talentul e un mănunchi de însuşiri (pe care mulţi părinţi nu le înţeleg), iar Stela Drăgulin a fost profesorul multilateral implicat în viaţa “micului artist”, aceasta însemnând nu numai ore de pian, ci şi acţiunea managerială. Există copii foarte talentaţi, dar fără aceşti profesori care să se implice şi să caute în lăuntrul copilului pentru a-l scoate la lumină, nu s-ar ajunge la performanţă. Fără tenacitate, perseverenţă, muncă asiduă şi preocuparea de a forma dintr-un copil talentat un “mic artist” care să stea pe o scenă profesionistă, nu s-ar vorbi astăzi de vârfuri. La Braşov, profesoara Stela Dragulin a păstorit şi a crescut copii care au dorit să descopere muzica, mai cu seamă pianul, cu pasiune şi fiecare din aceste mici talente s-a dezvoltat după datele naturale care le-a avut. Unii au dorit performanţa pianistică, alţii şi-au dezvoltat orizontul muzical în alte ramuri artistice unde baza pianului le-au fost de un ajutor major, sau cei care interior nu au putut ţine pasul spre perfecţiune şi au rămas admiratorii de pe scaunul spectatorului. Într-un cuvânt, Stela Drăgulin este şi a fost profesorul pe care ar trebui să ni-l dorim dacă vrem ceva serios şi performant.

Se spune că orele de instrument şi relaţia cu profesorul trebuie să fie o plăcere, nu o tensiune. Cum au decurs orele de instrument (pian şi mai apoi canto) în perioada ta de formare?

Ca elevă la pian am fost mult mai docilă şi mai asculătoare, am acumulat ca un “burete” tot ce mi se spunea şi îmi plăceau orele de pian, mă simţeam în elementul meu. Doresc să cred că şi profesoarele mele: Stela Drăgulin şi Cristina Georgescu, profesoara de la Liceul de Muzică din Bucureşti, au aceeaşi părere. Nici una din profesoarele mele nu au fost altfel decât generoase cu mine, conducându-mă fără forţă sau brutalitate spre succes! Pentru a face performaţă, nu înseamnă intimidare psihică, ci generozitate din partea profesorului pentru a putea scoate un talent la lumină. La canto însă, lucrurile au stat altfel. M-am remarcat în faţa profesorilor datorită timbrului meu special, cu dorinţe şi pretenţii mari. Ştiam că am o bază muzicală solidă datorită pianului şi a şcolii de muzică, dar nu am ştiut că posibilităţile tehnice de a-mi folosi vocea şi de a transmite emoţiile pe care le doream, nu erau la acelaşi nivel. De aceea, cred că am fost precum “un caluţ nărăvaş şi nerăbdător” pe care profesorii trebuiau să-l ţină în frâu să nu-şi rupă gâtul. Toţi aceşti ani de facultate în care se impunea o formare cu multă muncă, trudă, lacrimi şi deznădejdii nu au fost uşori, însă le port respect şi iubire profesorilor mei care şi-au adus contribuţia: Marta Kessler, Iulia Buciuceanu, Gheorghe Roşu, Ana Manciulea şi Lucia Stănescu.

Crezi în fraza că “performaţa cere sacrificii”?

Oh, da! Mari sacrificii! Cuvântul e scurt la figurat, dar amplu în realitate. Sacrificiile sunt din partea multora: a părinţilor, a profesorului şi a elevului. A face muzică într-un mod profesionist, care să reziste timpului, înseamnă implicare fizică şi psihică din partea acestor trei părţi. Trebuie să mărturisesc că în copilărie nu am ştiut ce înseamnă “sărbători”, cum am mai spus deja, studiul pianului cere un antrenament permanent şi neîntrerupt, dar mie mi-a făcut plăcere acest ritm de viaţă, m-a învăţat de mic copil că pentru a ajunge “în vârf” trebuie să fii mereu disciplinat, iar atât părinţii mei, cât şi profesoarele mele de pian, Stela Drăgulin şi Cristina Georgescu, cereau profesionalism.

Ce te-a legat în copilărie de cariera pianistică şi ce te leagă acum de cea a cântului?

Faptul că amândouă cariere le-am făcut, din ambiţia mea, într-o atmosferă serioasă. Apoi, frumuseţea şi emoţia pe care o poate da muzica: universul sunetelor în faţa căreia toţi suntem egali.

Se ştie că apariţiile tale au fost pe scene renumite internaţionale şi mai ales pe cele din Austria şi Germania. Cum ai găsit schimbarea cu scena de acasă”?

Trebuie să dezvălui un secret: eu cânt cu aceeaşi dăruire şi plăcere pe orice scenă din lume, însă, cum spuneam, acasă e cel mai greu. Reîntâlnirea cu publicul din România e întotdeauna emoţionantă. Emoţiile sunt mult mai puternice şi oamenii din public mult mai cunoscuţi.

Ultima ta colaborare cu Placido Domingo a fost tot într-o astfel de Gală – Concert la Viena. Ce ne poţi spune despre artiştii braşoveni alături de care ai cântat acum?

Colaborarea mea cu Placido Domingo a fost de mai multe feluri şi nu într-o gală – concert, ci într-un matineu de prezentare a unei premiere ce urma să aibă loc la Opera de stat din Viena şi apoi multe alte spectacole. Colegii mei braşoveni Carmen Oprişan şi Dorin Mara sunt cântăreţi şi artişti minunaţi, cu voci deosebite, care au străbătut scenele lumii datorită calităţilor şi cu care am avut o deosebită plăcere să mă reîntâlnesc pe scena de la Braşov. Trebuie să amintesc că, pe Dorin Mara îl ştiu de când eram elevi – el la fagot, iar eu la pian – în Braşov, iar pe Carmen Oprişan am cunoscut-o la Cluj, când ea era deja solistă la Opera Română, iar eu studentă. Începutul meu ca solistă la Opera din Cluj i se datorează într-un fel, deoarece a trebuit să cânt rolul Prinţului Orlovsky din opereta Liliacul înlocuind-o pe Carmen. Cu acest spectacol a avut loc şi primul meu turneu în Italia şi prima mea ieşire ca solistă în străinătate împreună cu Opera Română din Cluj.

Cariera ta de mare anvergură pe scenele mari din Europa şi Asia au făcut să devii un nume de rezonanţă atât în străinătate, cât şi în România. Ce sfat poţi să le dai tinerilor care sunt la început de drum?

Oh, greu de spus azi un sfat potrivit! În orice caz, pe lângă o pregătire bună care le va da siguranţă şi plăcere pe scenă, le doresc noroc pe drumul cântului, să poată cânta, ca şi mine, pe scenele mari ale lumii şi chiar acasă.

Dr. Corina KISS – Germania


Experiment teatral în PREMIERĂ la Teatrul Maghiar: Forbidden Books

Spectacolul încearcă să descifreze care au fost influențele culturale importante pentru „mileniali”, în contextul exploziei lumii digitale.

Once Upon a Time in Romania – Filme versus corupţie

Intră în concurs! Îţi poţi înscrie clipul video în competiţia de scurtmetraje până pe 1 decembrie 2017.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad spune… poveşti

Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi să descopere poveştile celor 10 zile de Festival la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015