• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Traficul de oameni din umbra unei dictaturi militare

Publicat de Horea Bacanu 10 Septembrie 2016 Comments Off

Romanul politic „Tărâmul făgăduinţei” face parte dintr-o serie de texte politice ale autorului african Chris Abani. Născut în 1966 la Afikpo (unde se desfăşoară şi o parte din naraţiunea acestui text), Abani a debutat într-o perioadă de tensiuni politice şi sociale ale Nigeriei postcoloniale, a fost arestat la publicarea primului său roman (scris la şaisprezece ani şi publicat trei ani mai târziu) şi acuzat de trădare şi conspiraţie pentru lovitură de stat.

Mai apoi, impactul politic al romanelor scrise de Abani a evoluat şi a atras permanent consecinţe grave pentru scriitor, până la închiderea şi torturarea sa, chiar condamnarea la moarte. Pleacă din Africa în SUA şi devine ulterior profesor asociat la University of California, iar romanele sale primesc mai multe premii cu mare vizibilitate: PEN Hemingway Book Prize, PEN USA Freedom-to-Write, California Book Award, Lannan Literary Fellowship, Guggenheim Fellow in Fiction, ori este între finaliştii altora: International IMPAC Dublin Literary Award (2006), A New York Times Editor’s Choice (2006).

Provenind din cea mai densă zonă a Africii medii, din Nigeria, ţară cu o populaţie de peste 150 de milioane de locuitori – care a trecut printr-un război civil şi mai multe dictaturi militare după eliberarea de sub colonialismul englez, după 1960 -, Abani dezvoltă naraţiunile paralele din „Tărâmul făgăduinţei” ca o dublă istorie a personajului Elvis Oke. Una dintre ele este localizată în oraşul Lagos, aici defăşurându-se primul plan narativ, plasat în anul 1983, într-o periferie a acestui imens conglomerat de opt milioane de locuitori, strălucitor în centru şi mizer în periferiile ghetoizate. Personajul central are în acest plan vârsta de şaisprezece ani, iar în al doilea, care începe la Afikpo în anul 1972, acelaşi personaj are vârsta de cinci ani. Succedându-se douăzeci şi nouă de capitole prin trecerea de la plan la celălalt, povestea copilului şi a adolescentului Elvis, dansator talentat, este povestea practicilor magice de iniţiere prin ritualurile nucii de cola specifice tribului igbo (cu ele începe fiecare capitol, prin foarte scurte relatări fragmentare), dar şi a vieţilor duse la limita supravieţuirii de cei ce formează populaţia neagră dominată, expusă războaielor şi sărăciei extreme din Africa.

Nigeria este sinonimă cu istoria recentă a colonialismului englez din Africa din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cu tensiunile civile crescânde de după eliberarea de dominaţia colonială, dar şi cu mozaicul tribal perpetuat în timpurile moderne, cu fantasmele mitologiei tribale ce formează regulile nescrise ale lumii vechi şi noi. Este sinonimă cu sărăcia, cu visul despre îmbogăţire, cu traficul de arme, droguri şi organe umane, într-o tensiune continuă dintre cei puţini şi bogaţi, majoritatea veniţi din Europa sau America, şi o populaţie ce locuieşte în ghetouri şi care cunoaşte sărăcia din prima până în ultima zi de viaţă, fără şanse de ieşire.

Dar unde e Nigeria în textul lui Abani? Referinţa explicită la Nigeria apare foarte rar în aceast text (şi o singură dată numele ţării este invocat declamativ, atunci când pasiunea de pe baricada protestelor le provoacă revoluţionarilor scandări patetice despre Nigeria), iar sentimentul că numele ţării este prea puţin important este permanent indus în subtext. Nu este neglijabil numele tribului, însă, tribul Igbo, din care face parte şi Elvis Oke, unul dintre cele trei grupuri etnice mari ale zonei, dintr-un melanj de câteva sute de grupuri etnice.

La fel ca în marea majoritate a zonelor Africii, zona Golfului Guineii este dominată de clivajele etnice, rasiale, religioase şi economice (în condiţiile în care această zonă este prima dintre economiile africane, pe baza resurselor de petrol). Aproape jumătate din populaţie este de religie islamică sunnită, în timp ce următoarele mari grupuri religioase sunt creştine (protestant şi catolic). Toate sunt însă adânc fărâmiţate prin liniile vechilor graniţe ale grupurilor tribale.

Unde e Nigeria? E o ţară greu de găsit în povestea lui Abani, rămâne estompată şi difuză, prea puţin vizibilă din cauza imaginilor pe care textul le face foarte vizibile, imagini despre ghetoizare, sărăcie şi foame, despre cruzimea torturii şi violenţa bătăilor şi a violurilor, despre ultima cauză a tuturor dictaturilor militare africane, îmbogăţirea juntei.

Nigeria dispare complet în amalgamul de combinaţii ale supravieţuirii unei populaţii africane ce a luat-o de la zero, în sens politic, atunci când s-a eliberat de dominaţia colonială, dar care duce cu ea toate stereotipurile de distanţă socială între bărbaţi, femei, copii, între albi şi negri, între tineri şi bătrâni, între nordici şi sudici, între cei resemnaţi în faţa violenţei şi colapsului economic şi cei luptători, panterele africane care nu se lasă vândute.

Nu se vede Nigeria, dar subtextul propulsează o imagine vie a unui întreg continent african, simbolizat prin această zonă din Golful Guineii. E Africa postcolonială, un spectru modern al ritualurilor tribale şi o stare de permanent conflict în jurul resurselor.

O (pe)trecere pe sub învelişul textului lui Abani, a povestirii despre viaţa unui tânăr african ce visează să ajungă pe un tărâm al făgăduinţei şi să poată dansa ca profesionist, nu face apel aproape deloc la starea naţiunii nigeriene, ci arată cum se trăieşte şi cum se moare în toată Africa, uneori chiar cu capetele victimelor tăiate şi ascunse în lăzi frigorifice, procedeu de pe lanţul traficului de organe umane. Numele Nigeriei nu este invocat, apare însă numele tribului african igbo. Comunităţile nu sunt legate de ideluri naţionale, ci sunt despărţite de conflictul militar şi de graniţele tribale. Nigeria pluteşte la suprafaţa naraţiunii, în timp ce în adâncul celor două planuri narative, al copilului şi al tânărului Elvis, se află Africa postcolonială.

Ficţiunea lui Abani este politică prin raporturile şi strategiile de putere ce le descrie, specifice acestei regiunii africane cu izvoare tribale. Pantera mitologică este africană, nu doar nigeriană, este semnul violentei lupte tribale negre, luptă sedimentată până în straturile cele mai adânci ale textului lui Abani. Pentru a explica termenii tehnologiei puterii de la nivelul celor două scene narative căutăm operatorii puterii, cei care descriu influenţa şi dominaţia în dinamica lor, având caracteristici culturale şi de identitate africană, nu doar nigeriană. Romanul depăşeşte graniţele unei naţiuni, stabilindu-şi determinanţii politici la nivelul postnaţional al unui întreg culoar cultural african.

CONTINUAREA PE horeabacanu.blogspot.ro

Chimia Picturii: Dan Platon. Cum să arzi tu şi pictura să scape nevătămată

Publicat de Pagini de Cultura 28 Aprilie 2016 Comments Off

Dacă te opreşti de pe stradă la o expoziţie, numai pânzele te privesc prin geamul vitrinei, nu chiar triste, ci cu un respect mutual. Tu ai întrebat de ele şi ele răspund prezent… afară, în lumea virtuală, pe I-phone-uri, se derulează sute de imagini, on-line viaţa e plină de mişcare, de noutate.  Vizitatori? Poate. Oricum soarele va lovi la fel în fiecare dimineaţă pânzele şi ramele, decolorând, pictând şi el cu stăruinţa celui care revine, mereu şi mereu…

Dan Platon (1931-2004), artist plastic, a studiat la Cluj şi Bucureşti, iar arta sa o poţi pe scurt numi tratat de Chimia Picturii sau pe departe cum se solidifică lumina de prin eprubetele iubitorilor de frumos. Lumina de care vorbim, cam palidă de prin socialism scăpată, cam prea puţin slobodă, sau un experimental de transmitere a gândului privitorului prin realitatea extraordinară, aşa cum o porţi de obicei în suflet… Dar o poţi cumpăra cu bani tipăriţi democratic şi o pui la tine pe perete….

Chiar dacă anii au ceva de spus, rămân totuşi privitorilor extrase din culorile sale. Lucrările sale sunt în colecţii private în România, în străinătate, cât şi în muzee din ţară. Astăzi, Tabăra Internaţională Dan Platon a ajuns la a-X-a ediţie, manifestare de pictură anuală ce îi poartă numele, cu respect. Albumul omagial îi punctează fin, ceva repere plastice…*

Dan Platon rămâne un meteor în mişcare, un chimist al culorii, iar dozajul luminii stârneşte emoţii sau dureroase suveniruri ale unor peisaje de interior, de interior sufletesc. Oricum arta sa nu lasă indiferentă pânza. Sau ochii. Vă mulţumesc, Dan Platon!

Mihai Petrescu

* Despre ediţia jubiliară a Taberei Internaţionale Dan Platon mai putem citi şi în revista Urmuz, un articol semnat de Christian Crăciun

Nu vorbim astăzi despre mersul prin oraș și la noroc, fie zi sau noapte, să adunăm sute de imagini, amestecate. Nu vorbim nici despre fotografii gândite, regizate, cu puneri în scenă pentru a identifica ceva ce nu trebuie identificat…

Aici vorbim despre un alchimist al luminii, fie în fotografie de noapte, plină de mister și gânduri de dincolo de imagine, vorbe neșoptite, cuvinte nerostite, fie în fotografie de zi, cu expansiunile de rigoare…

Fie în imagini citadine, sau peisaje, sau banale colțuri feroviare, se regândește maestrul Valentin Atițoaiei, un fel de menestrel al bunului gust într-o lume care se recrează, se redefinește minut de minut. Acolo unde media virtuală bate cotidianul, unde mesageria online căștigă peste șoaptele de orice fel, așa cum se cuvine, colțuri și cioburi de frumos te împing la un sănătos mod de a viețui, așa cum trebuie, nu cu valori cu semn de întrebare, ci cu valori clare, de frumusețe și optimism.

Fără cuvinte. Fără alte decupaje sau întrebări.

Vă rog poftiți în lumea dumneavoastră, prin gestul unui maestru… Fotografii

www.modeltm.ro

Mihai Petrescu

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Frapanta diferenţă a viitorului faţă de trecut

Publicat de Horea Bacanu 26 Septembrie 2015 Comments Off

E chiar o discuţie deschisă, cu toate că nu, nu e chiar aşa frapantă diferenţa, ba poate că viitorul se poate suprapune peste trecut, în anumite condiţii. Lumea experimentelor de laborator din microfizică a dat din nou, în această săptămână, o ştire care a făcut înconjurul pământului: s-a realizat primul experiment microfizic de teleportare la o distanţă de peste 100 km. Sigur, se vorbeşte de “teleportare” pentru ca să înţelegem cu toţii sensul complicat al experimentului realizat.

Experimentul aparţine domeniului revoluţionar al fizicii cuantice,  deci nu este din domeniul vizibil la scara intuitivă umană, fiind vorba despre un experiment de microfizică. El a constat în teleportarea cuantică a fotonilor cu ajutorul fibrei optice. Nu, nu este vorba de transferul instantaneu de obiecte vizibile intuitiv, ci este transferul instantaneu al informaţiei, al stărilor cuantice între acele particule ce sunt numite în fizica cuantică “particule inseparabile cuantic”. Starea particulelor inseparabile se poate măsura, tocmai despre măsurarea acestei stări fiind vorba în experimentul de faţă. Iar măsurările au arătat că între fotonii inseparabili, deşi aflaţi la mai mult de 100 de km distanţă, au loc transferuri instantanee, teleportări de stări similare. Experimentul s-a bazat pe un transfer prin fibră optică, iar senzorii cu care s-au măsurat stările fotonilor au fost din fire superconductoare de siliciură de molibden cu grosime de 150 nanometri, răcite la -272 grade Celsius, adică la 1 grad peste zero absolut.

Acest experiment, descris pe larg în cel mai recent număr al revistei Optica, se înscrie în domeniul avansat al cercetării din fizica cuantică, în care s-a verificat faptul că se poate deduce o natură stranie a particulelor cuantice, aceea de a exista în două sau mai multe locuri în acelaşi timp.

Şocul acestor afirmaţii şi teze ale fizicii contemporane este considerabil. Ce se întâmplă în lumea microfizică absolut diferit faţă de macrofizica vizibilă (pentru oameni) atât de diferit încât ajungem chiar până la a verifica experimental (în laboratoare cuantice) fenomenul teleportării, altădată SF?

Una dintre cele mai interesante cărţi biografice ale domeniului, ce poate lămuri câteva răspunsuri pentru această întrebare, este, cu siguranţă, Omul cuantic – biografia ştiinţifică a lui Richard Feynman -, scrisă de un fizician talentat, Lawrence M. Krauss. Întâmplarea (venită dintr-o legătură profundă) face ca să găsim în această carte răspunsul despre cum se poate ca un foton să-şi transfere cuantic proprietăţile instantaneu şi de ce este necesar ca în măsurarea acestor proprietăţi să fie utilizat un material superconductor răcit foarte aproape de zero absolut. Ambele rezultate, alături de foarte multe alte descoperiri, au fost deduse şi generalizate apoi ca rezultate certe experimentale de către fizicianul Richard Feynman, contemporan şi discipol al lui Albert Eistein şi premiat Nobel, cel mai important teoretician şi practician euristic în noua microfizică a particulelor cuantice, domeniu al cerecetării ce a dominat ultimele decenii.

Prima şi cea mai importantă descoperire, venită în urma teoriei relativităţii generale a lui Einstein, rezultată din cercetarea făcută de Feynman alături de Weeler în anii 1940: electromagnetismul este domeniul în care se pot utiliza reacţii înapoi în timp, dar şi soluţii ce conţin reacţii cuantice înainte în viitor, pentru a experimenta microfizica subatomică. La primul seminar ştiinţific la care a fost dezbătută această descoperire au participat marile somităţi din domeniul fizicii din acele vremuri: Eugene Winger, John von Neumann, Wolfgang Pauli şi Albert Einstein (cu toţii ajungând laureaţi Nobel). Descoperirea utiliza funcţia de undă decoperită de Erwin Schrodinger, care explică misterul aflat în centrul mecanicii cuantice, prin care se arată că particulele se comportă într-un anumit sens ca undele, iar toate undele se comportă într-un anumit sens ca particulele, diferenţa venind din faptul că particula este localizată într-un punct, iar unda se întinde peste o regiune. Sigur că enunţul este cât se poate de simplist în această formă, noua teorie cuantică la care lucra Feynman folosindu-se de cele mai complexe integrale de drum, ceea ce i-a permis separarea părţilor sistemelor cuantice, pentru a face posibilă măsurarea.  Mai târziu, la dezbatere au mai participat şi alţi mari fizicieni, cei care au ajuns să lucreze în celebrul (dar nu neapărat invidiatul) grup ce cercetare pentru realizarea bombei atomice americane, adică echipa de la Los Alamos, din Proiectul Manhattan, cea care a realizat materialul brut al bombei, uraniul 235, un izotop uşor al uraniului: Robert Oppenheimer şi Hans Bethe.

A doua descoperire: vârtejurile din suprafluide. O denumire ce pare luată din povestiri fantastice, dar căreia îi corespunde un fenomen microfizic de foarte mare profunzime: pornind de la comportamentul heliului lichid ce e răcit până aproape de zero absolut şi e constrâns să se rotească, Feynman a observat că fluidul întreg nu se roteşte, dar mai multe regiuni mici, de ordinul de mărime al atomilor, se rotesc fiecare în jurul regiunii sale centrale, aliniindu-se pe direcţie verticală şi formând vârtejuri ca într-un ciclon. Vârtejurile se distribuie în întreg fluidul, întreg care nu se roteşte, inducând o tranziţie de fază în material, conducând la naşterea unor proprietăţi speciale. Supraconductibilitatea şi suprafluiditatea sunt astăzi domenii de vârf în fizica cuantică şi inventica materialelor speciale.

Călătoria biografică din cartea de popularizare semnată de fizicianul Krauss este una ce poate şoca cititorul mai puţin deprins cu limbajul din sistemele fizicii avansate. Poate şoca termenul orizontului indefinibil ce se află la “infiniţi”, sau mărimea care se conservă în timpul interacţiunilor tari dintre particule, mărime numită “stranietate”.

Textul este caracterizat de logica foarte bine închegată a desfăşurării evenimentelor ştiinţifice din viaţa celui mai important contributor al ştiinţei cuantice, însă ajunge să facă, pe alocuri, mari salturi şi trimiteri generale către filosofia ştiiinţei şi epistemologie, aproape de limita înţelegerii uzuale pe care cititorii o aplică atunci când parcurg un text biografic. Aşa că, fiecare capitol se citeşte cu atenţia dusă la maximul incandescent al înţelegerii complexe. Iar între capitole sunt absolut necesare pauzele de recuperare a acuităţii atenţiei.

Teoriile mecanicii cuantice şi ale electromagnetismului Feynman, în care timpul este curbat şi particulele interferează în modalităţi cu totul schimbate faţă de macrofizică, după principii revoluţionare (cum este cel al stranietăţii), au îndreptat comunitatea ştiinţifică să considere ca iminentă apariţia unei teorii generale a gravitaţiei cuantice (din care se pot extrage infiniţii intratabili). Care teorie nu a apărut încă în mod unanim acceptat de întreaga comunitate ştiinţifică.

Însă toate decoperirile lui Feynman şi ale marilor cercetări din fizica cuantică a secolului trecut au determinat dezvoltări noi, ce se află în stadii de validare mai mult sau mai puţin avansate (inclusiv prin experimente precum sunt cele din acceleratorul CERN sau cele de teleportare cuantică produse la NIST). Iată cele mai importante direcţii în noile domenii ale fizicii cuantice:

– Radiaţiile Hawking: sunt rezultate din procesele cuantice având ca sursă celebrele găuri negre, procese studiate în anii şaptezeci de către Stephen Hawking. Acesta s-a bazat pe teoria lui Feynman despre câmpurile cuantice, în care gravitonii se propagă într-un spaţiu de fond fix şi plat, descoperind că obiectele numite găuri negre pierd masă prin radiaţii către exterior până la evaporare completă.

– Teoria corzilor: a rezultat din cercetările asupra mecanicii cuantice a corzilor vibrante în formă de buclă, din care s-a dedus că se pot elimina infiniţii incalculabili, corzi în care se manifestă vibraţii speciale prin efectul de excitaţie de masă 0 şi spin 2. Această teorie implică însă o complicaţie importantă: aceste corzi trebuie să vibreze nu în patru dimensiuni, ci în zece sau unsprezece dimensiuni, conform unor noi tipuri de diagrame Feynman. Din mai multe etape de cercetare universul teoriei corzilor s-a complicat, ajungînd ca azi să se renunţe la modelul explicativ al corzilor, care a fost înlocuit de cel al branelor, obiecte în mai multe dimensiuni decât corzile.

– Cosmologia cuantică: inspirată din relativitatea generală, în care distincţia dintre spaţiu şi timp este arbitrară (în sistemele de coordonate diferite , spaţiul unei persoane este timpul alteia, mai ales în sistemele în care timpul este puternic curbat şi câmpul gravitaţional intens). Apelul la integralele de drum dezvoltate de Feynman nu cere separarea timpului de spaţiu, cercetarea realizându-se în direcţia unei mecanici cuantice a întregului univers plat (aşa cum a făcut Stephen Hawking şi Sidney Coleman), cu universuri în formare sau găuri de vierme, cercetare numită cosmologie cuantică.

Întrebarea formulată la mijlocul secolului XX – privind diferenţa frapantă dintre viitor şi trecut -  este tot mai uşor de depăşit în lumea cuantică în care Richard Feynman este, poate, primul părinte fondator şi, cu siguranţă, cel mai curios căutător al răspunsurilor despre legile fizice ale microuniversului nevăzut,  cel de dinainte de lumea tangibilă.

PS: Îi mulţumesc profesorului Pânzaru pentru generoasa semnalare a acestei cărţi.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

“Aici nu suntem socialişti şi nu suntem liberali”

Publicat de Horea Bacanu 16 August 2015 Comments Off

Undeva prin 2009, în mediul politic timişorean şi naţional a circulat legenda despre iminenţa realizării la Timişoara a unei investiţii Mercedes-Benz, ceea ce ar fi transformat axa Timişoara-Arad în cel mai puternic motor economic din Romania, înaintea Piteştiului (Dacia-Renault), Constanţei (poartă maritimă) ori Ploieştiului (centrul industriei petroliere). Decizia celor de la Mercedes-Benz nu a fost favorabilă Timişoarei, ci unui mic oraş din Ungaria, situat la jumătatea distanţei dintre Timişoara şi Budapesta.

Iar decizia nu a fost influenţată doar de faptul oraşul maghiar era amplasat lângă autostrada A5 din Ungaria, în timp ce Timişoara avea doar speranţe acum şase ani. Nu, nu a fost vorba doar de determinarea primarului şi viceprimarului din Kecskemet, cei care s-au dat peste cap şi au răspuns prompt tuturor solicitărilor venite de la investitori pe parcursul celor 4 luni de negocieri. A fost vorba de mult mai mult. A fost vorba de un patriotism local al tuturor politicienilor din Kecskemet, care au aflat cu toţii despre faptul că se negociază cu nemţii, dar toţi au păstrat secretul, au dat maximă încredere echipei din primărie ce negocia, au considerat realizarea investiţiei Mercedes ca un fapt de mare importanţă pentru viitorul oraşului şi au respectat un cod de onoare prin care interesul comunităţii este mai presus de orice, deşi fiecare dintre politicienii locali ar fi putut să se gândească să profite de pe urma unei asemenea investiţii. M-a şocat o afirmaţie dintr-un reportaj pe acest subiect, despre faptul că în politica locală din Kecskemet, când vine vorba de interesul major al oraşului, atunci intră în vigoare principiul “Aici nu suntem socialişti şi nu suntem liberali”. Ceea ce este cu neputinţă de susţinut la două sute de kilometri mai la est, la Timişoara. În paranteză, e de spus faptul că politicienii din Timişoara acelui an (nu demult, acum doar şase ani), îi ştiţi foarte bine pe majoritatea acestor domni şi doamne ce nu au nicio legătură cu ideea de comunitate,  aflaseră (marea lor majoritate) despre faptul că Mercedes analizează şi varianta Timişoara, şi, ei bine, nu s-au sinchisit de interesul oraşului nici măcar într-o astfel de situaţie extrordinară, în schimb au făcut tot ce le-a stat în putere ca să-şi tragă potenţialele avantaje din venirea investiţiei Mercedes-Benz la Timişoara.

După ce eşecul negocierilor cu nemţii a fost evident, Kecskemet realizând acordul de deschidere a investiţiei, la Timişoara apa a continuat să curgă la fel pe Bega, iar politicienii şi-au vazut mai departe nestingheriţi de micile şi marile lor afaceri, fără regrete şi fără remuşcări. Nu au fost nici explicaţii, nici variante oficiale, doar ceva şuşoteli despre lăcomia unor politicieni care si-au închipuit că nemţii (unii spunând chiar “proştii de ei”) vor da un milion de euro pe hectar (în timp ce la Kecskemet au dat de zece ori mai puţin), şi că afacerea îi va face bogaţi, visul oricărui nou venit la oraş. Nimeni nu a decontat public la Timişoara sau la Bucureşti eşecul neaducerii la Timişoara a unei investiţii fabuloase, despre care se vorbeşte că ar fi ultima mare fabrică de maşini deschisă în Europa pe un orizont de mulţi-mulţi ani.

Aţi fost la Kecskemet? Eu da. Parcul industrial creat din 2009 până azi este fabulos şi pe deplin lămuritor pentru ce înseamnă dezvoltarea orizontală a unei zone industriale de aproape 500 de hectare. Merită văzut. Ar fi bine să-l vadă toţi politicienii locali de azi ai Timişoarei, sau chiar cei care se pregătesc să intre pe scena politică, indiferent de nivel. Să vadă cum ajunge să se dezvolte un mic oraş atunci când politicienii sunt cât-de-cât interesaţi de comunitatea lor, atunci când onor domniile lor îşi cenzurează pornirea de a face bani cu orice preţ şi elimină orice disensiuni politicianiste pentru atingerea unui obiectiv aproape unic.

La şase ani după eşecul aducerii investiţiei Mercedes la Timişoara (investiţie de ordinul a 1,5 miliarde euro, care s-a şi multiplicat orizontal şi a generat dezvoltare) Timişoara este în situaţia de a-şi definitiva proiectul candidaturii pentru Capitală Culturală Europeană 2021, o miză majoră, cu greutate strategică pentru orizontul următorilor douăzeci de ani. Proiectul candidaturii se va depune peste câteva săptămâni, iar după o jurizare foarte serioasă se va anunţa oraşul desemnat pentru ca să fie Capitală Culturală Europeană în 2021, anunţ ce va veni peste un an.

Precum a fost şi în cazul ratării aducerii investiţiei Mercedes, şi în cazul candidaturii pentru acest titlu  european aproape toţi politicienii locali perseverează în a nu înţelege nimic din miza totală reprezentată de câştigarea competiţiei. Sau se fac că nu înţeleg. Sau se fac că înţeleg, dar se comportă în aşa fel încât, e clar, pentru ei e mai important să-şi vadă de atacurile politice decât să fie uniţi pentru a câştiga titlul şi marile beneficii aduse prin acest titlu. O miză pentru generaţia de azi şi pentru generaţiile viitoare de timişoreni, o miză totală pentru modul în care oraşul se va dezvolta şi pentru intrarea lui în circuitul valorilor europene. Este vorba nu doar de mulţi, foarte mulţi bani pentru comunitate, este vorba de a moderniza mentalităţile, de a schimba faţa oraşului, de a îmbunătăţii protecţia mediului, de a multiplica valorile europene în cultura şi viaţa publică a oraşului, bunuri de preţ pentru mai multe generaţii de timişoreni.

Obiectivul total al câştigării acestei competiţii nu este imposibil de atins. O spun oameni cu mare expertiză culturală şi de management. Atenţie mare, nu e vorba de amatori care se exprimă pe bază de imagini fragmentate, e vorba de acei experţi recunoscuţi şi la Bucureşti, şi la Bruxelles, şi la Paris, şi la Roma ori Barcelona. Despre ce spun amatorii nu e prea mult de comentat, să-şi ţină părerile pentru ei.

Grav ar fi dacă şi de această dată s-ar rata obiectivul total al comunităţii timişorene, tot din cauza politicienilor, prinşi în toiul luptelor cotidiene, neatenţi la miza reală a competiţiei pentru anul 2021, egoişti, orgolioşi şi uneori chiar şarlatani. Într-o astfel de ipoteză, oare mai scapă toţi de răspundere? Se vor salva, ca şi acum şase ani, când au ratat o investiţie maximă şi unică pentru un orizont de 50 de ani cel puţin? Ştiu că-şi închipuie că da, că n-ar importanţă, la naiba cu cultura, noi să ne batem şi să dăm cu adversarii de pereţi. De la primar până la cel mai neexperimentat consilier, aproape toţi sunt în logica politicianistă, în poziţii de bătaie, ca în ring. Ei cred că proiectul Capitalei Culturale Europene 2021 este unul ermetic pentru înghesuiţii de cetăţeni, neaducător decât de belele din partea fiţoşilor de artişti ce ştiu să vină doar cu pretenţii, în timp ce interesele politice şi personale sunt de cu totul şi cu totul altă factură decât interesele culturale. Unii dintre ei, crezându-se cei mai ageri dintre politicieni, s-au prins şi au realizat că doar consensul interpartinic pentru susţinerea proiectului de candidatură asigură realizarea criteriului de eligibilitate în jurizarea candidaturii. Şi ce şi-au spus, în bunul stil politicianist? Hai să folosim acest criteriu al consensului interpartinic (sau mai bine spus neîndeplinirea lui) pentru atacuri politice.

Responsabilitatea este uriaşă,  miza este totală, iar pentru câştigarea competiţiei nu prea există altă variantă câştigătoare, decât să aplicăm şi noi modelul de succes de la Kecskemet, “Aici nu suntem socialişti şi nu suntem liberali“.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Uneori mai greu, alteori mai uşor, găsim sens între întâmplările ce par foarte disparate la prima vedere, fapt ce ne produce mirarea, îngrijorarea ori bucuria, după caz. Aşa s-a întâmplat şi când am descoperit un pasaj fabulos scris la cei şaptezeci şi şapte de ani de tânărul romancier Umberto Eco, pasaj ce l-am înţeles ca pe o lecţie de maestru despre cum se scriu cele mai fascinante texte ce redau descoperiri şi analize ştiinţifice (precum este şi cazul cărţii din această sâmbătă).

În “Confesiunile unui tânăr romancier“, Umberto Eco evocă, în cele câteva prelegeri, maniera şi precizia creativă în care lucrează scriitorii de ficţiune sau cei de non-ficţiune, asumându-şi din primele pagini o constatare atât de simplă şi atât de aplicată:

Orice carte ştiinţifică trebuie să fie un soi de whodunnit – relatarea călătoriei în căutarea Sfântului Graal. Şi cred că asta am făcut în toate operele mele academice ce au urmat

Ei bine, citind trimiterea critică a lui Umberto Eco, având apoi pe tot parcursul lecturării prelegerilor acestuia senzaţia puternică de naraţiune ce vorbeşte viu despre căutarea răspunsurilor, am găsit, mai mult sau mai puţin întâmplător, explicaţia stilului prietenos şi profund imprimat de Vasile Ernu în cea mai recentă carte documentară a sa, prima din anunţata “Mică trilogie a marginalilor“, “Sectanţii“.

Vasile Ernu, eseist, publicist, cercetător şi scriitor de stânga, născut în spaţiul fostului URSS şi critic militant al regimurilor totalitare – autoritare, este una dintre cele mai importante voci ale criticii de stânga de azi, cofondator al criticatac.ro şi prezenţă importantă în dezbaterile social-istorice.

Primul volum din “Mică trilogie a marginalilor“, este structurat ca o paralelă la Septuaginta, traducere în limba greacă a Bibliei ebraice, Vechiul Testament, care avea cinci părţi, structură repetată fidel în “Sectanţii“: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul. În “Sectanţii” vedem însă cum se contextualizează normele religioase în viaţa de zi cu zi a minorităţilor descrise  (prezente în Basarabia şi Bugeac, cumpuse din evrei mesianici, staroveri, rascolnici şi alte grupuri religios identitare), prin aplicarea pragmatică a regulilor desprinse din Vechiul Testament faţă de puterea Statului (Leviatanul), a bisericii pravoslavnice (majoritare) şi asupra lumii laice, lumea largă.

Povestea este legată de genealogia autorului, astfel că frumuseţea narativă vine tocmai din îmbinarea secvenţelor de istorii de demult cu reflecţiile critice asupra acestora, de pe marginea timpului, din prezentul frust, despre viaţa închinată salvării în cadrul minorităţilor discriminate ale celor ce erau numiţi de majoritari drept “sectanţi”.

Istoria uneia dintre minorităţile atent profilate prin naraţiune şi analiză critică este cea a molocanilor. Notele cele mai distincte ale acestei minorităţi se ivesc tocmai prin antiteza faţă de altă minoritate, a rascolnicilor:

În ciuda faptului că proveneau din comunitatea pravoslavnică majoritară, molocanii, ca şi rascolnicii, erau foarte diferiţi de tot ce era ortodox. Reprezentau despărţirea de comunitatea majoritară pravoslavnică, prin adoptarea modelului total opus rascolnicilor. Dacă primii aveau o abordare conservatoare, de păstrare a vechilor tradiţii autentice, opunându-se oricărei încercări de reformă, cei din urmă erau partizanii unei reforme radicale. Erau mai degrabă un soi de protestanţi ce negau cea mai mare parte a tradiţiei şi comunitatea din care proveneau, fiind atraşi de stilul de citire şi interpretare a Bibliei în cheie protestantă. Nu acceptau nicio formă de ritual pravoslavnic, niciun simbol, precum icoana, crucea sau biserica, înţelese în termeni tradiţionali. Nu acceptau ierarhiile preoţimii, liderul fiind ales prin vot democratic unanim.

După ce-i cunoşteai mai bine, îţi dădeai seama că, la rândul lor, erau destul de diferiţi între ei. Unele comunităţi se situau în linia orientării talmudice, devenind foarte aproape de interpretarea evreiască a cărţilor sfinte. Respectau în general regilile alimentare, comportamentul şi sărbătorile evreieşti. Erau un soi de molocani – adventişti. Alţii erau însă mai exaltaţi, mai apropiaţi de mişcările charismatice şi se numeau duhobori, un soi de luptători ai duhului, punând un mare accent pe Duhul Sfânt şi darurile acestuia.

În istoria nescrisă a familiei se povesteşte că străbunicul meu l-ar fi cunoscut pe Piotr Verighin, unul dintre liderii faimosi ai acestei comunităţi şi bun prieten al lui Tolstoi. Se spune că celebrul scriitor, devenit unul dintre sfinţii neoficiali ai sectanţilor în imperiul ţarist, le-ar fi dat bani celor din comunitatea lui Verighin ca să poată fugi în Canada şi să scape de represaliile ţarului. Dar nimeni nu poate dovedi acest lucru.

Molocanii s-au împrăştiat însă pe unde au apucat. Mulţi au plecat în Canada, care le amintea foarte mult de Rusia lor dragă. Alţii au plecat în Caucaz, încercând să găsească o limbă comună cu armenii, şi, culmea, chiar cu azerii de religie musulmană. Au mai fost şi cei care au poposit pe melegurile noastre şi se pare că au devenit foarte influenţi în această zonă pentru o anumită perioadă. Nu ştiu cât este de adevărat, însă cert e că ei au avut o influenţă copleşitoare asupra alor mei.

În familie am păstrat doar câteva amintiri de la ei. Câteva fotografii, cântece şi un samovar care se pare că e un cadou de la ei. Un samovar vechi de peste 100 de ani ce funcţionează pe bază de cărbuni aprinşi. Îl păstrez şi astăzi. Alături de biblia familiei, fizgarmonia şi abacul tatălui meu, samovarul face parte din relicvele valoroase ale familiei. Mai avem de la ei un soi de pânză albă dantelată, pe care e scris cu litere roşii croşetate un verset din Biblie: Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:16).

Alcoolul este primul mare diferenţiator ritualic şi chiar politic între comunitatea majoritarilor aparţinători ortodoxiei pravoslavnice şi micile comunităţi de alte altor confesiuni şi grupări religioase, conservatoare ori radicale. Ritualurile producerii vinului sunt puternice şi marchează viaţa de zi cu zi:

În zona noastră, presiunea socială şi culturală legată de băutură era imensă. Pe lângă tradiţionala stigmatizare din partea celor din jur, exista aici şi o puternică tradiţie vinicolă. Era un soi de rai al vinurilor, grădina edenului vinicol. Era “Ţara făgăduinţei”, unde în loc de lapte şi miere curgea vin peste tot. Mult vin. Pretutindeni, cât vedeai cu ochii, se întindeau rândurile lungi de viţă-de-vie. În Bugeac şi în sudul Basarabiei, via făcea parte din familie, aşa că fiecare ştie s-o îngrijească aşa cum face cu fratele său sau cu sora mai mică. Toţi ştiu când e vremea ei de praşă, de curăţat sau de cules. Iar toamna e un adevărat regal vinicol, cu o mulţime de ritualuri. Aici toată lumea cunoaşte ritualurile, participă la ele şi la întregul proces de producere a vinului. De la culesul şi trecutul strugurilor prin teasc şi lin, până la spălatul butoaielor şi aşezarea lor, pline, în beciuri. Aici, fiecare gospodar, oricât ar fi de amărât, are în beci cel puţin o tonă de vin care cu greu îl ajută să iasă din iarnă. Nu va rămâne însă el fără vin, căci aici acesta izvorăşte de peste tot. Vinul a devenit în această regiune un soi de apă care se bea la toate orele din zi şi cu toate ocaziile. Despre cantităţi nici nu are rost să vorbim.

A nu bea şi a nu produce alcool în acest context, în care presiunea cotidiană este atât de puternică şi vinul nu este doar apă, ci şi “sîngele lui Isus”, era pentru unii un act de blasfemie, iar pentru alţii un act de curaj nebun. Pentru a face faţă acestei presiuni şi tentaţii e nevoie nu doar de curaj şi de un caracter puternic, ci şi de adevărate strategii de rezistenţă şi luptă. Nu o luptă solitară, ci în grup. Ai mei ştiau că în grup se poate învinge orice, până şi alcoolul, bătălie pe care aici o pierde aproape toată lumea. A pierdut-o până şi temutul regim sovietic, nu însă şi sectanţii mei.

Raportul faţă de stat este probabil cea mai importantă trasătură prin care se specifică o ideologie a minorităţii celor ce erau numiţi sectanţi, pentru că se facea văzut mult mai bine decât rapotul cu biserica majoritară sau cu lumea largă:

Dincolo de suferinţă, prigoană şi martiriu însă, foarte preţuite de secta mea, în încercarea de a-şi lega originile de generaţia primilor creştini, mai exista un mod total diferit de a înţelege relaţia cu statul şi mai ales de a crea tehnici de rezistenţă faţă de acesta.

Principiul libertăţii, aşa cum îl înţelegeau şi-l practicau ei, e specific, probabil, mai tuturor grupurilor marginale. Mai întâi, sectanţii nu cred într-un stat neutru sau bun, fie el comunist sau capitalist. Statul e o formă de robie, de la care e bine să te sustragi. Nu trebuie neapărat să intri în conflict cu statul, ci să te eschivezi, să-şi creezi o lume paralelă. A lupta direct cu statul este pentru sectant ceva inutil: oamenii contează, nu statul în sine. Cel mai bine lupţi cu el doar ignorându-l total. Statul acceptă însă orice, dar nu şi cetăţeni nesupuşi. Ignorarea şi nesupunerea sunt armele cele mai puternice împotriva statului şi irită puterea cel mai mult.

Pentru noi, sectanţii, libertatea oferită de stat nu e decât un rezultat al capacităţii noastre de a rezolva limitările şi interdicţiile venite de la acesta. Libertatea venită din partea oricărei forme de putere este falsă. În esenţă, îmi explica bunelul: cheia lecturii Cezarului nu este darul, nu este ceea ce-ţi oferă el, ci ceea ce-ţi ia, ceea ce-ţi interzice.

Una dintre cele mai şocante metafore despre dimensiunile de necuprins ale Statului şi despre dominarea hegemonică dusă de Leviatan este cuprinsă într-un paragraf din Iov al Vechiului Testament, atât de relevant încât a devenit şi titlul celui de-al doisprezecelea capitol: “Poţi tu să prinzi Leviatanul cu undiţa? Poţi să-i legi limba cu o funie?“. Un capitol în care se face saltul, printr-o adevărată ruptură, de la istoriile din secolul trecut la critica politică din societatea de azi:

Dacă privim în jurul nostru, observăm uşor cum toleranţa, corectitudinea politică şi alte valori liberale au pentru occidentul contemporan acelaşi rol pe care îl au pentru Rusia de acum valorile tradiţionalismului şi ortodoxiei. Problema nu constă însă doar în faptul că avem de-a face cu ceea ce conceptual numim “discurs hegemonic”, cel care legitimează actuala orânduire în diverse contexte politice. Astăzi, marea problemă e legată de o catastrofă intelectuală şi culturală de proporţii: discuţia despre fenomene este înlocuită de cea despre noţiuni, iar în loc să discutăm despre fenomenele şi interesele puse în joc, noi discutăm abstract despre aşa-zisele “valori”. Setul de valori poate fi diferit în fucnţie de specificul istoric, cultural şi social al fiecărei ţări şi regiuni. În Franţa, de exemplu, se pune mult accent pe o toleranţă ipocrită. În Rusia se militează cu la fel de multă ipocrizie pe valori precum tradiţionalismul şi ortodoxia, iar elitele din ţări precum Polonia, România sau Moldova jonglează în spaţiul public cu ambele seturi de valori. În toate cazurile însă se constată un fenomen comun: creşterea politicii represive construite pe afirmarea şi aderarea publică la un set clar de “valori”.

În toate aceste cazuri, nouă ni se cere recunoaşterea necondiţionată a ideologiei dominante drept primă condiţie de a fi acceptat în societatea respectivă ca membru integru, ca parte nealterată a corpului social şi statal. În Franţa trebuie să fii corect politic şi să ascunzi ura faţă de emigranţii de la periferie, în Rusia trebuie să fii pravoslavnic şi conservator fără a ţi se cere în mod obligatoriu să fii credincios, iar în Polonia, România şi Moldova trebuie să fii simultan catolic sau ortodox şi să adero la valorile liberale, chiar dacă ele se bat cap în cap. În Arabia Saudită trebuie să mimezi perfect cerinţele islamului medieval, chiar dacă tu ai alte convingeri intime. Peste tot, Leviatanul îţi cere să fii cu majoritatea, parte a ei, şi să vorbeşti limba ei. Nu e loc pentru eretici şi sectanţi. Cine eşti tu să-i legi limba cu o funie Leviatanului?

Sectanţii din Basarabia aveau omologi în “Pocăiţii” din România, desoperiţi în evocările din jurnalul de călătorie scris de tatăl scriitorului, care observa plin de mirare cum în România perioadei blocului comunist estic se găseau mii de biserici, sute de mânăstiri, preoţi plătiţi de stat ca funcţionarii publici, un adevărat Bizanţ comunist cu epicentrul într-un suprinzător Bizanţ rural. Realitate şocantă pentru un vizitator (de sorginte minoritară) venit din URSS.

Relaţia grupurilor minoritare cu regimul comunist din România este marcată, după 1978, de presiuni şi clandestinitate. Unchiul Dan este personajul în jurul căruia se ţese o descriere foarte atentă, din care se remarcă în mod special povestea Navigatorilor:

Comunitatea noastră avea nevoie în acea perioadă de mulţi “învăţători”, acei exegeţi ai Bibliei. Comunitatea se dezvolta, vremurile erau în schimbare şi, cum Biblia era axul nostru central, era o nevoie imensă de astfel de oameni. Cei mai buni erau împinşi spre acest domeniu. Atunci, în acele momente zbuciumate, când unchiul Dan era pe muchie de cuţit, prin intermediul unchiului Iosif au “debarcat” pe malurile râului Bahlui din târgul Ieşilor faimoşii “navigatori”. V-am spus că noi aveam ceva cu apele şi cu navigaţia.

“Navigatorii” era o grupare din spaţiul american, specializată în studiul bliblic şi în ceea ce în tradiţia creştină se numeşte ucenicie. Totul se făcea cospirativ, clandestin, după nişte rânduieli numai de ei ştiute. E cam greu să ascunzi un american de ochii Securităţii într-un regim ceauşist. Ei aveau însă tot felul de tactici: unii se înscriau la universitate pentru studii, alţii îşi motivau prezenţa în ţară prin diverse activităţi, iar alţii veneau pentru vacanţe la munte, unde de fapt organizau tabere de studiu. Mai mult de zece ani au durat aceste studii intense, cu aventuri demne de filmele poliţiste americane şi dramele ruseşti.

La început au fost opt ucenici ai navigatorilor, după care au rămas doi. În fiecare an, cei care terminau ucenicia îşi construiau propriile grupuri pe care le creşteau şi le trimiteau la rândul lor să pregătească alte grupuri. În munca lor de zece ani şi în perioada de după aveau să construiască adevărate reţele şi grupări. Acestea erau formate din oameni extraordinari, devotaţi, şi împânzeau toată ţara, şi, mai târziu, toată lumea. Ei au făcut adevărate minuni. Când i-am cunoscut, mult mai târziu, după 90, am văzut cît de puternică şi de eficientă poate deveni o astfel de reţea. Printr-un simplu mesaj se pune în mişcare o mşinărie şi o reţea umană invizibilă, dar reală, construită pe oameni concreţi, care activează în sectoare foarte diverse, dar co o forţă ce poate realiza lucruri inimaginabile. Aşa ceva se construieşte greu, cu un efort suprauman, cu un devotament şi nişte aptitudini speciale. Doar cunoscând astfel de oameni începi să înţelegi cum o mână de pescari amărâţi din Iudeea au urmat un “nebun” şi au schimbat total faţa acestei lumi. Ei reproduceau cumva în miniatură acel model. Şifuncţiona perfect.

Talentul cel mai mare al unchiului Dan nu era însă cel de a organiza grupurile de studenţi şi ucenici, deşi făcea minuni cu oamenii. Îi transforma. Le dădea un sens şi speranţă, le inspira pasiune şi motivaţie. Realizarea lui fascinantă, privită drept ceva riscant la noi, care eram o comunitate destul de închisă, era de a pune la un loc oameni de orientări, naţionalităţi, idei şi tipologii foarte diferite. La el puteai să te întâlneşti cu faimoasa familie de maghiari protestanţi din Ardeal, Visky, şi chiar să-l cunoşti pe renumitul Ferenc Visky (Feri bacsi), puteai să-i întâlneşti pe liderii mişcării Oastea Domnului, dar şi preoţi catolici, filozofi sofisticaţi, traficanţi de biblii, mistici stranii, călugări neînţelesi, medici şi ingineri hermeneuţi, rockeri şi punckişti, americani nonconformişti, arabi şi evrei creştinaţi, danezi şi francezi călători şi cîţi alţii. Ei bine, toţi aceşti oameni care altfel ar fi avut şanse minime să stea la aceeaşi masă şi să se accepte unii pe alţi, aici, în mica garsonieră din cartierul Alexandru din Iaşi, pe care o dedica întâlnirilor, sub bagheta lui magică deveneau prieteni. Aici se întâlneau şi discutau la o cană de ceai până uitau de ei“.

O adevărată mistică a salvării către libertate egală, exersată prin solidaritatea comunităţii, se găseşte şi în versurile acelor vechi imnuri cântate de “pocăiţii” români la întâlnirile lor clandestine, dar şi în neclintirea cu care se organiza zi de zi  protestul şi delimitarea faţă de putere în Basarabia, ba chiar şi – de ce nu? e firesc – în critica reflexivă cu care Vasile Ernu leagă între ele pasajele narative ale cărţii:

Creştinismul e de departe cel mai radical lucru despre care mi-a fost dat să aud şi să citesc. Ce Dumnezeu mai radical putem avea decât unul ce renunţă la puterea divină, la puterea nemărginită, pentru a salva şi a fi alături de cei “căzuţi în păcat”, adică nişte condamnaţi politic? Se sacrifică, devine unul dintre noi pentru a ne salva, un gest fără precedent în istorie.

Renunţă la toate atributele divinităţii, ale puterii supreme şi coboră printre noi, devine egal cu creatura sa, dar nu pentru a fi alături de dregătorii şi înţelepţii vremii, ci pentru a spăla picioarele curvelor, pentru a mângâia săracii şi pentru a vindeca bolnavii. Şi ce spune? Că nu aduce pacea, ci războiul, un război care nu se câştigă cu arme şi violenţă, ci cu vorba şi fapta. Nu e străin însă de bici. Oriunde apare El, în jur se naşte scandalul religios, politic, social, pentru că El răstoarnă toate regulile puterii, dizolvă cutumele, scandalizează “bunul simţ”. În noua lume politică propusă de el nu mai există iudeu, roman sau grec, nu mai există femeie sau bărbat, iar familia trece în plan secund. În templu, loc al puterii religioase. El dă năvală cu biciul, iar bogaţilor le spune că nu pot intra în “împărăţia cerului”, noua orânduire politică, ci că trebuie să renunţe la bogăţie. Şi îşi alege ucenici, cei care vor pune bazele unei revoluţii unice în istoria lumii, nu oameni din elita vremii, din rândurile dregătorilor şi cărturarilor, ci nişte amărâţi de pescari iudei, pentru a lua în derâdere cum numai El ştie puterea vremii.

Creştinismul oficial s-a deteriorat însă mult. Ce avem noi este o formă anchilozată, moartă, ritualizată. În mare parte avem exact rezultatul a ceea ce detesta Isus. Avem un Isus Hristos cuminte, care nu scandalizează, ci slujeşte puterea, pe bogaţii şi pe înţelepţii vremii. Respectă toate regulile şi cutumele vremii. Iubeşte – culmea! – până şi banii, le face chiar reclamă şi se supune la toate protocoalele puterii. Avem un Isus Hristos ultraconservator, cuminte, comod, şi care promovează o “teologie a bunăstării”.

Undeva, spre final de carte, vine timpul şi pentru mărturisirile cele mai personale ale autorului, despre “memoria celui diferit”, despre stigmatul diferenţei perceput în timpul şcolii, depăşit datorită femeilor aflate în apropiere, cu grija lor. La care se adaugă, în ritmul vieţii de zi cu zi, trimiterea la cea mai mare şi mai grea luptă pe care grupul minoritar religios a dus-o permanent, lupta cu lumea imediată, lumea largă, cu societatea, cu tentaţiile, cu oferta şi cu ispitele, toate arătând ca laptele şi mierea din câmpiile mănoase ale Canaanului. O luptă definitiv pierdută, intrată în istorie, căzută în uitare tot mai mult, dezradăcinantă pentru minoritatea în care axul central al vieţii era salvarea împreună a celor ce simt dezavantajul puterii de sistem, care însă sunt singurii capabili de salvare, chiar datorită diferenţei.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Spirala prejudecăţilor

Publicat de Horea Bacanu 18 Aprilie 2015 Comments Off

Am deschis cartea scrisă de Margaret K. Nydell cu curiozitate pentru ce promitea să conţină, iar titlul este foarte clar – “Ce ştim despre arabi?” – dar şi cu teama de a întâlni o abordare ideologizată în stilul american de după Patriot Act.

După primele cincizeci de pagini am avut răspunsurile, iar cartea a intrat pe nesimţite în categoria celor pe care le citeşti până la final, fără ezitare. Profesor de dialectologie arabă de la Universitatea Georgetown, Margaret K. Nydell nu este un cercetător de laborator al lumii arabe, ci aduce în paginile acestei cărţi documentare o experienţă de o viaţă trăită în ţările aparţinând ariei lumii arabe, servind multă vreme Departamentul de Stat american în Maroc, Arabia Saudită şi Tunisia. Foarte multe dintre întrebările esenţiale despre lumea arabă îşi găsesc răspunsuri în această carte pătrunzătoare, neutră ideologic, foarte bine documentată cu statistici şi cifre de dinamică socio-economică. Şi, surpriză, inclusiv perspectiva psiho-socială asupra societăţii arabe este foarte bine formulată, iar la această parte a cărţii mă voi concentra în acest comentariu, adică la capitolele despre fundamentalismul islamic şi antiamericanism, capitole ce nu conţin ceea ce ne-am aştepta, nu sunt scrise în clişeele mass-media obişnuite, utilizează instrumente de cunoaştere şi noţiuni ştiinţifice şi oferă surpriza unei descrieri a fenomenului relaţiilor dintre arabi şi occidentali în cei mai corecţi termeni ai dinamicii percepţiilor. Adică lasă la o parte orice propagandă despre pericolele ce vin pentru occidentali din lumea arabă şi analizează pătrunzător şi sofisticat realităţi ce nu pot fi descifrate decât prin explicaţiile subiective legate de percepţii şi semnificaţii culturale.

Mai întâi este necesară o minimă precizare a noţiunilor, aşa cum riguros o face şi autoarea. Lumea arabă este formată din 17 ţări (este o acoperire dată de cercetările acestui autor, însă formal, în Liga Arabă sunt 22 de ţări) în care se vorbeşte limba arabă, gruparea lor fiind pe criteriul limbii şi nu al etnicităţii. Şi, mai ales, trebuie să înţelegem foarte exact distincţia dintre arabi şi musulmani (definiţi prin religia lor, islamică). Dacă musulmanii sunt o majoritate în 55 de ţări, cu o populaţie totală de circa un miliard şi jumătate, definiţi prin religia islamică, cea care are cea mai mare rată de extindere din lume, mai ales datorită imigrării (devenind a doua religie, ca membri, atât în Statele Unite cât şi în Europa), arabii sunt aproximativ trei sute de milioane, cu o pondere de 5% creştini sau de alte religii decât cea islamică.

Cele 17 ţări ale lumii arabe sunt grupate în patru zone:

- Magrebul – Maroc, Algeria, Tunisia, Libia

- Africa de Nord-Est – Egipt şi Sudan

- Levantul – Liban, Siria, Iordania, Irak

- Peninsula Arabică – Arabia Saudită, Yemen şi statele Golfului Arab: Kuweit, Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite şi Oman

Este interesantă analiza diferenţelor dintre ţările arabe, pentru o trimitere directă la realităţile prezentului, la noul stat SI, la primăvara arabă desfăşurată în revoluţiile şi convulsiile sociale din Tunisia, Egipt, Siria, şi de curând chiar în criza din Yemen. Între aceste ţări, aparţinând toate lumii arabe, sunt diferenţe importante.

Magrebul, termen care în arabă înseamnă Vestul Arab, constituie o zonă puternic dominată de naţionalismul berber, cel mai important factor politic ce diferenţiază această zonă.

Africa de Nord-Est este săracă, agricolă (Egiptul) şi tribală (Sudanul).

Levantul, zonă din răsăritul Mării Mediterane, grupează ţări cu o populaţie ce îşi are aceleaşi origini semitice, Liban, Siria şi Palestina, şi imediat învecinate acestora sunt Iordania şi Irakul – vechea Mesopotamie – (cu o populaţie cu rădăcini venind din triburile beduinilor).

Peninsula Arabică (denumită şi Al-Jazeera) este adevăratul leagăn al civilizaţiilor semitice în sensul cel mai puternic etnic, care a fost, de-a lungul timpului, cel mai puţin influenţată de contacte cu alte civilizaţii, populaţia rămânând profund tradiţionalistă şi conservatoare, primul semnal despre aceste caracteristici fiind vizibil în vestimentaţie: bărbaţii poartă haine lungi şi o bucată de stofă pe cap, iar femeile sunt îmbrăcate tot în haine lungi, cu văl pe cap, acoperirea feţei fiind destul de răspândită (iar în Arabia Saudită obligatorie). Diferenţele sunt semnificative între statele din Peninsula Arabică: Arabia Saudită este extrem de conservatoare şi este bogată, Yemenul este sărac, iar statele Golfului deţin cele mai mari cote ale nivelului de trai şi averilor acumulate.

Ajungând însă la discutarea sofisticată a profunzimilor culturale ale lumii arabe, descoperim cauze şi factori explicativi ale marilor diferenţe faţă de occident:

Credinţe şi valori:

De exemplu, vesticii tind să considere individul ca punct central al existenţei sociale. Legile se aplică în mod egal fiecăruia, oamenii au dreptul la anumite genuri de intimităţi, iar mediul înconjurător poate fi controlat prin mijloace tehnologice. Toate aceste consideraţii influenţează puternic atât viziunea vesticilor faţă de lumea înconjurătoare, cât şi comportamentul social.

Arabii, caracteristic, gândesc aşa: multe, dacă nu cele mai multe lucruri în viaţă sunt controlate, în cele din urmă, mai degrabă de soartă decât de om. Potrivit concepţiei lor, toată lumea iubeşte copiii, înţălepciunea creşte odată cu vârsta, iar personalităţile înnăscute ale bărbaţilor şi femeilor sunt foarte diferite. Toate acestea joacă un rol important în conturarea culturii arabe.

Prieteni şi străini:

În cultura occidentală, faptele sunt mult mai importante şi mult mai valoroase decât cuvintele. În cultura arabă, o promisiune verbală este la fel de valoroasă ca şi un răspuns favorabil. Dacă evenimentul nu mai are loc, cealaltă persoană nu mai poate fi în întregime responsabilă de nereuşită.

Emoţie şi logică:

Cultura occidentală pune un accent deosebit pe obiectivitate, în timp ce cultura arabă consideră subiectivitatea mai presus de orice.

Un capitol important al culturii arabe tradiţionale este reprezentat de fatalism, conform căruia oamenii nu au nicio putere în controlarea evenimentelor. …

Pentru arabi, fatalismul se bazează pe credinţa că Dumnezeu are controlul direct şi ultimativ asupra a tot ceea ce se întâmplă. Dacă ceva nu merge bine, oamenii nu sunt vinovaţi şi pot, fără nicio justificare, să nu întreprindă nimic pentru schimbarea sau îmbunătăţirea situaţiei, deoarece la mijloc este voinţa Domnului. Prea multă încredere în controlarea evenimentelor reprezintă un semn al aroganţei asociată cu blasfemia.

Realitatea:

Realitatea este ceea ce tu percepi – dacă tu crezi că ceva există, atunci acel ceva este cât se poate de adevărat pentru tine. Dacă selectezi şi reordonezi faptele şi apoi ţi le repeţi destul de des, ele, în cele din urmă, devin realitate ….

Diferenţa dintre vestici şi arabi constă nu în faptul că acestă selecţie are loc, ci în felul în care fiecare face selecţia. Arabii înclină să permită percepţiilor subiective să hotărască ce e real sau nu, şi, astfel, să-şi direcţioneze acţiunile. Aceasta reprezintă o sursă obişnuită de frustrări pentru vestici, care adesea nu înţeleg de ce oamenii din Orientul Mijlociu fac ceea ce fac. Ceea ce nu înseamnă că arbii nu pot fi obiectivi – ba pot. Dar de multe ori există diferenţe în comportamentul lor exterior.

Dacă arabii simt că ceva le ameninţă propria lor demnitate, este posibil ca ei să fie obligaţi să nege acel ceva, chiar dacă li se demonstrează contrariul. Un occidental poate evidenţia uşor lipsurile în argumentaţia lor, dar nu aceasta e importantă. Dacă nu vor să accepte evidenţele, ei le vor respinge şi vor acţiona în conformitate cu propriul punct de vedere asupra situaţiei. Rareori arabii vor recunoaşte deschis că greşesc, mai ales dacă aceasta înseamnă să-şi păteze obrazul.

Pentru arabi onoarea este mai importantă decât faptele.

Dimensiunea umană:

Arabii văd viaţa într-un mod aparte, fiind preocupaţi de oameni şi sentimentele lor. De aceea pun accent  pe factura umană când iau decizii sau analizeayă evenimente. Ei consideră că occidentalii sunt înclinaţi să privească faptele într-un mod mult prea abstract şi teoretic; ca urmare, cei mai mulţi sunt lipsiţi de sensibilitate în faţa semenilor.

Sigur, mai sunt şi multe alte diferenţe între comportamentele şi semnificaţiile acordate de occidentali şi de arabi (cum discută probleme personale, subiectele sensibile despre politică şi religie, distanţa necesară unui dialog direct, gestica specifică, diferenţele de gen, drepturile politice, poligamia, convenţiile sociale, bunele maniere şi eticheta, structura socială, căsătoria, divorţul, familia, elocinţa, limbajul şi credinţa arabă în puterea cuvintelor de a afecta evenimentele ulterioare).

Până la acest stadiu al materialului documentar s-au structurat primele zece capitole ale cărţii, care sunt, de fapt, pregătitoare pentru cele două capitole ce urmează, miezul acestei cărţi.

În partea dedicată Fundamentalismului islamic (islamism militant sau politic), se arată fără nicio urmă de îndoială faptul că acesta reprezintă doar o manifestare politică şi socială, fără să aparţină corpului central al religiei islamice.

Musulmanii obişnuiţi, “celelalte 99 de procente”,  nu îi consideră pe creştini sau evrei infideli sau necredincioşi. Nu ar face asta, aşa cum nici noi, occidentalii obişnuiţi, nu am folosi în privinţa lor termenii stânjenitori şi depreciatori ai epocii Criciadelor. În 40 de ani nu am auzit nici măcar o dată acest termen folosit de musulmanii de pe stradă pentru a-i caracteriza pe occidentali ori societăţile şi instituţiile lor.

Musulmanii nu pot iniţia un atac pe care să-l numească Jihad. El trebuie proclamat numai ca autoapărare. Extremiştii consideră însă că, de vreme ce Vestul nu încetează să-i asuprească, ei se justifică prin Jihadul de autoapărare.

Jihadul nu este unul din cei cinci stâlpi ai islamului (Declamarea Declaraţiei de Credinţă, Rugăciuni de cinci ori pe zi, Acte de caritate pentru nevoiaşi, Postul în luna Ramadanului, Pelerinajul la Mecca) şi nici nu reprezintă reazemul de bază al religiei, indiferent de perspectiva occidentalilor…..Dar a fost şi va rămâne o datorie a musulmanilor de a se angaja într-o luptă pe toate planurile – moral, spiritual şi politic, cu scopul de a făuri o societate dreaptă şi decentă.

Relaţia reciprocă dintre percepţiile arabe şi cele americane este surprinsă plecând de la datele de sondaj actuale: gradul de aprobare globală a Statelor Unite este situat în Ţările Arabe între 2% în Egipt şi 20% în Liban, cu 4% în Maroc, 11% în Emiratele Arabe Unite, 15% în Iordania. Adică cifre dezastruoase. Explicaţiile acestor nivele minimale în percepţiile globale despre Statele Unite se referă la politica externă americană:

Din ambele părţi, sentimentele antiamericane şi antiarabo-musulmane se bazează tot atât de mult şi pe percepţii şi pe realitate; e important cine şi ce fel de persoane ascultă şi la ce fel de concluzii au ajuns. Ambele părţi generalizează, şi până acum, fiecare şi-a format deja o părere în mare parte negativă, o imagine stereotipă despre cealaltă. Deşi oamenii nu cunosc nimic despre o regiune şi despre locuitorii săi, ei sunt nevoiţi să de mass-media pentru a-şi forma convingerile.

Iar spirala percepţiilor, care se alimentează antitetic şi evoluează amplificându-se reciproc între arabi şi americani, poate să ducă la realităţi percepute ce nu mai au nicio legătură cu viaţa de zi cu zi a americanilor şi arabilor.

Arabii ajung să fie supăraţi pentru că operaţiunile militare şi nemilitare desfăşurate de SUA în Orientul Mijlociu sunt percepute de localnici ca un amestec american în regiunea lor. O relatare The Washington Post din 11 iulie 2004 sub tilul: “CIA Insider: The Threat We Refuse to Get” arată:

În ceea ce priveşte modul de confruntare cu ameninţările Islamului, unul dintre cele mai mari pericole pentru americani este să continue să creadă – impulsionaţi de liderii Americii – că musulmanii ne urăsc şi ne atacă pentru ceea ce suntem şi gândim şi nu pentru ceea ce facem… America este detestată şi atacată, deoarece musulmanii consideră că ei ştiu precis ce fac Statele Unite în lumea arabă.

La rândul lor, americanii sunt şi ei supăraţi, pentru că percep aşa-zisul atac la valorile americane:

Ei urăsc libertatea noastră, valorile şi felul nostru de viaţă.

Ei detestă succesul nostru.

Ei nu ştiu destule despre noi.

Antiamericanismul este o scuză.

Am avut parte de o lungă istorie a urii.

Şi totuşi, dincolo de prejudecăţi, cultura americană este apreciată de arabi (peste 80% din arabi iubesc muzica, filmele, hainele americane, valorile democraţiei şi libertăţii, iar aproape 70% îşi doresc să cunoască sau să întâlnească americani), iar potenţialul cel mai ridicat de emigrare al arabilor se îndreaptă tot spre Occident, Europa şi America. Iar majoritatea populaţiilor din ţările arabe cred că democraţia de tip occidental ar funcţiona şi la ei (primăvara arabă a venit pe acest fundal de socio-dinamică pro-democratică):

În Iordania, peste 90% din numărul strudenţilor consideră că învăţăturile islamului nu vin în contradicţie cu demorcaţia sau drepturile omului.

Multe ţări din lumea arabă nu sunt pregătite însă de democraţie, iar acest fir roşu al clasificării ţărilor în funcţie de decalajul resurselor pentru democraţie este un bun indicator al evoluţiei pe viitor al ţărilor arabe:

Numeroşi americani, când se gândesc la democraţie, o analizează prin prisma propriei experienţe, ce este şi ce înseamnă. Dar pentru că o democraţie să funcţioneze sunt necesare câteva lucruri: cetăţeni informaţi (cu un nivel rezonabil al ştiinţei de carte), încredere în opoziţie (vor renunţa la putere dacă nu vor fi votaţi) şi o identitate naţională ce depăşeşte devotamentul faţă de rude, triburi, religie sau origine etnică. Ceea ce este dificial în Orientul Mijlociu, unde multe graniţe au fost trasate arbitrar şi incorect la sfârşitul Primului Război Mondial de către Anglia şi Franţa, după ce au preluat controlul în regiune. Ca urmare, s-a ajuns la formarea unor naţiuni din oameni care nu aveau nicio dorinţă să fie uniţi. Pentru prima dată, popoarele din Orientul Mijlociu s-au descoperit caracterizate prin geografie. Chiar şi astăzi, nu putem considera graniţele din zonă ca fiind fixate.

Nimeni nu spune că arabii nu-şi doresc demoraţia, ca ideal; mai degrabă se poate spune că aceste condiţii nu se întrunesc încă în ţările lor. Probabil că nici democraţia nu va fi prea curând atinsă. Reformele ce privesc pluralismul, autoritatea legii, responsabilitatea vor apărea prin efortul vechilor elite din fiecare ţară.

Mi-au atras atenţia câteva cifre ale prezenţei musulmanilor în SUA: din cei cinci milioane de musulmani ce trăiesc în SUA, aproximativ 25% sunt arabi, 33% au originea sud-asiatică (India, Pakistan, Bangladesh), 30% sunt negri americani, iar restul sunt Africa sau Asia de Sud-Est. Peste zece mii de musulmani servesc în armata SUA.

Toate percepţiile antagonice ori evaluările favorabile reciproce dintre arabi şi occidentali sunt speculate de liderii lumii pentru jocuri strategice şi sunt folosite ca pretexte în conflicte geo-strategice şi pentru resurse. Învârtirea acestei spirale a prejudecăţilor în mâna unora dintre liderii politici şi militari ai lumii chiar ajunge să potenţeze terorismul instituţionalizat, aşa cum este şi în cazul SI.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: 89 de grame

Publicat de Horea Bacanu 14 Martie 2015 Comments Off

Lumea este o carte ce se rescrie la infinit. Această afirmaţie universală a lui Jorge Luis Borges se află pe contracoperta cărţii aproape imponderabile a lui Jorge Luis Borges, numită în cheie mistică, lingvistică, numerologică şi ficţional-magică “Aleph”.

Despre carte

În prima sa ediţie, “Aleph” a cuprins treisprezece povestiri, dintre care doar două nu aparţin genului fantastic. Mai apoi, la ediţia din 1952, s-au adăugat încă patru povestiri, care fac o colecţie de şaptesprezece proze scurte borgesiene, fundament al babelului literar modern.

De aici începe povestea numerologică a acestei cărţi. Adică de la cele treisprezece povestiri scurte, completate cu patru povestiri noi, despre care Borges scrie un Epilog critic, atât de critic precum va fi chiar apariţia modernă a autorului în ultima dintre povestiri (cu siguranţă veţi ţine minte această apariţie a autorului în rândurile propriei scrieri, dar despre asta amân comentariul pentru partea a doua şi a treia a acestui text):

“Epilog.

În afară de Emma Zunz, (al cărei subiect minunat, cu mult superior tratării lui nesigure, mi-a fost dat de Cecilia Ingenieros) şi Povestea războiniucului şi a captivei, care-şi propune să interpreteze două fapte vrednice de crezare, povestirile din această carte aparţin genului fantastic. Dintre toate, prima este cea mai elaborată; tema ei este efectul pe care nemurirea l-ar avea asupra oamenilor. Această schiţă de etică pentru nemuritori e urmată de Mortul: aici, Azevedo Bandeira e un bărbat din Rivera ori din Cerro Largo şi, totodată, o divinitate rudimentară, o versiune mulatră şi necioplită a neasemuitului Sunday plăsmuit de Chesterton (În capitolul XXIX din Decline and Fall of the Roman Empire se povesteşte destinul unui om care seamănă cu cel al lui Otalora, dar mult mai măreţ şi mai greu de crezut). Despre Teologi e de ajuns să spun că e un vis, un vis mai curând melancolic, despre identitatea personală; despre Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz, că e un comentariu la Martin Fiero. Unui tablou de Watts, pictat în 1896, îi datorez Casa lui Asterion şi caracterul sărmanului protagonist. Cealaltă moarte e o plăsmuire fantastică despre timp, pe care am urzit-o în lumina unor raţionamente ale lui Piere Damiani. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, nimeni nu şi-a dorit mai mult ca mine ca Germania să fie înfrântă, dar, în acelaşi timp, nimeni n-a putut simţi mai dureros ca mine tragedia destinului german; Deutsches Requiem încearcă să înţeleagă acest destin, pe care n-au fost în stare să-l plângă, ba nici măcar să-l bănuiască germanofilii nostri, care nu ştiu nimic despre Germania. Scriptura Zeului a fost judecată cu multă generozitate; jaguarul m-a silit să pun în gura unui preot al piramidei din Qaholom argumente ale cabaliştilor ori ale teologilor. În Zahirul şi Apleph cred că se poate observa o influenţă a povestirii The Crystal Egg (1899) de Wells.

Post-scriptum din 1952. În această reeditare am introdus patru povestiri noi. Abenjacan el Bojari, ucis în labirintul său nu este (mi s-a spus) vrednică de luare-aminte, în pofida titlului său înfiorător. Putem socoti că e o variaţiune la Cei doi regi şi cele două labirinturi, pe care copiştii au intercalat-o în cartea celor O mie şi una de nopţi şi pe care, din precauţie, Galland a omis-o. Cât despre Aşteptarea, pot să vă spun că a fost sugerată de o cronică poliţistă pe care Alfredo Doblas mi-a citit-o acum vreo zece ani, pe când catalogam împreună un vraf de cărţi după Manualul Institutului Bibliografic din Bruxelles, cod pe care l-am uitat cu totul, în afară de faptul că lui Dumnezeu îi corespundea numărul 231. Bărbatul din cronică era un turc; eu am făcut din el un italian, pentru a-l înţelege mai uşor. Imaginea fugară, ce revenea adesea în mintea mea, a unei curţi interminabile cu camere de închiriat, din colţul străzii Parana, din Buenos Aires, mi-a oferit povestea intitulată Omul din prag; am situat acţiunea în India pentru ca neverosimilul să fie tolerabil.”

Despre Borges, despre centru

Nu voi face trimiteri la primele şaisprezece povestiri scurte. Doar despre ultima dintre povestiri, “Aleph”, voi spune că se deschide cu o mostră de scris elaborat, frazat lung, incredibil de curgător, exemplar text din cliclul marilor debuturi ale povestirilor moderne (atenţie la temperatura anotimpului din perioada ce este amintită):

“În dimineaţa toridă de februarie în care a murit Beatriz Viterbo, după chinuri îngrozitoare care n-au coborât nicio clipă la nivelul de prost-gust al sentimentalismului ori al spaimei, am băgat de seamă că pe panourile de metal pentru reclame din Piaţa Constituţiei fusese schimbat un afiş pentru ţigări din tutun galben; faptul acesta m-a durut, fiindcă mi-am dat seama că vastul şi schimbătorul univers începuse să se depărteze de ea şi că această schimbare era prima dintr-o serie nesfârşită.”

În această ultimă povestire din carte, există cu adevărat un centru. El este chiar la pagina 163, acolo unde autorul, chiar el, Borges (modernul), se întâlneşte cu Aleph-ul (greutatea universului cuprins într-o sferă de doar doi-trei centimetri), descriindu-şi starea:

“Acum ajung la inefabilul centru al povestirii mele; de aici începe disperarea mea de scriitor. Orice limbaj e un alfabet de simboluri a cărui utilizare presupune un trecut pe care interlocutorii trebuie să-l cunoască: cum să transmiţi altora infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? Într-un moment de cumpănă similar, misticii apelează la simboluri: pentru a-l numi pe Dumnezeu, un persan vorbeşte despre o pasăre care, într-un fel, e toate păsările. Alanus de Insulis vorbeşte despre o sferă al cărui centru se află pretutindeni, iar circumferinţa nu se află nicăieri; Iezechiel vorbeşte despre un înger cu patru feţe care se îndreaptă în acelaşi timp spre Răsărit şi spre Apus, spre Miazănoapte şi spre Miazăzi. (Nu pomenesc la întâmplare aceste analogii neînţelese; au, desigur, o legătură cu Aleph-ul). Poate că zeii n-or să mă oprească să descopăr un chip echivalent, dar mărturia scrisă ar fi contaminată de literatură şi de falsitate. Iar problema fundamentală, de altfel, nu poate fi dezlegată: cum ar putea fi enumerat, măcar în parte, un ansamblu infinit? În acea clipă necuprinsă am văzut milioane de lucruri plăcute sau înspăimântătoare; nici unul nu m-a uimit mai tare decât faptul că toate ocupau acelaşi punct, fără a se suprapune şi fără a fi transparente. Ceea ce mi-au văzut ochii a fost simultan, pe când ceea ce transcriu e succesiv, fiindcă numai aşa îngăduie limbajul. Totuşi, o să încerc să surprind ceva.

În  partea de jos a treptei, în dreapta, am văzut o mică sferă în ape, de o strălucire orbitoare. La început am crezut că se învârteşte; pe urmă mi-am dat seama că acestă mişcare era o iluzie provocată de ameţitoarele spectacole pe care le cuprindea. Diametrul Aleph-ului să tot fi fost de vreo doi-trei centimetri, dar spaţiul cosmic era întreg acolo, fără să-şi fi micşorat dimensiunile impresionante. Fiecare lucru (bunăoară, cristalul de oglindă) era nenumărate lucruri, fiindcă eu îl vedeam desluşit, din toate punctele universului. Am văzut marea necuprinsă, am văzut revărsatul zorilor şi asfinţitul, am văzut mulţimile Americii, am văzut o pânză de păianjen argintie în vârful unei piramide negre, am văzut un labirint năruit (era Londra), am văzut nenumăraţi ochi deschişi scrutându-se în mine ca într-o oglindă, am văzut toate oglinzile de pe pământ şi nici una nu mi-a înapoiat chipul, am văzut într-o curte din strada Soler aceleaşi dale pe care acum treizeci de ani le-am văzut în vestibulul unei case din Fray Bentos, am văzut ciorchini, zăpadă, filoane de metale, vapori de apă, am văzut înalte pustiuri ecuatoriale şi fiecare fir de nisip din care sunt alcătuite, am văzut în Inverness o femeie pe care nu pot s-o uit, am văzut pletele răsfirate, trupul zvelt, am văzut un cancer de sân, am văzut un petic de pământ ars pe o potecă unde înainte era un copac, am văzut o casă din Adrogue, un exemplar din prima versiune englezească a lui Pliniu, realizată de Philemon Holland, am văzut în acelaşi timp fiecare literă de pe fiecare pagină (încă de mic mă minunam că literele unui volum închis nu se amestecă şi nu se împrăştie în timpul nopţii), am văzut noaptea şi ziua în faţă, am văzut un apus de soare la Queretaro care părea să răsfrângă culorile unui trandafir de Bengal, am văzut un iatac pustiu, am văzut, într-un cabinet din Alkmaar, un glob pământesc între două oglinzi care-l multiplicau la nesfârşit, am văzut cai cu coamele în vânt pe  o plajă de la Marea Caspică în zori, am văzut delicata încheietură a unei mâini, i-am văzut pe supravieţuitorii unei bătălii trimiţând epistole, am văzut într-o vitrină din Mirzapur un pachet de cărţi de joc spaniole, am văzut umbrele alungite ale  unor ferigi într-o seră, am văzut tigri, pistoane, bizoni, talazuri şi oştiri, am văzut toate furnicile care există pe pământ, am văzut un astrolab persan, am văzut într-un sertar de birou (şi scrisul m-a înfiorat) scrisori neruşinate, cu neputinţă de crezut, cu amănunte precise, pe care Beatriz i le trimisese lui Carlos Argentino, am văzut un monument îndrăgit din Chacarita, am văzut înspăimântătoarea relicvă a fiinţei încântătoare care fusese Beatriz Viterbo, am văzut circulaţia sângelui meu vâscos şi mohorât, am văzut păienjenişul iubirii şi putreziciunea morţii, am văzut Aleph-ul, din toate punctele de vedere, am văzut în Aleph pământul, mi-am văzut chipul şi măruntaiele, am văzut chipul tău şi m-a cuprins ameţeala şi m-a podidit plânsul, fiindcă ochii mei văzuseră acest obiect tainic şi ipotetic, al cărui nume îl uzurpă oamenii, dar pe care niciun om nu l-a privit: universul cu neputinţă de plăsmuit.”

Despre ficţiune şi despre Aleph-ul fals

Personajul Borges se destăinuie la finalul acestei scurte şi totale povestiri:

“Ţin să adaug două observaţii: una, despre natura Aleph-ului; cealaltă, despre numele său. Acesta, cum se ştie, este numele primei litere din alfabetul limbii sacre. Aplicarea sa la discul din povestirea mea nu pare a fi întâmplătoare. Pentru Cabală, această literă reprezintă En Soph, divinitatea nelimitată şi pură; s-a mai spus că are forma unui om care arată cerul şi pământul, pentru a ne atrage atenţia că lumea de jos e oglinda şi harta celei de sus; pentru Mengenlehre este simbolul numerelor transfinite, în care întregul nu e mai mare decât una dintre părţile sale. Aş fi vrut să ştiu un lucru: oare Carlos Argentino a ales singur acest nume ori citise despre el, aplicat la alt punct la care converg toate punctele, într-unul dintre nenumăratele texte pe care Aleph-ul din casa lui i le-a dezvăluit? Oricât de necrezut ar părea, cred că există (ori a existat) un alt Aleph, cred că Apleph-ul din strada Garay era un Apleph fals….

Oare există un Apleph în adâncul pietrei? Oare l-am văzut atunci când am văzut toate lucrurile şi le-am uitat? Mintea noastră e poroasă faţă de uitare; eu însumi, ca urmare a eroziunii tragice a anilor, falsific şi pierd trăsăturile Beatricei.”

Nu am găsit nimic mai simplu şi mai rotund scris decât este acestă magică povestire despre centru, centrul pe care îl caută fiecare om. Îl caută în trecerile consecutive ori simultane (depinde de fiecare), în imaginea dintre fiecare nouă clipire a pleoapelor, în distanţa de lumină dintre zi şi noapte, între sentimentalismele de tinereţe şi nostalgiile de bătrâneţe, în viaţa dintre naştere şi moarte, în trecerea dintre anotimpuri, în simplitatea şirului numerelor perfecte, între ceea ce comunică oamenii cu charismă (alternând emoţia caldă cu raţiunea cea rece), în alăturarea verdelui de tulpină cu roşul din petale, în cercul viu dintre capătul din pământ al rădăcinilor şi vărfurile frunzelor copacilor, în atracţia dintre Soare şi Lună.

Am avut curiozitatea să văd ce greutate are acestă carte rară scrisă de Borges, în ediţia sa de buzunar, tipărită de Polirom, cu tot cu ultimul său capitol, în care se află şi Aleph-ul, purtând toată greutatea universului în el (descoperită ca prin minune de Higgs). Are 89 de grame. Greutate numerologică şi ficţională aproape perfectă, cu puţin peste ceea ce ne-am fi aşteptat oricare dintre noi, chiar şi cei ce au foarte multă imaginaţie.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Rosemarie Trockel – expoziţie de artă contemporană, la Timişoara

Muzeul de Artă Timişoara îşi aşteaptă publicul cu un eveniment de artă contemporană dedicat artistei germane Rosemarie Trockel.

Festivalul Filmului European salută viitoarea capitală europeană a culturii

Festivalul Filmului European vine la Timișoara cu 9 producții foarte recente, dintre care două filme românești.

Expoziţie-eveniment la Muzeul de Artă Timişoara: INGO GLASS

Celebrul artist plastic Ingo Glass revine la Palatului Baroc din Timişoara cu o nouă expoziţie personală.

Începe FEST – FDR 2017. Urmează 12 zile de teatru

Ediția 2017 a FEST-FDR este plasată în contextul unui concept extrem de prezent în societatea contemporană: IDENTITATE.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015