• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Adresa la care locuieşte nostalgia

Publicat de Horea Bacanu 20 Decembrie 2014 Comments Off

Curioasă coincidenţă, această carte începe şi se încheie cu două titluri de capitole în care apare cuvântul “fericire”, deşi povestea spusă de-a lungul celor optzeci şi trei de capitole este despre “nostalgie”, un fel de melanj obţinut din inocenţă şi sentimentalism.

Obsesia primelor cuvinte şi a primului paragraf dintr-o ficţiune e întâlnită atât la mulţi dintre autorii foarte cunoscuţi, cât şi la cititori, la ales la unii cititori mai atenţi. Curiozitatea obsesivă despre cuvintele şi frazele primului capitol este îndreptăţită, aceste prime fraze deschid o lume nouă. Capitolul 1 din “Muzeul inocenţei”, “Cea mai fericită clipă din viaţa mea”, se deschide cu fixarea unui moment ce a provocat tot ce a urmat între Fusun şi Kemal. A provocat, până la urmă, chiar nostalgia păstrării unei colecţii de obiecte într-un muzeu al inocenţei real. Dar şi starea sentimentală a lui Kemal, transformarea acestui moment într-o nostalgie fără moarte, expusă în Istanbul, în imobilul cu numărul 2 de pe strada Dalgıç Çıkmazı, zona Çukurcuma Caddesi, din cartierul Beyoğlu (lângă Piața Taksim). La finalul cărţii, autorul (ori poate chiar Kemal Bey, personajul central căruia i-a venit ideea de face acest muzeu) a găsit potrivit să-l îndrepte pe cititor către sediul muzeului, ataşând şi o hartă a zonei în care se află. Iată primele fraze ale capitolului 1 şi această hartă de la finalul cărţii:

Să fi fost, oare, cea mai fericită clipă din viaţa mea? Aş fi putut proteja, oare, fericirea aceea, dacă mi-aş fi dat seama de ea, astfel încât lucrurile să urmeze un cu totul alt făgaş?

Dacă aş fi reuşit să intuiesc că trăiam cea mai fericită clipă din viaţa mea, n-aş fi pierdut-o niciodată. Momentele acelea minunate, de aur, care mi-au învăluit întreaga fiinţă într-o pace profundă au durat, poate, câteva secunde, dar am avut senzaţia că fericirea dăruită de ele s-a prelungit ore, ba chiar ani de-a rândul. …

În ultimul capitol, “Fericirea”, întâlnirea postmodernistă dintre autor şi personaj are ca pretext modul în care personajul (căruia i-a venit ideea de a face un muzeu din apartamentul povestirii sale) îl caută pe scriitorul Orhan Pamuk ca să-i ceară să scrie povestea muzeului şi colecţiei sale, fără de care vizitatorii nu vor înţelege inocenţa iniţială, sentimentalismul ulterior şi poate nici nu-şi vor da seama că se află la o adresă la care locuieşte nostalgia. Kemal Bey iese din pagini şi îl ia aliat pe Orhan (Pamuk) Bey, spunându-i în finalul capitolului 83 că a avut o viaţă fericită. Şi care merită povestită şi arătată în obiectele încărcate de nostalgie din muzeul de pe mica stradă a cartierului Çukurcuma din Istanbul. Cei doi domni, Kemal Bey şi Orhan Bey, conversează şi fixează argumentele pentru realitatea nostalgică a viitorului muzeu (cel care va rămâne, evident, în grija lui Orhan Pamuk, de îndată ce scriitorul va ajunge să scrie şi ultimul cuvânt din carte):

Cei care vor vizita muzeul vor afla, într-o bună zi, povestea noastră şi vor simţi, de fapt, ce fel de om a fost Füsun, Orhan Bey, mi-a spus el.

Ne apucaserăm imediat de băut, iar acum îmi făcea mare plăcere să beau în tovărăşia lui.

— Privind toate aceste obiecte, luând la rând vitrinele şi cutiile, văzând cum am contemplat-o pe Füsun la mesele de seară vreme de opt ani şi cât eram de atent la mâna, la braţul, la zâmbetul, la unduirea părului ei, la felul în care-şi strivea ţigara în scrumieră, în care se-ncrunta ori zâmbea, la batistele, la agrafele, la pantofii ei, la lingura pe care-o ţinea în mână, la tot ceea ce o privea (nu i-am spus „dar n-aţi fost atent la cercei, Kemal Bey!“), vizitatorii vor simţi că dragostea înseamnă o deosebită atenţie, o mare afecţiune… V-aş ruga să încheiaţi cartea şi să consemnaţi, totodată, în ea că toate exponatele muzeului trebuie să fie scăldate într-o lumină blândă, care să se reverse din vitrine şi care să fie pe măsura atenţiei pe care le-am acordat-o eu. Privind obiectele, vizitatorii muzeului vor fi cuprinşi de preţuire faţă de dragostea dintre mine şi Füsun şi o vor asemui cu amintirile lor personale. Să nu fie niciodată îmbulzeală în săli, aşa încât vizitatorul să trăiască şi să perceapă, rând pe rând, lucrurile care i-au aparţinut lui Füsun, imaginile acelor unghere ale Istanbulului prin care am rătăcit amândoi, mână în mână, şi, în cele din urmă, întreaga colecţie. În Muzeul inocenţei nu trebuie să se afle mai mult de cincizeci de persoane simultan. De fapt, grupurile şi elevii trebuie să-şi facă programare înainte de a-l vizita. Muzeele din Occident sunt din ce în ce mai aglomerate, Orhan Bey. Familiile europene se duc, duminica, la marile muzee cu căţel şi purcel, aşa cum ne duceam noi cândva la plimbare pe malul Bosforului cu maşinile. Apoi iau prânzul la restaurantul muzeului, voioşi nevoie mare, aşa cum prânzeam noi odinioară, duminica, în câte-o cârciumă de pe Bosfor. Proust scria că, după moartea mătuşii sale, obiectele din casa acesteia fuseseră vândute unui bordel şi că, ori de câte ori se ducea acolo şi-i vedea fotoliile şi mesele, simţea că lucrurile plângeau. Lucrurile plâng ori de câte ori hoinăresc prin muzee puhoaiele de duminică, Orhan Bey. În muzeul meu, obiectele vor rămâne, de fapt, mereu la ele acasă. Mă tem ca bogătaşii noştri inculţi şi nesiguri pe ei, confruntaţi cu moda muzeelor din Occident, să nu-şi dorească să deschidă muzee de artă modernă dotate cu restaurante. Noi, ca naţiune, nu avem însă nici un fel de cunoştinţe, de gusturi şi abilităţi în domeniul picturii. Poporul turc trebuie să-şi expună în muzee propria viaţă, nicidecum imitaţii de proastă factură ale picturii occidentale. Muzeele de la noi trebuie să ne reflecte propria existenţă, nu reveriile occidentale ale înavuţiţilor noştri. Muzeul cuprinde întreaga noastră viaţă, a mea şi a lui Füsun, tot ceea ce am trăit noi, iar ceea ce v-am povestit este pe deplin adevărat, Orhan Bey. S-ar putea ca unele lucruri să nu li se pară suficient de limpezi cititorilor şi vizitatorilor muzeului, pentru că, deşi v-am depănat povestea şi existenţa mea cu desăvârşită sinceritate, nici măcar eu nu ştiu în ce măsură le-am priceput pe deplin. Faptul acesta urmează să fie lămurit, pe viitor, de oamenii de ştiinţă, prin intermediul articolelor pe care le vor publica în Inocenţa, revista muzeului. Să-i lăsăm pe ei să ne spună ce relaţii structurale există între agrafele şi periile de păr ale lui Füsun şi răposatul Lămâie, canarul. Supraveghetorii trebuie să le explice vizitatorilor din generaţiile următoare care vor socoti că ceea ce am trăit – suferinţele mele din dragoste, felul în care am pătimit pentru Füsun, felul în care ne înveseleam când ni se întâlneau privirile la mesele de seară ori faptul că ne simţeam fericiţi când stăteam mână în mână pe plajă sau la cinematograf – reprezintă o exagerare, că tot ceea ce am trăit este adevărat. Nu vă faceţi însă griji, n-am nici o îndoială că iubirea noastră va fi înţeleasă de oamenii viitorului. Sunt sigur că studenţii voioşi care vor veni peste cincizeci de ani de la Kayseri cu autobuzul spre a vizita muzeul, turiştii japonezi care vor face coadă la uşă, cu aparatele de fotografiat în mâini, femeile singure, care îi vor trece pragul doar pentru că se vor fi rătăcit, şi îndrăgostiţii fericiţi din Istanbulul la fel de fericit al acelor vremuri vor percepe intens dragostea şi tot ceea ce am cunoscut noi privind stăruitor fotografiile ce reprezintă vechiul Istanbul, jucăriile copilăriei noastre comune şi celelalte lucruri. Mulţimile de oameni care vor veni la Muzeul inocenţei vor vizita, sper, şi expoziţiile noastre temporare, admirând obiectele adunate de bieţii noştri confraţi istanbulezi cu care am făcut cunoştinţă prin casele-ghenă şi pe la reuniunile Asociaţiei, colecţionarii noştri bântuiţi de obsesii care au strâns fotografii cu vapoare, capace de răcoritoare, cutii de chibrituri, clanţe, cărţi poştale, fotografii cu artişti şi alte celebrităţi ori cercei. Mi-aş dori ca poveştile acestor expoziţii şi colecţii să fie, la rândul lor, consemnate în cataloage şi romane. Vizitatorii care, în acele zile, îşi vor aminti, contemplând obiectele cu pietate şi veneraţie, de dragostea dintre Füsun şi Kemal, vor înţelege probabil că, la fel ca în cazul poveştilor cu Leyla şi Mecnun ori cu Hüsa şi Aşk, povestea respectivă nu este doar povestea acelor îndrăgostiţi, ci povestea unei întregi lumi, adică a Istanbulului. Mai doriţi rachiu, Orhan Bey?

Farmecul ultimului capitol nu vine doar din dialogul (i)real dintre personaj şi autor, şi nici doar din prezenţa hărţii în care se află indicaţiile exacte pentru a ajunge la adresa muzeului, ci este amplificat la maxim de o provocare: la pagina 613 se află un bilet de intrare pregătit pentru ca să fie ştampilat, chiar aici, în pagina 613 a cărţii, atunci când un cititor are plăcerea de a vizita muzeul din Istanbul cu cartea (din care i-a citit povestea) în mână. Un bilet de intrare real pentru a ajunge la adresa nostalgiei.

Pentru cei care au norocul să citească “Muzeul inocenţei”, ultimul capitol este o provocare lansată tocmai pentru a-i trimite la adresa în care se găseşte starea de nostalgie, cuprinsă între zeci de obiecte, în atmosfera locului şi în biletul stampilat de la pagina 613 a cărţii despre Kemal şi Fusun (cu care cititorii sunt invitaţi să parcurgă muzeul în mână). Eu chiar mi-am propus să ajung anul viitor pe acolo. Mi-am făcut şi traseul, care în prima parte va traversa Serbia şi Macedonia, pentru ca să ajung în Grecia, la Salonic. De acolo, voi urma calea cea veche a legăturilor comerciale dintre Atena şi Istanbul, Egnatia Odos. Mă şi văd conducând pe autostradă, nerăbdător de a ajunge la intrarea în casa unde locuieşte nostalgia, după ce am citit o carte scrisă de Orhan Bey exact aşa cum i-a fost spusă de Kemal Bey, inocent şi sentimental.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Teatrul Național prezintă: concertul Disney BEAUTY AND THE BEAST

Publicat de Pagini de Cultura 17 Decembrie 2014 Comments Off

Înainte de sărbătorile de iarnă, Teatrul Național deschide publicului său poarta către vis. Duminică, 21 decembrie, musicalul Disney BEAUTY AND THE BEAST urcă pentru prima oară pe scena Teatrului Național într-un concert / public reading de excepție, care marchează o nouă coproducție între Teatrul Național și Opera Națională Română din Timișoara.

Disney BEAUTY AND THE BEAST este un titlu care nu mai are nevoie de prezentări. Această minunată poveste a Frumoasei și a tânărului pedepsit să poarte chip de bestie a încântat generații întregi, copii și adulți deopotrivă. Pledând prin fiecare cuvânt, prin muzică și prin dans pentru prietenie și pentru – pur și simplu – omenie, Frumoasa și Bestia au demonstrant că iubirea trece dincolo de bariera celor cinci simțuri și că încrederea este ceva ce se învață, declară reprezentanţii Teatrului Naţional Timişoara.

Concertul Disney BEAUTY AND THE BEAST – muzica Alan Menken, versuri de Howard Ashman și Tim Rice, pe un text de Linda Woolverton, în traducerea Geaninei Jinaru-Doboș – este susținut de actori ai Teatrului Național, soliști, dansatori și corul Operei Naționale Române, coordonați de o echipă „veterană” în teatrul muzical, într-o amplă desfășurare de forțe. Astfel rolul frumoasei Belle aparține sopranei Cristina Vlaicu, iar Bestia este interpretată de actorul Matei Chioariu. Acestora li se alătură Alina Ilea, Victor Bucur, Alexandru Pîntea, Damian Oancea, Adrian Jivan, Iulian Iosip, Bogdan Spiridon, Loredana Borlovan, Daniela Bostan, Alina Chelba, Sabina Bijan, Diana Nițu, Fazekas Ernő, balerinii Alin Radu, Raisa Kadar, Darius Agrima, Olga Sfetcu, Andreea Farcas, Alina Mihai (Opera Națională Română), secondați de elevii Colegiului Național de Artă „Ion Vidu”: Eva Danciu, Sergiu Mihalic, Flora Gîrleanu-Nilas, Damaris Marian, Teodor Petrașcu, Lorand Hoca-Virag și David Bota și, nu în ultimul rând, membri din corul Operei Naționale Române din Timișoara – Beatrix Imre, Ildiko Hadar, Roxana Guți, Diana Ardelean, Gabriela Toader, Alina Pândici, Julia Szabo, Cosmin Borlovan, Cristian Vrânceanu, Darius Divian, Gelu Dobrea, Bogdan Drulea și Iancu Bercei.

Conducerea muzicală aparține dirijorului David Crescenzi (Italia). Coregrafia este semnată de Eva Duda (Ungaria), scenografia are la bază conceptul creatoarei de decoruri Turi Erzsebet și al creatoarei de costume Rita Velich. Conceptul regizoral al concertului este semnat de un nume binecunoscut în teatrul muzical din Europa – Miklós-Gábor Kerényi KERO©, secondat de regizorul și actorul Tamás Bori.

Premiera musicalului Disney BEAUTY AND THE BEAST va avea loc duminică, 21 decembrie, de la ora 19, în Sala Mare a Teatrului Național.

“Alaiul colindătorilor” vesteşte sărbătorile şi în acest an, la Timişoara

Publicat de Pagini de Cultura 17 Decembrie 2014 Comments Off

Devenit deja tradiţie, „Alaiul colindătorilor” va purcede la drum şi în acest an. Veniţi din întreg judeţul, colindătorii îmbrăcaţi în port popular le vor face urări de sărbătoare autorităţilor locale, dar şi tuturor celor pe care îi vor întâlni în drumul spre Palatul Administrativ.

Numerosul grup va porni vineri 19 decembrie, în jurul orei 11.00, de la Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş (strada Emanoil Ungureanu nr. 1), va străbate Piaţa Libertăţii, Bulevardul Revoluţiei şi va poposi la Consiliul Judeţean Timiş.

În acest an, alaiul va cuprinde, pe lângă Fanfara „Pro Amicitia”, Ansamblul Profesionist „Banatul” şi Corul Şcolii de Arte Timişoara, ansambluri şi grupuri folclorice din câteva comune timişene, cu vechi tradiţii culturale. Vor participa, aşadar, formaţii artistice din următoarele localităţi: Giroc, Belinţ, Moşniţa Nouă, Coştei, Buziaş, Breazova (Margina), Româneşti (Tomeşti) şi Curtea.

Săptămâna de teatru Diogene V. Bihoi, la Thespis

Publicat de Pagini de Cultura 16 Decembrie 2014 Comments Off

Începând de marţi, 16 decembrie, Teatrul Studenţesc Thespis al Casei de Cultură a Studenţilor din Timişoara prezintă a XXI-a ediţie a festivalului „Săptămâna de teatru Diogene V. Bihoi”, 16-22 Decembrie. În fiecare seară, publicul este aşteptat, de la ora 19, la câte un spectacol, de diferite facturi (non-verbal, comedie, dramă, farsă absurdă etc.).

Totodată, în festival sunt incluse şi o expoziţie permanentă cu imagini din zilele revoluţiei, un atelier cu public susţinut de actorul şi profesorul Silviu Văcărescu, precum şi un concert acustic cu Bogdan Racz (Sonatic).

Această săptămână de teatru încurajează libertatea de expresie, propunând, prin spectacolele prezentate, un tablou viu al creaţiei teatrale studenţeşti timişorene. În 1994, situaţia socio-politică post-decembristă din România l-a determinat pe Lelu Bihoi, mentorul Thespis, să iniţieze o săptămână de teatru care să reamintească idealurile Revoluţiei timişorene şi care să pună o oglindă în faţa unei societăţi debusolate. Săptămâna de teatru se numea „Săptămâna teatrului politic 16-22 Decembrie”. După dispariţia lui Lelu, această săptămână se numeşte, în memoria sa şi a crezurilor sale, „Săptămâna de teatru Diogene V. Bihoi”. Cu atât mai mult acum, la 25 de ani de la Revoluţie, sperăm ca oamenii să nu fi uitat pentru ce au dispărut acei tineri în decembrie 1989. Spectacolele din această săptămână de teatru reprezintă un omagiu adus acelor martiri care ne-au dat posibilitatea să ne exprimăm liber, în viaţă şi pe scenă, declară Adrian Korek, coordonatorul Teatrului Thespis.

Spectacolele au loc în studioul Thespis “Diogene Bihoi” de la etajul II al Casei Studenţilor din Timişoara (Bv. Regele Carol I, nr. 9). Intrarea este liberă.

Festivalul se va desfăşura după următorul program:

Marţi, 16.12.2014

18.30 – Expoziţie foto „Revoluţia ’89 în fotograme”

19.00 – „Douãzecişicinci”, spectacol cu mascã de Salahhé

Miercuri, 17.12.2014

19.00 – „Iona” de Marin Sorescu

Joi, 18.12.2014

20.30 – „Monoloagele V” dupã Eve Ensler

Vineri, 19.12.2014

19.00 – „137 de elefanţi” de George Ştefan

Sâmbătă, 20.12.2014

19.00 – „Mãicuţa Maria Ignatius explicã totul” de Cristopher Durang

Duminică, 21.12.2014

19.00 – „Crizã de identitate” de Cristopher Durang

Luni, 22.12.2014

19.00 – Premierã „Homo Homini Lupus sau Adevãrata poveste a Scufiţei Roşii” de Diogene V. Bihoi

20.00 – Concert acustic Bogdan Racz & friends

21.00 – Premiile „Diogene” 2014

IN MEMORIAM PAUL NEAGU. (R)evoluția formei

Publicat de Pagini de Cultura 11 Decembrie 2014 Comments Off

A trecut o decadă de când marele artist plastic timișorean Paul Neagu nu se mai află printre noi. Pentru a comemora acest moment, Fundația Interart Triade și Paul Neagu Estate RO, în colaborare cu Muzeul de Artă Timișoara și Muzeul de Artă Cluj-Napoca, organizează o serie de evenimente menite să readucă în atența publicului opera celui mai important sculptor român de la Brâncuși încoace.

Astfel, la Muzeul de Artă Timișoara este deschisă publicului expoziția Paul Neagu. Opera ca o hermeneutică vizuală, al cărei curator este prof. dr. Ileana Pintilie, critic de artă. Expunerea cuprinde peste 70 de lucrări semnate Paul Neagu, din colecțiile Muzeului de Artă Timișoara, dr. Sorin Costina și familia Neagu. Expoziția poate fi vizitată la Palatul Baroc din Timișoara până în data de 25 ianuarie 2015, zilnic între orele 10-18 (luni închis).

În fiecare joi, pe toată durata expoziției, începând cu ora 11, organizatorii oferă publicului un ghidaj printre lucrările lui Paul Neagu expuse la Muzeul de Artă Timișoara. Ghidajele sunt susținute de d-na Sorina Jecza, managerul Fundației Interart Triade și de d-na prof. Ileana Pintilie, critic de artă și curatorul expoziției.

Proiectul Paul Neagu. (R)evoluția formei este completat de expozițiile Obiecte regenerative de la Galeria Jecza Timișoara și Muchii infinite. Colecția Mircea Pinte, de la Muzeul de Artă Cluj-Napoca.

* * *

Paul Neagu, unul dintre cei mai importanti artisti romani ai secolului XX, a fost o personalitate de tip renascentist, cu multiple preocupări în lumea artelor. Astfel, interesele sale s-au manifestat în sculptură, pictură, desen, grafică, eseistică și poezie. Lucrările și performance-urile sale au fost întotdeauna insuflate de un spirit inovator. Paul Neagu a căutat permanent noi forme de expresie și noi concepții despre artă, incluzând influențe din domenii variate, precum arhitectura, filosofia sau fizica cuantică. British Museum, Tate Gallery, Muzeul de Artă Contemporană al Scoției și Muzeul de Artă Timișoara sunt doar câteva instituții care dețin colecții Paul Neagu. Format la Timișoara, artistul și-a manifestat întotdeauna o afinitate față de acest oraș, și deși considerat un cetățen universal, ultima sa dorință a fost să fie înhumat în orașul de pe Bega.

Turneu de Crăciun cu Ştefan Hruşcă, în peste 20 de localităţi din România

Publicat de Nicoleta Bodiu 7 Decembrie 2014 Comments Off

Pentru a vesti cum se cuvine sărbătorile, Magul colindelor a pornit, ca în fiecare an, la drum. Ştefan Hruşcă va readuce magia sărbătorilor în inimile românilor, susţinând o serie de concerte de Crăciun în peste 20 de localităţi din România. Concertul va fi diferit față de cele de până acum, promit organizatorii evenimentului, turneul din această iarna fiind pentru români o invitaţie să preţuiască valorile şi tradiţiile autentice.

Dascălul de colinde, cum l-a numit poetul George Țărnea, evocă an de an miracolul naşterii Mântuitorului aducând în inimi lumina speranţei şi credinţa în datini. Este cel mai frumos obicei creștinesc și românesc – de a merge să urezi de bine, pentru sărbători, celor dragi. Faceți asta și o să vă simțiți mult mai bine sufletește. Eu nu doar cânt, eu simt fiecare colind, susține artistul.

Din repertoriul celui care colindă, precum Magii cu darurile, nu vor lipsi cântece îndrăgite precum Florile Dalbe, Trei Păstori, Afară Ninge Linistit, Linu-i Lin, Sfântă-i Sara de Crăciun și Rugă pentru Părinți.

În periplul său prin mai mult de 20 de orașe, Ștefan Hrușcă va ajunge la Timișoara joi, 18 decembrie 2014, iar gazda concertului său de colinde va fi, de la ora 20, Opera Națională Română. Biletele pentru concertul lui Ştefan Hruşcă la Timișoara costă, în funcție de loc, între 60 și 100 de lei și s-au pus în vânzare la Agenția Operei.

Calendarul complet al turneului lui Ştefan Hruşcă este următorul:

8 Decembrie 2014

Câmpulung Muscel (Casa de Cultură) – ora 17.00

Piteşti (Casa de Cultură a Sindicatelor) – ora 20.30

9 Decembrie 2014

Buzău (Sala Consiliului Judeţean) – ora 17.00

Ploieşti (Casa de Cultură a Sindicatelor) – ora 20.30

10 Decembrie 2014

Slobozia (Casa de Cultură) – ora 17.00

Constanţa (Casa de Cultură a Sindicatelor) – ora 20.30

11 Decembrie 2014

Brăila (Casa Tineretului) – ora 17.00

Galaţi (Casa de Cultură a Sindicatelor) – ora 20.00

12 Decembrie 2014

Focşani (Teatrul Municipal) – ora 17.00

Bacău (Casa de Cultură a Sindicatelor) – ora 20.30

13 Decembrie 2014

Botoşani (Casa de Cultură a Sindicatelor) – ora 17.00

Suceava (Casa de Cultură a Sindicatelor) – ora 20.30

14 Decembrie 2014

Braşov (Sala Patria) – ora 20.00

15 Decembrie 2014

Bucureşti (Sala Palatului) – ora 20.00

16 Decembrie 2014

Alba Iulia (Casa de Cultură a Sindicatelor) – ora 17.00

Cugir (Casa de Cultură) – ora 20.30

17 Decembrie 2014

Cluj Napoca (Casa de Cultură a Studentilor) – ora 20.00

18 Decembrie 2014

Arad (Sala Liceului Moise Nicoară) – ora 17.00

Timişoara (Opera Română) – ora 20.30

22 Decembrie 2014

Roman (Casa de Cultură a Sindicatelor) – ora 17.00

Iaşi (Opera Naţională Română) – ora 20.30

23 Decembrie 2014

Vaslui (Casa de Cultură a Sindicatelor) – ora 17.00

Iaşi (Opera Naţională Română) – ora 20.30

* * *

Ştefan Hruşcă s-a născut în 8 decembrie 1957, la Ieud, în inima Maramureşului, și este unul dintre cei mai renumiți interpreți de muzică folk, cunoscut publicului din România mai ales pentru colindele sale. A debutat în 1981, la Cenaclul Flacăra. Până în 1984, acesta a susţinut peste o mie de spectacole împreună cu cenaclul. În 1991, s-a stabilit în Toronto, Canada, însă a revenit în fiecare an în țară, iar colindele sale, cântate cu mare grijă pentru filonul autentic, străvechi, luminează sărbătorile a mii și mii de români.

Expoziţie-eveniment la Timişoara: Rembrandt – Apogeul artei gravurii

Publicat de Ana Brunner 6 Decembrie 2014 Comments Off

Peste 250 de gravuri ale maestrului olandez Rembrandt van Rijn vor putea fi admirate şi la Timişoara. Expoziţia itinerantă Rembrandt – Apogeul artei gravurii va fi deschisă la Muzeul de Artă din Timişoara timp de trei luni, în perioada 10 decembrie 2014 – 10 martie 2015.

Publicul timişorean are ocazia unică de a admira 273 de gravuri din totalul de 286 realizate de Rembrandt pe parcursul vieţii sale. Deţinute de un colecţionar privat din Luxemburg, capodoperele expuse la Palatul Baroc au fost obţinute prin imprimare de pe plăcile originale ale artistului aflate în patrimoniul Muzeului Luvru din Paris, restaurate şi prelucrate de Amand Durand între anii 1865-1867, la solicitarea Bibliotecii Naţionale Franceze.

Este cea mai mare expoziţie de gravuri ale lui Rembrandt realizată în România. Prezenta colecţie de lucrări grafice ale lui Rembrandt, a cărei realizare a fost posibilă la această scară numai graţie restaurării şi reconstrucţiei plăcilor de cupru de către Durand, ne oferă posibilitatea unică de a reuni un număr atât de mare de opere ale lui Rembrandt într-o expoziţie. Valoarea colecţiei rezidă şi în aspectele educative unice. Ea invită la contemplarea preciziei şi a conţinutului operelor lui Rembrandt. Colecţia completă a celor 273 gravuri prezentate aici este unică pe plan mondial, declară servicul de presă al colecţionarului, Euro Art Luxembourg.

Într-o instituție având o producție intelectuală atractivă, așa cum cred că este Muzeul de Artă Timișoara, nu poate absenta trimiterea la arta marilor maeștri, la prestigioasele creații ale umanismului, la magia, mitologia și știința ce au conturat reperele societății contemporane. O expoziție Rembrandt pune în lumină o întreagă istorie, iar o dată descoperite și înțelese moștenirile ei vom observa mai exact ce este posibil sau imposibil de gândit la un moment dat.

Expoziția de gravuri a celebrului artist organizată de Muzeul de Artă Timișoara în cooperare cu Euro Art Luxembourg conține un strălucit fragment din opera unui vizionar căruia lumina îi este cel mai de seamă ideal. În saloanele Palatului Baroc din Timișoara revedem articulațiile de câmpuri din secolul de aur al Olandei,  mărturia universală a unui timp și a unui spațiu inimitabile. E o iluzie retrospectivă, fără de care însă nu vom afla nicicând cum s-au născut competențele rare ale ființei umane, cum s-a legitimat o creație și cum a dobândit prin ea însăși un mare grad de autonomie”, declară Prof. Dr. Victor Neumann, directorul Muzeului de Artă Timișoara

Împărţită în şapte secţiuni – Autoportrete, Scene Religioase- Sfinţi, Alegorii şi Scene de Luptă, Peisaje, Tipuri de Personaje şi Scene de Gen, Nuduri, Portrete şi Studii de Cap –, expoziţia este însoțită de un catalog complex, în limbile română și engleză.

* * *

Vernisajul expoziţiei va avea loc miercuri, 10 decembrie 2014, ora 18, la Palatul Baroc din Piața Unirii, în prezența Excelenței Sale Mattijs van Bonzel, ambasadorul Olandei în România, a președintelui Consiliului Județean Timiș, Titu Bojin, a primarului Timișoarei, Nicolae Robu, a directorului Muzeului de Artă Timișoara, Victor Neumann și a curatorului expoziției și reprezentantul colecției Euro Art Luxembourg, Thomas Emmerling. În deschidere, artiștii Operei Naționale Române Timișoara vă vor delecta cu un concert de pian și voce, un program special realizat pentru acestă ocazie.

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Descrierea sentimentală a fiinţei naive

Publicat de Horea Bacanu 6 Decembrie 2014 Comments Off

În orice domeniu al vieţii, unul al contactului empiric ori unul din zona interpretării reflexive, cautăm ordinea cu ajutorul căreia se construieşte accesul la înţelegere, adică acel cod prin care se descifrează seria de întâmplări, împrejurări ori acţiuni (mai mult sau mai puţin inteligibile).

Azi am găsit ocazia de a ilustra modul în care o carte poate să o explice pe alta. Cursul despre literatură, prima dintre cărţi, este scris cu un sfert de secol după romanul pe care îl explică, cea de-a doua carte apărând în 1984 şi ajungând în primul rând din faţă în  operele de referinţă din Europa Centrală.

Ordinea şi codurile vizibile (sau ascunse) ale literaturii sunt atent şi minuţios comentate de Orhan Pamuk în prelegerile despre arta romanului, o carte bogată şi frumoasă, scrisă pentru studenţii de la filologie şi pentru toţi ceilalţi cititori pasionaţi, în care personajele principale sunt cele două figuri aparte ale artei romanului, autorul naiv şi autorul sentimental. “Romancierul naiv şi sentimental” este cartea perfectă pentru învăţăceii în arta cititului cărţilor de ficţiune (ce poate fi învăţată de orice om ce este puţin sentimental) şi pentru cei ce învaţă arta scrisului (pentru care e nevoie şi de un dram de naivitate, dincolo de sentimentalism).

Pornind de la comparţia scrisă de Schiller între scriitorul naiv şi cel sentimental-reflexiv, Orhan Pamuk descrie ce gândeşte şi prin ceea ce trece cititorul de roman (gânduri de cititor despre care doar scriitorul “sentimental” este conştient, fără ca să fie doar prin asta mai bun decât cel “naiv”).

Concluzia lui Orhan Pamuk, după treizeci şi cinci de ani de scris ficţiuni, ajunge la nevoia de a scrie în ambele maniere, şi naiv şi sentimental-reflexiv (probabil, ca răspuns complet la neliniştile literare şi pentru o întâlnire deschisă cu cititorul). De remarcat observaţia premiatului Nobel:

“Acum treizeci de ani, când am citit Despre poezia naivă şi sentimentală, mă plângeam şi eu – la fel cum Schiller vitupera la adresa lui Goethe – de natura naivă şi copilăroasă a romancierilor turci din generaţia precedentă. Îşi scriau romanele extrem de uşor, fără a se preocupa vreodată de problemele de stil şi tehnică. Şi foloseam termenul de “naiv” (în mod constant şi cu sens tot mai negativ) pentru a-i caracteriza nu doar pe ei, ci pe orice scriitor de pe planetă care considera romanul balzacian de secol XIX ca pe o entitate naturală şi îl accepta fără vreo urmă de reţinere. Acum, după o aventură de treizeci şi cinci de ani ca romancier, aş vrea să continui cu propriile exemple, pe măsură ce încerc să mă conving că am ajuns la un echilibru între romancierul naiv şi cel sentimental dinăuntrul meu.”

Cu un sfert de secol înainte ca Orhan Pamuk să scrie această frază, unul dintre cei mai plăcuţi şi populari scriitori central-europeni punea în pagini un roman al naivităţii (căci ce poate sa fie mai naiv decât speranţa că fiinţa poate să atingă o stare de uşurătate) şi al sentimentalismului (oferit cititorului prin permenentele intervenţii ale vocii omnisciente, prin trimiterile critice spre conştiinţele personajelor şi spre brutalitatea sau fineţea gesturilor lor).

“Insuportabila uşurătate a fiinţei” este un roman sentimental-reflexiv scris de Milan Kundera atunci când şi-a găsit cuvintele să vorbescă despre dragostea asimetrică (singura, reala), despre atracţie (întotdeauna schimbătoare şi – din această cauză – iluzorie), despre căutarea sensului (cuvintelor neînţelese), este o carte despre trădare şi despre regăsirea sufletului (dorit, sperat, uşor), destul de amestecate toate în pagini şi capitole, şocant de direct descrise şi atât de convingător stilizate de parcă ar fi povestea biografiei recente, trăite aievea de narator (nu scrise din imaginaţie).

Una dintre uimitoarele descoperiri este aceea că cele două personaje creatoare ale artei romanului se regăsesc, ambele, în romanul lui Milan Kundera: scriitorul cel naiv (în multe pagini ale romanului său se vede un singur sens unic al vieţii, sensul subiectiv al câte unui personaj), dar şi scriitorul cel sentimental-reflexiv (mai ales prin prezenţa în forţă a naratorului omniscient, cel care ne face să deschidem ochii mari şi să ridicăm privirea spre orizont, citind fraze de o asemenea luciditate încât ajungem chiar să ne ţinem câteva clipe respiraţia).

Trecând de filosofia din primele pagini, obişnuindu-se cu foarte complicatele şi adâncile constatări omnisciente din (aproape) fiecare capitol, cititorul perseverent (cum îi place să se creadă, în sinea sa), devenit pe nepregătite un cititor complet vrăjit de scrisul lui Milan Kundera (chiar aşa şi este, în fapt, complet vrăjit), îi cunoaşte pe Tomas şi pe Tereza, pe Sabina şi pe Franz, îi admiră, îi înţelege, îi iartă sau îi condamnă, toate plasate într-un timp al ocupaţiei sovietice asupra Cehiei şi într-un spaţiu al călătoriilor. Chiar din primele pagini, paradoxul iluzoriei uşurătăţi a fiinţei este transcris în câteva paragrafe cheie, foarte greu de înţeles complet, motiv pentru care, în toate paginile care urmează, până la ultimul capitol al cărţii, această enigmă plină de naivitate este cercetată în ton complet sentimental şi este dezlegată, poate chiar prea abrupt, în ultima pagină de naivitate:

“Înaintau şi se învârteau pe parchet, executând figuri de dans în sunetele armonioase ale pianului şi ale viorii; Tereza îşi odihnea capul pe umărul lui Tomas, la fel ca avionul care-i transporta pe amândoi, plutind prin ceaţa norilor. Resimţea şi acum aceeaşi ciudată fericire, aceeaşi ciudată tristeţe ca atunci. Această tristeţe însemna: am ajuns la ultima staţie. Această fericire însemna: suntem împreună. Tristeţea era forma, iar fericirea conţinutul. Fericirea umplea spaţiul tristeţii.”

De la pagina optzeci şi cinci şi până la pagina o sută douăzeci şi cinci se întinde Lexicul. Adică dicţionarul de cuvinte neînţelese, cuvintele care au sensuri diferite pentru Franz şi pentru Sabina, explicate într-o cheie neobişnuit de filosofică uneori, alteori decupată din faptic. Cele câteva precizări lexicale îl ajută pe cititorul întâlnirilor dintre Sabina şi Franz să gândească ambivalent, în termenii de uşor – greu, de fidelitate – trădare, de lumină – întuneric, adevăr – minciună.

Iar din devenirea lui Tomas, despărţit de Tereza, se poate percepe diferenţa dintre dragoste şi ne-dragoste: “Altfel spus: dragostea începe în clipa în care o femeie se înscrie cu un cuvânt în memoria noastră poetică”, afirmaţie venită dinspre vocea omniscientă, subiectivă şi, evident, masculină, a scriitorului sentimental, complăcându-se şi dându-şi seama de postura sa naivă.

Probabil că ideea naivităţii politice, care se plăteşte întotdeauna printr-o sancţiune, este un revers cu greutate în comparaţie cu naivitatea uşoară a ideii despre dragoste. Doctorul Tomas plăteşte greşeala unei naivităţi politice, fiind obligat să renunţe la profesia sa, în timpul ocupaţiei sovietice a Cehiei. În dragoste însă, naivitatea l-a ajutat, umplându-i cu fericire spaţiul dintre limitele tristeţii, conform principiului ireversibilităţii vieţii, şi acesta fiind, la rândul său, o mare naivitate inventată.

Una dintre paginile cele mai sentimental-reflexive ale cărţii despre “Insuportabila uşurătate a fiinţei” cuprinde patru paragrafe ce sar cu totul din ritmul capitolului în care sunt scrise. Aceste patru paragrafe îi dau prilejul lui Milan Kundera de a lua locul naratorului, de a lansa câteva idei (grele) despre personajele romanului său, chiar într-o pagină din mijlocul acestei ficţiuni. Cele patru paragrafe se cer citite de două ori, aduc o umbră de zâmbet pe chipul celui care le citeşte şi sunt cele mai reliefate fraze sentimentale scrise şi spuse de un scriitor înlăuntrul unei ficţiuni, ca o confidenţă făcută cititorului ce a ajuns la această pagină a romanului său, într-un loc din roman care e recomandabil să rămână secretul dintre scriitor şi cititor, undeva după mijlocul Părţii a Cincea. Ele se întind pe două jumătăţi de pagină (iar numărul paginii la care se află îl voi păstra aici secret, aşa cum e recomandabil să rămână) şi se termină astfel: “… Personajele romanului meu sunt propriile mele posibilităţi care nu s-au realizat. De aceea le îndrăgesc pe toate deopotrivă, şi toate au darul să mă înspăimânte deopotrivă; fiecare dintre ele a depăşit o anumită frontieră, pe care eu însumi am ocolit-o. Şi tocmai această frontieră depăşită (frontieră dincolo de care eul meu încetează a mai fi) mă atrage şi mă captivează. Abia în spatele ei începe misterul căruia îi pune întrebări romanul. Romanul nu-i o confesiune a autorului, ci o explorare a ceea ce reprezintă existenţa umană în capcana devenită lume. Dar, gata, ajunge. Să ne întoarcem la Tomas.”

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Experiment teatral în PREMIERĂ la Teatrul Maghiar: Forbidden Books

Spectacolul încearcă să descifreze care au fost influențele culturale importante pentru „mileniali”, în contextul exploziei lumii digitale.

Once Upon a Time in Romania – Filme versus corupţie

Intră în concurs! Îţi poţi înscrie clipul video în competiţia de scurtmetraje până pe 1 decembrie 2017.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad spune… poveşti

Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi să descopere poveştile celor 10 zile de Festival la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015