• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Adresa la care locuieşte nostalgia

Publicat de Horea Bacanu 20 Decembrie 2014

Curioasă coincidenţă, această carte începe şi se încheie cu două titluri de capitole în care apare cuvântul “fericire”, deşi povestea spusă de-a lungul celor optzeci şi trei de capitole este despre “nostalgie”, un fel de melanj obţinut din inocenţă şi sentimentalism.

Obsesia primelor cuvinte şi a primului paragraf dintr-o ficţiune e întâlnită atât la mulţi dintre autorii foarte cunoscuţi, cât şi la cititori, la ales la unii cititori mai atenţi. Curiozitatea obsesivă despre cuvintele şi frazele primului capitol este îndreptăţită, aceste prime fraze deschid o lume nouă. Capitolul 1 din “Muzeul inocenţei”, “Cea mai fericită clipă din viaţa mea”, se deschide cu fixarea unui moment ce a provocat tot ce a urmat între Fusun şi Kemal. A provocat, până la urmă, chiar nostalgia păstrării unei colecţii de obiecte într-un muzeu al inocenţei real. Dar şi starea sentimentală a lui Kemal, transformarea acestui moment într-o nostalgie fără moarte, expusă în Istanbul, în imobilul cu numărul 2 de pe strada Dalgıç Çıkmazı, zona Çukurcuma Caddesi, din cartierul Beyoğlu (lângă Piața Taksim). La finalul cărţii, autorul (ori poate chiar Kemal Bey, personajul central căruia i-a venit ideea de face acest muzeu) a găsit potrivit să-l îndrepte pe cititor către sediul muzeului, ataşând şi o hartă a zonei în care se află. Iată primele fraze ale capitolului 1 şi această hartă de la finalul cărţii:

Să fi fost, oare, cea mai fericită clipă din viaţa mea? Aş fi putut proteja, oare, fericirea aceea, dacă mi-aş fi dat seama de ea, astfel încât lucrurile să urmeze un cu totul alt făgaş?

Dacă aş fi reuşit să intuiesc că trăiam cea mai fericită clipă din viaţa mea, n-aş fi pierdut-o niciodată. Momentele acelea minunate, de aur, care mi-au învăluit întreaga fiinţă într-o pace profundă au durat, poate, câteva secunde, dar am avut senzaţia că fericirea dăruită de ele s-a prelungit ore, ba chiar ani de-a rândul. …

În ultimul capitol, “Fericirea”, întâlnirea postmodernistă dintre autor şi personaj are ca pretext modul în care personajul (căruia i-a venit ideea de a face un muzeu din apartamentul povestirii sale) îl caută pe scriitorul Orhan Pamuk ca să-i ceară să scrie povestea muzeului şi colecţiei sale, fără de care vizitatorii nu vor înţelege inocenţa iniţială, sentimentalismul ulterior şi poate nici nu-şi vor da seama că se află la o adresă la care locuieşte nostalgia. Kemal Bey iese din pagini şi îl ia aliat pe Orhan (Pamuk) Bey, spunându-i în finalul capitolului 83 că a avut o viaţă fericită. Şi care merită povestită şi arătată în obiectele încărcate de nostalgie din muzeul de pe mica stradă a cartierului Çukurcuma din Istanbul. Cei doi domni, Kemal Bey şi Orhan Bey, conversează şi fixează argumentele pentru realitatea nostalgică a viitorului muzeu (cel care va rămâne, evident, în grija lui Orhan Pamuk, de îndată ce scriitorul va ajunge să scrie şi ultimul cuvânt din carte):

Cei care vor vizita muzeul vor afla, într-o bună zi, povestea noastră şi vor simţi, de fapt, ce fel de om a fost Füsun, Orhan Bey, mi-a spus el.

Ne apucaserăm imediat de băut, iar acum îmi făcea mare plăcere să beau în tovărăşia lui.

— Privind toate aceste obiecte, luând la rând vitrinele şi cutiile, văzând cum am contemplat-o pe Füsun la mesele de seară vreme de opt ani şi cât eram de atent la mâna, la braţul, la zâmbetul, la unduirea părului ei, la felul în care-şi strivea ţigara în scrumieră, în care se-ncrunta ori zâmbea, la batistele, la agrafele, la pantofii ei, la lingura pe care-o ţinea în mână, la tot ceea ce o privea (nu i-am spus „dar n-aţi fost atent la cercei, Kemal Bey!“), vizitatorii vor simţi că dragostea înseamnă o deosebită atenţie, o mare afecţiune… V-aş ruga să încheiaţi cartea şi să consemnaţi, totodată, în ea că toate exponatele muzeului trebuie să fie scăldate într-o lumină blândă, care să se reverse din vitrine şi care să fie pe măsura atenţiei pe care le-am acordat-o eu. Privind obiectele, vizitatorii muzeului vor fi cuprinşi de preţuire faţă de dragostea dintre mine şi Füsun şi o vor asemui cu amintirile lor personale. Să nu fie niciodată îmbulzeală în săli, aşa încât vizitatorul să trăiască şi să perceapă, rând pe rând, lucrurile care i-au aparţinut lui Füsun, imaginile acelor unghere ale Istanbulului prin care am rătăcit amândoi, mână în mână, şi, în cele din urmă, întreaga colecţie. În Muzeul inocenţei nu trebuie să se afle mai mult de cincizeci de persoane simultan. De fapt, grupurile şi elevii trebuie să-şi facă programare înainte de a-l vizita. Muzeele din Occident sunt din ce în ce mai aglomerate, Orhan Bey. Familiile europene se duc, duminica, la marile muzee cu căţel şi purcel, aşa cum ne duceam noi cândva la plimbare pe malul Bosforului cu maşinile. Apoi iau prânzul la restaurantul muzeului, voioşi nevoie mare, aşa cum prânzeam noi odinioară, duminica, în câte-o cârciumă de pe Bosfor. Proust scria că, după moartea mătuşii sale, obiectele din casa acesteia fuseseră vândute unui bordel şi că, ori de câte ori se ducea acolo şi-i vedea fotoliile şi mesele, simţea că lucrurile plângeau. Lucrurile plâng ori de câte ori hoinăresc prin muzee puhoaiele de duminică, Orhan Bey. În muzeul meu, obiectele vor rămâne, de fapt, mereu la ele acasă. Mă tem ca bogătaşii noştri inculţi şi nesiguri pe ei, confruntaţi cu moda muzeelor din Occident, să nu-şi dorească să deschidă muzee de artă modernă dotate cu restaurante. Noi, ca naţiune, nu avem însă nici un fel de cunoştinţe, de gusturi şi abilităţi în domeniul picturii. Poporul turc trebuie să-şi expună în muzee propria viaţă, nicidecum imitaţii de proastă factură ale picturii occidentale. Muzeele de la noi trebuie să ne reflecte propria existenţă, nu reveriile occidentale ale înavuţiţilor noştri. Muzeul cuprinde întreaga noastră viaţă, a mea şi a lui Füsun, tot ceea ce am trăit noi, iar ceea ce v-am povestit este pe deplin adevărat, Orhan Bey. S-ar putea ca unele lucruri să nu li se pară suficient de limpezi cititorilor şi vizitatorilor muzeului, pentru că, deşi v-am depănat povestea şi existenţa mea cu desăvârşită sinceritate, nici măcar eu nu ştiu în ce măsură le-am priceput pe deplin. Faptul acesta urmează să fie lămurit, pe viitor, de oamenii de ştiinţă, prin intermediul articolelor pe care le vor publica în Inocenţa, revista muzeului. Să-i lăsăm pe ei să ne spună ce relaţii structurale există între agrafele şi periile de păr ale lui Füsun şi răposatul Lămâie, canarul. Supraveghetorii trebuie să le explice vizitatorilor din generaţiile următoare care vor socoti că ceea ce am trăit – suferinţele mele din dragoste, felul în care am pătimit pentru Füsun, felul în care ne înveseleam când ni se întâlneau privirile la mesele de seară ori faptul că ne simţeam fericiţi când stăteam mână în mână pe plajă sau la cinematograf – reprezintă o exagerare, că tot ceea ce am trăit este adevărat. Nu vă faceţi însă griji, n-am nici o îndoială că iubirea noastră va fi înţeleasă de oamenii viitorului. Sunt sigur că studenţii voioşi care vor veni peste cincizeci de ani de la Kayseri cu autobuzul spre a vizita muzeul, turiştii japonezi care vor face coadă la uşă, cu aparatele de fotografiat în mâini, femeile singure, care îi vor trece pragul doar pentru că se vor fi rătăcit, şi îndrăgostiţii fericiţi din Istanbulul la fel de fericit al acelor vremuri vor percepe intens dragostea şi tot ceea ce am cunoscut noi privind stăruitor fotografiile ce reprezintă vechiul Istanbul, jucăriile copilăriei noastre comune şi celelalte lucruri. Mulţimile de oameni care vor veni la Muzeul inocenţei vor vizita, sper, şi expoziţiile noastre temporare, admirând obiectele adunate de bieţii noştri confraţi istanbulezi cu care am făcut cunoştinţă prin casele-ghenă şi pe la reuniunile Asociaţiei, colecţionarii noştri bântuiţi de obsesii care au strâns fotografii cu vapoare, capace de răcoritoare, cutii de chibrituri, clanţe, cărţi poştale, fotografii cu artişti şi alte celebrităţi ori cercei. Mi-aş dori ca poveştile acestor expoziţii şi colecţii să fie, la rândul lor, consemnate în cataloage şi romane. Vizitatorii care, în acele zile, îşi vor aminti, contemplând obiectele cu pietate şi veneraţie, de dragostea dintre Füsun şi Kemal, vor înţelege probabil că, la fel ca în cazul poveştilor cu Leyla şi Mecnun ori cu Hüsa şi Aşk, povestea respectivă nu este doar povestea acelor îndrăgostiţi, ci povestea unei întregi lumi, adică a Istanbulului. Mai doriţi rachiu, Orhan Bey?

Farmecul ultimului capitol nu vine doar din dialogul (i)real dintre personaj şi autor, şi nici doar din prezenţa hărţii în care se află indicaţiile exacte pentru a ajunge la adresa muzeului, ci este amplificat la maxim de o provocare: la pagina 613 se află un bilet de intrare pregătit pentru ca să fie ştampilat, chiar aici, în pagina 613 a cărţii, atunci când un cititor are plăcerea de a vizita muzeul din Istanbul cu cartea (din care i-a citit povestea) în mână. Un bilet de intrare real pentru a ajunge la adresa nostalgiei.

Pentru cei care au norocul să citească “Muzeul inocenţei”, ultimul capitol este o provocare lansată tocmai pentru a-i trimite la adresa în care se găseşte starea de nostalgie, cuprinsă între zeci de obiecte, în atmosfera locului şi în biletul stampilat de la pagina 613 a cărţii despre Kemal şi Fusun (cu care cititorii sunt invitaţi să parcurgă muzeul în mână). Eu chiar mi-am propus să ajung anul viitor pe acolo. Mi-am făcut şi traseul, care în prima parte va traversa Serbia şi Macedonia, pentru ca să ajung în Grecia, la Salonic. De acolo, voi urma calea cea veche a legăturilor comerciale dintre Atena şi Istanbul, Egnatia Odos. Mă şi văd conducând pe autostradă, nerăbdător de a ajunge la intrarea în casa unde locuieşte nostalgia, după ce am citit o carte scrisă de Orhan Bey exact aşa cum i-a fost spusă de Kemal Bey, inocent şi sentimental.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Experiment teatral în PREMIERĂ la Teatrul Maghiar: Forbidden Books

Spectacolul încearcă să descifreze care au fost influențele culturale importante pentru „mileniali”, în contextul exploziei lumii digitale.

Once Upon a Time in Romania – Filme versus corupţie

Intră în concurs! Îţi poţi înscrie clipul video în competiţia de scurtmetraje până pe 1 decembrie 2017.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad spune… poveşti

Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi să descopere poveştile celor 10 zile de Festival la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015