• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Descrierea sentimentală a fiinţei naive

Publicat de Horea Bacanu 6 Decembrie 2014

În orice domeniu al vieţii, unul al contactului empiric ori unul din zona interpretării reflexive, cautăm ordinea cu ajutorul căreia se construieşte accesul la înţelegere, adică acel cod prin care se descifrează seria de întâmplări, împrejurări ori acţiuni (mai mult sau mai puţin inteligibile).

Azi am găsit ocazia de a ilustra modul în care o carte poate să o explice pe alta. Cursul despre literatură, prima dintre cărţi, este scris cu un sfert de secol după romanul pe care îl explică, cea de-a doua carte apărând în 1984 şi ajungând în primul rând din faţă în  operele de referinţă din Europa Centrală.

Ordinea şi codurile vizibile (sau ascunse) ale literaturii sunt atent şi minuţios comentate de Orhan Pamuk în prelegerile despre arta romanului, o carte bogată şi frumoasă, scrisă pentru studenţii de la filologie şi pentru toţi ceilalţi cititori pasionaţi, în care personajele principale sunt cele două figuri aparte ale artei romanului, autorul naiv şi autorul sentimental. “Romancierul naiv şi sentimental” este cartea perfectă pentru învăţăceii în arta cititului cărţilor de ficţiune (ce poate fi învăţată de orice om ce este puţin sentimental) şi pentru cei ce învaţă arta scrisului (pentru care e nevoie şi de un dram de naivitate, dincolo de sentimentalism).

Pornind de la comparţia scrisă de Schiller între scriitorul naiv şi cel sentimental-reflexiv, Orhan Pamuk descrie ce gândeşte şi prin ceea ce trece cititorul de roman (gânduri de cititor despre care doar scriitorul “sentimental” este conştient, fără ca să fie doar prin asta mai bun decât cel “naiv”).

Concluzia lui Orhan Pamuk, după treizeci şi cinci de ani de scris ficţiuni, ajunge la nevoia de a scrie în ambele maniere, şi naiv şi sentimental-reflexiv (probabil, ca răspuns complet la neliniştile literare şi pentru o întâlnire deschisă cu cititorul). De remarcat observaţia premiatului Nobel:

“Acum treizeci de ani, când am citit Despre poezia naivă şi sentimentală, mă plângeam şi eu – la fel cum Schiller vitupera la adresa lui Goethe – de natura naivă şi copilăroasă a romancierilor turci din generaţia precedentă. Îşi scriau romanele extrem de uşor, fără a se preocupa vreodată de problemele de stil şi tehnică. Şi foloseam termenul de “naiv” (în mod constant şi cu sens tot mai negativ) pentru a-i caracteriza nu doar pe ei, ci pe orice scriitor de pe planetă care considera romanul balzacian de secol XIX ca pe o entitate naturală şi îl accepta fără vreo urmă de reţinere. Acum, după o aventură de treizeci şi cinci de ani ca romancier, aş vrea să continui cu propriile exemple, pe măsură ce încerc să mă conving că am ajuns la un echilibru între romancierul naiv şi cel sentimental dinăuntrul meu.”

Cu un sfert de secol înainte ca Orhan Pamuk să scrie această frază, unul dintre cei mai plăcuţi şi populari scriitori central-europeni punea în pagini un roman al naivităţii (căci ce poate sa fie mai naiv decât speranţa că fiinţa poate să atingă o stare de uşurătate) şi al sentimentalismului (oferit cititorului prin permenentele intervenţii ale vocii omnisciente, prin trimiterile critice spre conştiinţele personajelor şi spre brutalitatea sau fineţea gesturilor lor).

“Insuportabila uşurătate a fiinţei” este un roman sentimental-reflexiv scris de Milan Kundera atunci când şi-a găsit cuvintele să vorbescă despre dragostea asimetrică (singura, reala), despre atracţie (întotdeauna schimbătoare şi – din această cauză – iluzorie), despre căutarea sensului (cuvintelor neînţelese), este o carte despre trădare şi despre regăsirea sufletului (dorit, sperat, uşor), destul de amestecate toate în pagini şi capitole, şocant de direct descrise şi atât de convingător stilizate de parcă ar fi povestea biografiei recente, trăite aievea de narator (nu scrise din imaginaţie).

Una dintre uimitoarele descoperiri este aceea că cele două personaje creatoare ale artei romanului se regăsesc, ambele, în romanul lui Milan Kundera: scriitorul cel naiv (în multe pagini ale romanului său se vede un singur sens unic al vieţii, sensul subiectiv al câte unui personaj), dar şi scriitorul cel sentimental-reflexiv (mai ales prin prezenţa în forţă a naratorului omniscient, cel care ne face să deschidem ochii mari şi să ridicăm privirea spre orizont, citind fraze de o asemenea luciditate încât ajungem chiar să ne ţinem câteva clipe respiraţia).

Trecând de filosofia din primele pagini, obişnuindu-se cu foarte complicatele şi adâncile constatări omnisciente din (aproape) fiecare capitol, cititorul perseverent (cum îi place să se creadă, în sinea sa), devenit pe nepregătite un cititor complet vrăjit de scrisul lui Milan Kundera (chiar aşa şi este, în fapt, complet vrăjit), îi cunoaşte pe Tomas şi pe Tereza, pe Sabina şi pe Franz, îi admiră, îi înţelege, îi iartă sau îi condamnă, toate plasate într-un timp al ocupaţiei sovietice asupra Cehiei şi într-un spaţiu al călătoriilor. Chiar din primele pagini, paradoxul iluzoriei uşurătăţi a fiinţei este transcris în câteva paragrafe cheie, foarte greu de înţeles complet, motiv pentru care, în toate paginile care urmează, până la ultimul capitol al cărţii, această enigmă plină de naivitate este cercetată în ton complet sentimental şi este dezlegată, poate chiar prea abrupt, în ultima pagină de naivitate:

“Înaintau şi se învârteau pe parchet, executând figuri de dans în sunetele armonioase ale pianului şi ale viorii; Tereza îşi odihnea capul pe umărul lui Tomas, la fel ca avionul care-i transporta pe amândoi, plutind prin ceaţa norilor. Resimţea şi acum aceeaşi ciudată fericire, aceeaşi ciudată tristeţe ca atunci. Această tristeţe însemna: am ajuns la ultima staţie. Această fericire însemna: suntem împreună. Tristeţea era forma, iar fericirea conţinutul. Fericirea umplea spaţiul tristeţii.”

De la pagina optzeci şi cinci şi până la pagina o sută douăzeci şi cinci se întinde Lexicul. Adică dicţionarul de cuvinte neînţelese, cuvintele care au sensuri diferite pentru Franz şi pentru Sabina, explicate într-o cheie neobişnuit de filosofică uneori, alteori decupată din faptic. Cele câteva precizări lexicale îl ajută pe cititorul întâlnirilor dintre Sabina şi Franz să gândească ambivalent, în termenii de uşor – greu, de fidelitate – trădare, de lumină – întuneric, adevăr – minciună.

Iar din devenirea lui Tomas, despărţit de Tereza, se poate percepe diferenţa dintre dragoste şi ne-dragoste: “Altfel spus: dragostea începe în clipa în care o femeie se înscrie cu un cuvânt în memoria noastră poetică”, afirmaţie venită dinspre vocea omniscientă, subiectivă şi, evident, masculină, a scriitorului sentimental, complăcându-se şi dându-şi seama de postura sa naivă.

Probabil că ideea naivităţii politice, care se plăteşte întotdeauna printr-o sancţiune, este un revers cu greutate în comparaţie cu naivitatea uşoară a ideii despre dragoste. Doctorul Tomas plăteşte greşeala unei naivităţi politice, fiind obligat să renunţe la profesia sa, în timpul ocupaţiei sovietice a Cehiei. În dragoste însă, naivitatea l-a ajutat, umplându-i cu fericire spaţiul dintre limitele tristeţii, conform principiului ireversibilităţii vieţii, şi acesta fiind, la rândul său, o mare naivitate inventată.

Una dintre paginile cele mai sentimental-reflexive ale cărţii despre “Insuportabila uşurătate a fiinţei” cuprinde patru paragrafe ce sar cu totul din ritmul capitolului în care sunt scrise. Aceste patru paragrafe îi dau prilejul lui Milan Kundera de a lua locul naratorului, de a lansa câteva idei (grele) despre personajele romanului său, chiar într-o pagină din mijlocul acestei ficţiuni. Cele patru paragrafe se cer citite de două ori, aduc o umbră de zâmbet pe chipul celui care le citeşte şi sunt cele mai reliefate fraze sentimentale scrise şi spuse de un scriitor înlăuntrul unei ficţiuni, ca o confidenţă făcută cititorului ce a ajuns la această pagină a romanului său, într-un loc din roman care e recomandabil să rămână secretul dintre scriitor şi cititor, undeva după mijlocul Părţii a Cincea. Ele se întind pe două jumătăţi de pagină (iar numărul paginii la care se află îl voi păstra aici secret, aşa cum e recomandabil să rămână) şi se termină astfel: “… Personajele romanului meu sunt propriile mele posibilităţi care nu s-au realizat. De aceea le îndrăgesc pe toate deopotrivă, şi toate au darul să mă înspăimânte deopotrivă; fiecare dintre ele a depăşit o anumită frontieră, pe care eu însumi am ocolit-o. Şi tocmai această frontieră depăşită (frontieră dincolo de care eul meu încetează a mai fi) mă atrage şi mă captivează. Abia în spatele ei începe misterul căruia îi pune întrebări romanul. Romanul nu-i o confesiune a autorului, ci o explorare a ceea ce reprezintă existenţa umană în capcana devenită lume. Dar, gata, ajunge. Să ne întoarcem la Tomas.”

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Experiment teatral în PREMIERĂ la Teatrul Maghiar: Forbidden Books

Spectacolul încearcă să descifreze care au fost influențele culturale importante pentru „mileniali”, în contextul exploziei lumii digitale.

Once Upon a Time in Romania – Filme versus corupţie

Intră în concurs! Îţi poţi înscrie clipul video în competiţia de scurtmetraje până pe 1 decembrie 2017.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad spune… poveşti

Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi să descopere poveştile celor 10 zile de Festival la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015