• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

Şi unii şi alţii, scriitori şi politicieni, sunt obişnuiţi să analizeze şi să găsească explicaţii pentru aproape tot ce se întâmplă în lumea din care fac parte. Şi le găsesc, nu-i vorbă, de cele mai multe ori. Însă, când să comenteze aceste explicaţii, atunci când vine vorba despre cum să trăim mai bine sau cum să fie mai puţin rău, scriitorii chiar spun ce ştiu (ori măcar poveştile lor sunt mai convingătoare şi au, parcă, autenticitate), în timp ce politicienii vorbesc vorbe, în clişee şi prejudecăţi călduţe, nu cumva să spună ceva de care se tem cei mai mulţi din alegătorii fideli pe care îi au.

De câteva zile, de când nebunia atacurilor teroriste din Paris a făcut ca războiul de la graniţele Ucrainei să intre în plan secundar, mi-e teamă şi mie să scriu despre cum se leagă oamenii la ochi prin idei false (numite idealisme şi fanatisme), despre cum devin vulnerabili, nefericiţi, frustraţi, porniţi pe răzbunare, şi despre cum ajung să fie puşi în situaţii dintre cele mai puţin obişnuite, în scene dintre cele mai sângeroase. Asta pentru că vocea din off îmi tot repetă că e delicat acest subiect, al resorturilor individuale şi familiale ale terorismului, înţelese dincolo de clişeele ciocnirii civilizaţiilor, discuţia profundă despre acest plan psihologic fiind una greu înţeles pentru publicul larg, mai ales acum, în aceste zile de terorism care globalizează judecăţile şi emoţiile.

Şi totuşi, am găsit o resursă foarte bună, la o scriitoare ce a fost în ultima vreme (re)cunoscută, situată ambivalent între Occident şi Orient, între cultura societăţii engleze şi cultura ţării de provenienţă culturală, Turcia. Elif Shafak a avut puterea, inspiraţia şi curajul să scrie tocmai despre aceste explicaţii cheie ale resorturilor psihologice ale fanatismului, manifestat în grupurile de imigranţi din Occident prin aşa-numitele “crime din onoare”. Elif Shafak explică amănunţit, epic şi metaforic, dar şi pe şleau (în scene dure), în romanul “Onoare”, ceea ce politicienii nu-şi permit să spună (din cauză că ar aduce atingere credinţelor populare tradiţionaliste, apărătoare ale moralei şi convenienţelor sociale).

Tânărul Iskender, provenit dintr-o familie de imigranţi kurzi de lângă Eufrat, trăieşte în Londra anilor şaptezeci, este foarte legat şi de fratele şi de sora lui (Yunus şi Esma), se îndrăgosteşte (întâmplător) de o englezoaiacă (Katie), îşi găseste un mentor (numit “Orator”), se lasă înconjurat de gândurile negre ale temerilor faţă de propriile (pre)judecăţi şi eşuează în pedeapsa cu închisoarea din cauză că s-a lăsat dominat de furia pe care i-a produs-o aventura descoperită a mamei sale şi s-a răzbunat prin crimă. Deşi legăturile cele mai apropiate dintre oameni, aprecierea, atracţia şi iubirea sunt prezente peste tot în viaţa lui Iskender, semnul rău al fricii faţă de oprobriul public îl transformă în ucigaş, pentru ca să scape de sentimentul de vinovăţie dat de încălcarea regulilor (ne)scrise ale apartenenţei de grup (familial sau social) sau (mai ales) de gen. Faptul că este bărbat îl face pe Iskender să-şi impună povara răzbunării în numele Onoarei (care îl face pe acest bărbat să rămână bărbat), chiar şi prin plata unui preţ prea mare: prin uciderea mamei sale, autoarea dezonorării familiei prin adulter. Aventura acesteia este ultima dezonoare, de nesuportat pentru Iskender, în timp ce fuga tatălui său (alături de Roxana, o dansatoare de club, originară din Bulgaria) nu produce decât o umbră de tristeţe, ce pare neglijabilă.

Femeia nu este egla bărbatului şi nici bărbatul nu este la fel ca femeia. Diferenţele dintre ei culminează prin modul cum îşi găsesc şi apără onoarea. S-ar spune că bărbatul şi femeia sunt făcuţi ca două imagini în oglindă, simetrici prin ce sunt unul faţă de altul. Însă nu este chiar aşa, sunt în asimetrie din cauza onoarei (sau prin ceea ce reprezintă morala în sensul său popular). Între cele două personaje, prin surorile gemene Pembe şi Jamila, se extinde această asimetrie a bărbatului faţă de femeie, o întreagă ţesătură imaginară a acestui roman, dedicat de autoare “celor care văd şi celor care aud“:

Cu ochii minţii, Pembe s-a văzut aruncând o modendă în aer şi privind-o cum îi cade în palmă. Erau mereu două feţe şi numai două. Câştigi sau pierzi. Demnitate sau ocară şi prea puţină mângâiere pentru cei care călcau strâmb.

Totul era astfel rânduit pentru că femeile erau făcute din batist subţire, spunea Naze, pe când bărbaţii erau tăiaţi din stofă groasă, întunecată. Aşa îi croise Dumnezeu, unul mai bun decât celălalt. Cât despre temeiul pentru care făcuse asta, nu aveau oamenii căderea să-l pună la îndoială. Ce conta era că pe negru nu se deosebeau petele, în timp ce pe alb se vedea şi cel mai mărunt fir de murdărie. După acest semn, femeile mânjite aveau să fie numaidecât băgate de seamă şi despărţite de celălalte, aşa cum e aleasă pleava de bob. Aşadar, când o fecioară i se dăruia unui bărbat – chiar dacă era un bărbat pe care îi iubea -, putea să piardă totul, pe când el n-avea absolut nimic de pierdut.

Aşa se face că, în ţinutul unde se născuseră Soartă Trandafirie şi Destulă Frumuseţe, “onoare” era mai mult decât un cuvânt. Era şi un nume. Puteai să-ţi botezi copilul “Onoare” atâta timp cât era băiat. Bărbaţii aveau onoare. Bărbaţii în etate sau între două vârste, chiar şi băieţii de şcoală care miroseau a lapte de mamă. Femeile nu aveau onoare. În schimb, aveau ruşine. Şi, aşa cum ştia toată lumea, “Ruşine” ar fi fost un nume jalnic.

Scrisul plăcut, ritmat, uneori în scene surprinzătoare, în mai multe planuri şi în secvenţe de timp diferite, este făcut pentru cei iniţiaţi în experienţa spiritualistă a evadării către lumea ficţiunii. Nu de puţine ori, paragrafele scrise dau senzaţia că sunt făcute exact anume pentru tine, cititor special căruia parcă i s-a dedicat cartea, senzaţie ce-şi face apariţia doar în cazul parcurgerii scrierilor autentice. Este vorba de acea senzaţie de proximitate şi vizual pe care o provoacă o scenă literară atunci când te cuprinde, pe tine, cititor, ca într-o scenă de viaţă.

În viaţa celor două surori gemene totul pleacă de la numele dăruite ce le-au primit, semne ale unui destin dublu, în oglindă, trecut şi viitor. Prima (viitoarea mamă a lui Iskender) poartă două nume, Pembe Kader, însemnând Soartă Trandafirie, iar a doua poartă numele de Jamila Yeter, însemnând Destulă Frumuseţe. Prima pleacă alături de soţul ei în Anglia, iar a doua a devine moaşă şi vraci într-un mic sat din Turcia. Între cele două surori gemene se menţine vie apropierea şi iubirea, indiferent de distanţa ce le despărte, până chiar la sacrificiul pe care l-a făcut Jamila atunci când s-a pus în faţa cuţitului lui Iskender, ca să fie ucisă în locul sorei sale gemene. De fapt, apropierea, legătura, aprecierea şi iubirea se află mai peste tot în atmosfera acestei cărţi, iar saltul spre excepţie este făcut pentru a sublinia ceea ce se numeşte intoleranţă socială a celor ce sunt minoritari (proveniţi prin imigraţie), care se auto-izolează prin prejudecăţi şi obişnuinţe conservatoare, într-un fel de orgoliu necesar pentru acoperirea complexelor.

Este fabuloasă scena în care fratele cel mic al lui Iskender, Yunus, o caută pe cea de care s-a îndrăgostit, iar în momentul când crede că este aproape să o găsească, atunci când gândurile lui sunt dominate doar de bucurie şi de emoţiile revederii, căderea în gol şi inversarea stărilor sunt aproape paralizante, datorate incredibilei situaţii în care, în loc să o întâlnească pe cea de care se îndrăgostise, o vede pe mama sa alături de un necunoscut, o umilitoare schimbare de situaţie. Este o scenă de inflexiune a tonului acestei cărţi, de la care toate stările şi emoţiile bune încep să se schimbe şi să pălească în raport cu temerile, fricile şi sentimentele negative, ce vor culmina cu asasinatul motivat prin recuperarea onoarei (ce se stricase din cauza bolii pe care familia Toprak o avea, “boala iubirii”):

Aşadar, în ziua aceea de la începutul lunii mai, când a dat colţul pe Kingsland Road, la doar câţiva paşi de Rio Cinema, cu mintea aiurea şi neicăieri, pe Tobiko se aştepta s-o găsească. Ochii somnoroşi i-au căzut pe o pereche care stătea dinaintea unei florării, cu spatele la el, alegând un ghiveci cu flori. Nu-şi dădea seama ce-l atrăgea la perechea aceea, însă nu-şi putea lua ochii de la ea.

Bărbatul a întins mâna şi a atins încheietura femeii, mângâind-o uşor, tandru. Trupul ei zvelt era înclinat, de parcă în orice clipă ar fi fost gata să-şi lase capul pe umărul lui. Dintr-o dată, Yunus a simţit o greutate nefirească în stomac, un vâjâit în urechi. Senzaţia de familiaritate pe care i-o trezeau părul castaniu al femeii, rochia verde ca jadul, cu mâneci scurte şi nasturi aurii, forma taliei şi curbura lină, graţioasă a braţului ei… Inima băiatului a inceput să bubuie. S-a făcut pământiu la faţă şi buzele i s-au strâns.

Bărbatul a tras-o pe femeie spre el şi i-a şoptit ceva la ureche, atingându-i gâtul cu buzele, o atingere uşoară şi scurtă, poate întâmplătoare, inocentă şi neintenţionată, un schimb sfios, după care ea s-a întors pe jumătate şi a zâmbit, dând la iveală gropiţa din obrazul drept.

Mama.

Băiatul a întors bicicleta, pedalând repede. Sub perdeaua de uluială şi spaimă care se lăsase asupra lui, se gândea – sau o parte din creierul lui gândea – că n-o văzuse niciodată pe maică-sa aşa. Femeia pe care o zărise era mama lui şi totuşi nu semăna deloc cu ea. Avea o aură de fericire în jurul ei, la fel de strălucitoare ca florile pe care le cumpăra.

În seara aceea, Yunus s-a întors acasă arătând ca un băiat de ce ceară – palid, insipid.

Vehea tradiţie este osificată odată ce ajunge într-o lume nouă. Tradiţia cea bună, în care primul fiu e crescut de mama sa ca pe un sultan, ca pe “sultanul ei, leul ei, mărul din ochii ei” (şi care nu-şi găseşte locul mai târziu tocmai pentru că era obişnuit ca locul lui să fie de sultan), este dublată de tradiţia cea conservatoare în care “onoarea are de-a face mai mult cu ce se întâmplă în dormitoarele oamenilor decât ce se întâmplă în inimile lor“, astfel că plumbul se adună pe fundul cufărului vechi al tradiţiei şi îl aruncă pe Iskender (“sultanul“) în mijlocul furiei bârfelor, cele de care se temea cel mai mult mama sa. Bârfele s-au întins ca cerneala pe mătase, i-au despărţit şi i-au înrăit pe oameni:

Iskender era fiul ei preaiubit, cam mînios uneori, cam emotiv, dar un băiat bun. Avea motivele lui. Parcă dintr-o dată umblau prea multe bârfe. Pe la spatele ei, îndărătul uşilor închise, prin magazinele de pe colţ, cafenele, restaurante cu chebap, spălătorii, până şi vânzătorii de peşte prinseseră de veste că lucrurile nu mergeau cum trebuie în familia Toprak. Zvonurile se întindeau mai repede decât cerneala pe o bucată de mătase. Pembe curăţase toată viaţa petele de pe haine şi covoare, dar nu ştia nicio soluţie care să cureţe genul asta de pată.”

În ficţiune este mult mai uşor să fie depăşite obligaţiile şi constrângerile sociale decât în realitatea de zi cu zi. În carte, destinul celor două surori gemene a fost marcat de tradiţiile vechi dar le-a şi schimbat, s-a intersectat cu tradiţiile tot timpul, dar le-a şi făcut mai bune la final, aproape magic. Jamila a murit în locul mamei lui Iskender, iar aceasta a revenit lângă Eufrat în locul Jamilei, Pembe murind chiar în satul turc în care se născuse, a doua şi ultima oară.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Experiment teatral în PREMIERĂ la Teatrul Maghiar: Forbidden Books

Spectacolul încearcă să descifreze care au fost influențele culturale importante pentru „mileniali”, în contextul exploziei lumii digitale.

Once Upon a Time in Romania – Filme versus corupţie

Intră în concurs! Îţi poţi înscrie clipul video în competiţia de scurtmetraje până pe 1 decembrie 2017.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad spune… poveşti

Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi să descopere poveştile celor 10 zile de Festival la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015