• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: 89 de grame

Publicat de Horea Bacanu 14 Martie 2015 Comments Off

Lumea este o carte ce se rescrie la infinit. Această afirmaţie universală a lui Jorge Luis Borges se află pe contracoperta cărţii aproape imponderabile a lui Jorge Luis Borges, numită în cheie mistică, lingvistică, numerologică şi ficţional-magică “Aleph”.

Despre carte

În prima sa ediţie, “Aleph” a cuprins treisprezece povestiri, dintre care doar două nu aparţin genului fantastic. Mai apoi, la ediţia din 1952, s-au adăugat încă patru povestiri, care fac o colecţie de şaptesprezece proze scurte borgesiene, fundament al babelului literar modern.

De aici începe povestea numerologică a acestei cărţi. Adică de la cele treisprezece povestiri scurte, completate cu patru povestiri noi, despre care Borges scrie un Epilog critic, atât de critic precum va fi chiar apariţia modernă a autorului în ultima dintre povestiri (cu siguranţă veţi ţine minte această apariţie a autorului în rândurile propriei scrieri, dar despre asta amân comentariul pentru partea a doua şi a treia a acestui text):

“Epilog.

În afară de Emma Zunz, (al cărei subiect minunat, cu mult superior tratării lui nesigure, mi-a fost dat de Cecilia Ingenieros) şi Povestea războiniucului şi a captivei, care-şi propune să interpreteze două fapte vrednice de crezare, povestirile din această carte aparţin genului fantastic. Dintre toate, prima este cea mai elaborată; tema ei este efectul pe care nemurirea l-ar avea asupra oamenilor. Această schiţă de etică pentru nemuritori e urmată de Mortul: aici, Azevedo Bandeira e un bărbat din Rivera ori din Cerro Largo şi, totodată, o divinitate rudimentară, o versiune mulatră şi necioplită a neasemuitului Sunday plăsmuit de Chesterton (În capitolul XXIX din Decline and Fall of the Roman Empire se povesteşte destinul unui om care seamănă cu cel al lui Otalora, dar mult mai măreţ şi mai greu de crezut). Despre Teologi e de ajuns să spun că e un vis, un vis mai curând melancolic, despre identitatea personală; despre Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz, că e un comentariu la Martin Fiero. Unui tablou de Watts, pictat în 1896, îi datorez Casa lui Asterion şi caracterul sărmanului protagonist. Cealaltă moarte e o plăsmuire fantastică despre timp, pe care am urzit-o în lumina unor raţionamente ale lui Piere Damiani. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, nimeni nu şi-a dorit mai mult ca mine ca Germania să fie înfrântă, dar, în acelaşi timp, nimeni n-a putut simţi mai dureros ca mine tragedia destinului german; Deutsches Requiem încearcă să înţeleagă acest destin, pe care n-au fost în stare să-l plângă, ba nici măcar să-l bănuiască germanofilii nostri, care nu ştiu nimic despre Germania. Scriptura Zeului a fost judecată cu multă generozitate; jaguarul m-a silit să pun în gura unui preot al piramidei din Qaholom argumente ale cabaliştilor ori ale teologilor. În Zahirul şi Apleph cred că se poate observa o influenţă a povestirii The Crystal Egg (1899) de Wells.

Post-scriptum din 1952. În această reeditare am introdus patru povestiri noi. Abenjacan el Bojari, ucis în labirintul său nu este (mi s-a spus) vrednică de luare-aminte, în pofida titlului său înfiorător. Putem socoti că e o variaţiune la Cei doi regi şi cele două labirinturi, pe care copiştii au intercalat-o în cartea celor O mie şi una de nopţi şi pe care, din precauţie, Galland a omis-o. Cât despre Aşteptarea, pot să vă spun că a fost sugerată de o cronică poliţistă pe care Alfredo Doblas mi-a citit-o acum vreo zece ani, pe când catalogam împreună un vraf de cărţi după Manualul Institutului Bibliografic din Bruxelles, cod pe care l-am uitat cu totul, în afară de faptul că lui Dumnezeu îi corespundea numărul 231. Bărbatul din cronică era un turc; eu am făcut din el un italian, pentru a-l înţelege mai uşor. Imaginea fugară, ce revenea adesea în mintea mea, a unei curţi interminabile cu camere de închiriat, din colţul străzii Parana, din Buenos Aires, mi-a oferit povestea intitulată Omul din prag; am situat acţiunea în India pentru ca neverosimilul să fie tolerabil.”

Despre Borges, despre centru

Nu voi face trimiteri la primele şaisprezece povestiri scurte. Doar despre ultima dintre povestiri, “Aleph”, voi spune că se deschide cu o mostră de scris elaborat, frazat lung, incredibil de curgător, exemplar text din cliclul marilor debuturi ale povestirilor moderne (atenţie la temperatura anotimpului din perioada ce este amintită):

“În dimineaţa toridă de februarie în care a murit Beatriz Viterbo, după chinuri îngrozitoare care n-au coborât nicio clipă la nivelul de prost-gust al sentimentalismului ori al spaimei, am băgat de seamă că pe panourile de metal pentru reclame din Piaţa Constituţiei fusese schimbat un afiş pentru ţigări din tutun galben; faptul acesta m-a durut, fiindcă mi-am dat seama că vastul şi schimbătorul univers începuse să se depărteze de ea şi că această schimbare era prima dintr-o serie nesfârşită.”

În această ultimă povestire din carte, există cu adevărat un centru. El este chiar la pagina 163, acolo unde autorul, chiar el, Borges (modernul), se întâlneşte cu Aleph-ul (greutatea universului cuprins într-o sferă de doar doi-trei centimetri), descriindu-şi starea:

“Acum ajung la inefabilul centru al povestirii mele; de aici începe disperarea mea de scriitor. Orice limbaj e un alfabet de simboluri a cărui utilizare presupune un trecut pe care interlocutorii trebuie să-l cunoască: cum să transmiţi altora infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? Într-un moment de cumpănă similar, misticii apelează la simboluri: pentru a-l numi pe Dumnezeu, un persan vorbeşte despre o pasăre care, într-un fel, e toate păsările. Alanus de Insulis vorbeşte despre o sferă al cărui centru se află pretutindeni, iar circumferinţa nu se află nicăieri; Iezechiel vorbeşte despre un înger cu patru feţe care se îndreaptă în acelaşi timp spre Răsărit şi spre Apus, spre Miazănoapte şi spre Miazăzi. (Nu pomenesc la întâmplare aceste analogii neînţelese; au, desigur, o legătură cu Aleph-ul). Poate că zeii n-or să mă oprească să descopăr un chip echivalent, dar mărturia scrisă ar fi contaminată de literatură şi de falsitate. Iar problema fundamentală, de altfel, nu poate fi dezlegată: cum ar putea fi enumerat, măcar în parte, un ansamblu infinit? În acea clipă necuprinsă am văzut milioane de lucruri plăcute sau înspăimântătoare; nici unul nu m-a uimit mai tare decât faptul că toate ocupau acelaşi punct, fără a se suprapune şi fără a fi transparente. Ceea ce mi-au văzut ochii a fost simultan, pe când ceea ce transcriu e succesiv, fiindcă numai aşa îngăduie limbajul. Totuşi, o să încerc să surprind ceva.

În  partea de jos a treptei, în dreapta, am văzut o mică sferă în ape, de o strălucire orbitoare. La început am crezut că se învârteşte; pe urmă mi-am dat seama că acestă mişcare era o iluzie provocată de ameţitoarele spectacole pe care le cuprindea. Diametrul Aleph-ului să tot fi fost de vreo doi-trei centimetri, dar spaţiul cosmic era întreg acolo, fără să-şi fi micşorat dimensiunile impresionante. Fiecare lucru (bunăoară, cristalul de oglindă) era nenumărate lucruri, fiindcă eu îl vedeam desluşit, din toate punctele universului. Am văzut marea necuprinsă, am văzut revărsatul zorilor şi asfinţitul, am văzut mulţimile Americii, am văzut o pânză de păianjen argintie în vârful unei piramide negre, am văzut un labirint năruit (era Londra), am văzut nenumăraţi ochi deschişi scrutându-se în mine ca într-o oglindă, am văzut toate oglinzile de pe pământ şi nici una nu mi-a înapoiat chipul, am văzut într-o curte din strada Soler aceleaşi dale pe care acum treizeci de ani le-am văzut în vestibulul unei case din Fray Bentos, am văzut ciorchini, zăpadă, filoane de metale, vapori de apă, am văzut înalte pustiuri ecuatoriale şi fiecare fir de nisip din care sunt alcătuite, am văzut în Inverness o femeie pe care nu pot s-o uit, am văzut pletele răsfirate, trupul zvelt, am văzut un cancer de sân, am văzut un petic de pământ ars pe o potecă unde înainte era un copac, am văzut o casă din Adrogue, un exemplar din prima versiune englezească a lui Pliniu, realizată de Philemon Holland, am văzut în acelaşi timp fiecare literă de pe fiecare pagină (încă de mic mă minunam că literele unui volum închis nu se amestecă şi nu se împrăştie în timpul nopţii), am văzut noaptea şi ziua în faţă, am văzut un apus de soare la Queretaro care părea să răsfrângă culorile unui trandafir de Bengal, am văzut un iatac pustiu, am văzut, într-un cabinet din Alkmaar, un glob pământesc între două oglinzi care-l multiplicau la nesfârşit, am văzut cai cu coamele în vânt pe  o plajă de la Marea Caspică în zori, am văzut delicata încheietură a unei mâini, i-am văzut pe supravieţuitorii unei bătălii trimiţând epistole, am văzut într-o vitrină din Mirzapur un pachet de cărţi de joc spaniole, am văzut umbrele alungite ale  unor ferigi într-o seră, am văzut tigri, pistoane, bizoni, talazuri şi oştiri, am văzut toate furnicile care există pe pământ, am văzut un astrolab persan, am văzut într-un sertar de birou (şi scrisul m-a înfiorat) scrisori neruşinate, cu neputinţă de crezut, cu amănunte precise, pe care Beatriz i le trimisese lui Carlos Argentino, am văzut un monument îndrăgit din Chacarita, am văzut înspăimântătoarea relicvă a fiinţei încântătoare care fusese Beatriz Viterbo, am văzut circulaţia sângelui meu vâscos şi mohorât, am văzut păienjenişul iubirii şi putreziciunea morţii, am văzut Aleph-ul, din toate punctele de vedere, am văzut în Aleph pământul, mi-am văzut chipul şi măruntaiele, am văzut chipul tău şi m-a cuprins ameţeala şi m-a podidit plânsul, fiindcă ochii mei văzuseră acest obiect tainic şi ipotetic, al cărui nume îl uzurpă oamenii, dar pe care niciun om nu l-a privit: universul cu neputinţă de plăsmuit.”

Despre ficţiune şi despre Aleph-ul fals

Personajul Borges se destăinuie la finalul acestei scurte şi totale povestiri:

“Ţin să adaug două observaţii: una, despre natura Aleph-ului; cealaltă, despre numele său. Acesta, cum se ştie, este numele primei litere din alfabetul limbii sacre. Aplicarea sa la discul din povestirea mea nu pare a fi întâmplătoare. Pentru Cabală, această literă reprezintă En Soph, divinitatea nelimitată şi pură; s-a mai spus că are forma unui om care arată cerul şi pământul, pentru a ne atrage atenţia că lumea de jos e oglinda şi harta celei de sus; pentru Mengenlehre este simbolul numerelor transfinite, în care întregul nu e mai mare decât una dintre părţile sale. Aş fi vrut să ştiu un lucru: oare Carlos Argentino a ales singur acest nume ori citise despre el, aplicat la alt punct la care converg toate punctele, într-unul dintre nenumăratele texte pe care Aleph-ul din casa lui i le-a dezvăluit? Oricât de necrezut ar părea, cred că există (ori a existat) un alt Aleph, cred că Apleph-ul din strada Garay era un Apleph fals….

Oare există un Apleph în adâncul pietrei? Oare l-am văzut atunci când am văzut toate lucrurile şi le-am uitat? Mintea noastră e poroasă faţă de uitare; eu însumi, ca urmare a eroziunii tragice a anilor, falsific şi pierd trăsăturile Beatricei.”

Nu am găsit nimic mai simplu şi mai rotund scris decât este acestă magică povestire despre centru, centrul pe care îl caută fiecare om. Îl caută în trecerile consecutive ori simultane (depinde de fiecare), în imaginea dintre fiecare nouă clipire a pleoapelor, în distanţa de lumină dintre zi şi noapte, între sentimentalismele de tinereţe şi nostalgiile de bătrâneţe, în viaţa dintre naştere şi moarte, în trecerea dintre anotimpuri, în simplitatea şirului numerelor perfecte, între ceea ce comunică oamenii cu charismă (alternând emoţia caldă cu raţiunea cea rece), în alăturarea verdelui de tulpină cu roşul din petale, în cercul viu dintre capătul din pământ al rădăcinilor şi vărfurile frunzelor copacilor, în atracţia dintre Soare şi Lună.

Am avut curiozitatea să văd ce greutate are acestă carte rară scrisă de Borges, în ediţia sa de buzunar, tipărită de Polirom, cu tot cu ultimul său capitol, în care se află şi Aleph-ul, purtând toată greutatea universului în el (descoperită ca prin minune de Higgs). Are 89 de grame. Greutate numerologică şi ficţională aproape perfectă, cu puţin peste ceea ce ne-am fi aşteptat oricare dintre noi, chiar şi cei ce au foarte multă imaginaţie.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Folclor autentic la Festivalul-concurs “Topul Mărţişorului”

Publicat de Ana Brunner 1 Martie 2015 Comments Off

Tinerii solişti vocali de muzică populară din întreaga ţară au ocazia să se facă remarcaţi şi în acest an de către profesionişti. Joi, 12 martie, de la ora 19.00, la Sala “Capitol” a Filarmonicii Banatul va avea loc cea de-a XV-a ediţie a Festivalului-concurs “Topul Mărţişorului” organizat de Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş.

Concursul va fi urmat de un spectacol de gală susţinut de Ansamblul Profesionist “Banatul”, care va asigura şi acompaniamentul concurenţilor, şi invitaţii săi: Cristian Pomohaci, Zorica Savu, Petrică Miulescu Irimică şi Roxana Chiriţă (câştigătoarea ediţiei de anul trecut a festivalului). La spectacol va participa şi Ansamblul “Junii Banatului”.

Conducerea muzicală a spectacolului aparţine lui Sebastian Roşca, iar coregrafia este semnată de Nicolae şi Brânduşa Stănescu, Grigore şi Floare Munteanu. Prezintă Felicia Stoian.

Intrarea se face pe bază de invitaţii, care pot fi ridicate de la Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş, strada Emanoil Ungureanu, nr. 1, începând de marţi, 3 martie.

Experiment teatral în PREMIERĂ la Teatrul Maghiar: Forbidden Books

Spectacolul încearcă să descifreze care au fost influențele culturale importante pentru „mileniali”, în contextul exploziei lumii digitale.

Once Upon a Time in Romania – Filme versus corupţie

Intră în concurs! Îţi poţi înscrie clipul video în competiţia de scurtmetraje până pe 1 decembrie 2017.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad spune… poveşti

Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi să descopere poveştile celor 10 zile de Festival la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015