• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: 89 de grame

Publicat de Horea Bacanu 14 Martie 2015 Comments Off

Lumea este o carte ce se rescrie la infinit. Această afirmaţie universală a lui Jorge Luis Borges se află pe contracoperta cărţii aproape imponderabile a lui Jorge Luis Borges, numită în cheie mistică, lingvistică, numerologică şi ficţional-magică “Aleph”.

Despre carte

În prima sa ediţie, “Aleph” a cuprins treisprezece povestiri, dintre care doar două nu aparţin genului fantastic. Mai apoi, la ediţia din 1952, s-au adăugat încă patru povestiri, care fac o colecţie de şaptesprezece proze scurte borgesiene, fundament al babelului literar modern.

De aici începe povestea numerologică a acestei cărţi. Adică de la cele treisprezece povestiri scurte, completate cu patru povestiri noi, despre care Borges scrie un Epilog critic, atât de critic precum va fi chiar apariţia modernă a autorului în ultima dintre povestiri (cu siguranţă veţi ţine minte această apariţie a autorului în rândurile propriei scrieri, dar despre asta amân comentariul pentru partea a doua şi a treia a acestui text):

“Epilog.

În afară de Emma Zunz, (al cărei subiect minunat, cu mult superior tratării lui nesigure, mi-a fost dat de Cecilia Ingenieros) şi Povestea războiniucului şi a captivei, care-şi propune să interpreteze două fapte vrednice de crezare, povestirile din această carte aparţin genului fantastic. Dintre toate, prima este cea mai elaborată; tema ei este efectul pe care nemurirea l-ar avea asupra oamenilor. Această schiţă de etică pentru nemuritori e urmată de Mortul: aici, Azevedo Bandeira e un bărbat din Rivera ori din Cerro Largo şi, totodată, o divinitate rudimentară, o versiune mulatră şi necioplită a neasemuitului Sunday plăsmuit de Chesterton (În capitolul XXIX din Decline and Fall of the Roman Empire se povesteşte destinul unui om care seamănă cu cel al lui Otalora, dar mult mai măreţ şi mai greu de crezut). Despre Teologi e de ajuns să spun că e un vis, un vis mai curând melancolic, despre identitatea personală; despre Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz, că e un comentariu la Martin Fiero. Unui tablou de Watts, pictat în 1896, îi datorez Casa lui Asterion şi caracterul sărmanului protagonist. Cealaltă moarte e o plăsmuire fantastică despre timp, pe care am urzit-o în lumina unor raţionamente ale lui Piere Damiani. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, nimeni nu şi-a dorit mai mult ca mine ca Germania să fie înfrântă, dar, în acelaşi timp, nimeni n-a putut simţi mai dureros ca mine tragedia destinului german; Deutsches Requiem încearcă să înţeleagă acest destin, pe care n-au fost în stare să-l plângă, ba nici măcar să-l bănuiască germanofilii nostri, care nu ştiu nimic despre Germania. Scriptura Zeului a fost judecată cu multă generozitate; jaguarul m-a silit să pun în gura unui preot al piramidei din Qaholom argumente ale cabaliştilor ori ale teologilor. În Zahirul şi Apleph cred că se poate observa o influenţă a povestirii The Crystal Egg (1899) de Wells.

Post-scriptum din 1952. În această reeditare am introdus patru povestiri noi. Abenjacan el Bojari, ucis în labirintul său nu este (mi s-a spus) vrednică de luare-aminte, în pofida titlului său înfiorător. Putem socoti că e o variaţiune la Cei doi regi şi cele două labirinturi, pe care copiştii au intercalat-o în cartea celor O mie şi una de nopţi şi pe care, din precauţie, Galland a omis-o. Cât despre Aşteptarea, pot să vă spun că a fost sugerată de o cronică poliţistă pe care Alfredo Doblas mi-a citit-o acum vreo zece ani, pe când catalogam împreună un vraf de cărţi după Manualul Institutului Bibliografic din Bruxelles, cod pe care l-am uitat cu totul, în afară de faptul că lui Dumnezeu îi corespundea numărul 231. Bărbatul din cronică era un turc; eu am făcut din el un italian, pentru a-l înţelege mai uşor. Imaginea fugară, ce revenea adesea în mintea mea, a unei curţi interminabile cu camere de închiriat, din colţul străzii Parana, din Buenos Aires, mi-a oferit povestea intitulată Omul din prag; am situat acţiunea în India pentru ca neverosimilul să fie tolerabil.”

Despre Borges, despre centru

Nu voi face trimiteri la primele şaisprezece povestiri scurte. Doar despre ultima dintre povestiri, “Aleph”, voi spune că se deschide cu o mostră de scris elaborat, frazat lung, incredibil de curgător, exemplar text din cliclul marilor debuturi ale povestirilor moderne (atenţie la temperatura anotimpului din perioada ce este amintită):

“În dimineaţa toridă de februarie în care a murit Beatriz Viterbo, după chinuri îngrozitoare care n-au coborât nicio clipă la nivelul de prost-gust al sentimentalismului ori al spaimei, am băgat de seamă că pe panourile de metal pentru reclame din Piaţa Constituţiei fusese schimbat un afiş pentru ţigări din tutun galben; faptul acesta m-a durut, fiindcă mi-am dat seama că vastul şi schimbătorul univers începuse să se depărteze de ea şi că această schimbare era prima dintr-o serie nesfârşită.”

În această ultimă povestire din carte, există cu adevărat un centru. El este chiar la pagina 163, acolo unde autorul, chiar el, Borges (modernul), se întâlneşte cu Aleph-ul (greutatea universului cuprins într-o sferă de doar doi-trei centimetri), descriindu-şi starea:

“Acum ajung la inefabilul centru al povestirii mele; de aici începe disperarea mea de scriitor. Orice limbaj e un alfabet de simboluri a cărui utilizare presupune un trecut pe care interlocutorii trebuie să-l cunoască: cum să transmiţi altora infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? Într-un moment de cumpănă similar, misticii apelează la simboluri: pentru a-l numi pe Dumnezeu, un persan vorbeşte despre o pasăre care, într-un fel, e toate păsările. Alanus de Insulis vorbeşte despre o sferă al cărui centru se află pretutindeni, iar circumferinţa nu se află nicăieri; Iezechiel vorbeşte despre un înger cu patru feţe care se îndreaptă în acelaşi timp spre Răsărit şi spre Apus, spre Miazănoapte şi spre Miazăzi. (Nu pomenesc la întâmplare aceste analogii neînţelese; au, desigur, o legătură cu Aleph-ul). Poate că zeii n-or să mă oprească să descopăr un chip echivalent, dar mărturia scrisă ar fi contaminată de literatură şi de falsitate. Iar problema fundamentală, de altfel, nu poate fi dezlegată: cum ar putea fi enumerat, măcar în parte, un ansamblu infinit? În acea clipă necuprinsă am văzut milioane de lucruri plăcute sau înspăimântătoare; nici unul nu m-a uimit mai tare decât faptul că toate ocupau acelaşi punct, fără a se suprapune şi fără a fi transparente. Ceea ce mi-au văzut ochii a fost simultan, pe când ceea ce transcriu e succesiv, fiindcă numai aşa îngăduie limbajul. Totuşi, o să încerc să surprind ceva.

În  partea de jos a treptei, în dreapta, am văzut o mică sferă în ape, de o strălucire orbitoare. La început am crezut că se învârteşte; pe urmă mi-am dat seama că acestă mişcare era o iluzie provocată de ameţitoarele spectacole pe care le cuprindea. Diametrul Aleph-ului să tot fi fost de vreo doi-trei centimetri, dar spaţiul cosmic era întreg acolo, fără să-şi fi micşorat dimensiunile impresionante. Fiecare lucru (bunăoară, cristalul de oglindă) era nenumărate lucruri, fiindcă eu îl vedeam desluşit, din toate punctele universului. Am văzut marea necuprinsă, am văzut revărsatul zorilor şi asfinţitul, am văzut mulţimile Americii, am văzut o pânză de păianjen argintie în vârful unei piramide negre, am văzut un labirint năruit (era Londra), am văzut nenumăraţi ochi deschişi scrutându-se în mine ca într-o oglindă, am văzut toate oglinzile de pe pământ şi nici una nu mi-a înapoiat chipul, am văzut într-o curte din strada Soler aceleaşi dale pe care acum treizeci de ani le-am văzut în vestibulul unei case din Fray Bentos, am văzut ciorchini, zăpadă, filoane de metale, vapori de apă, am văzut înalte pustiuri ecuatoriale şi fiecare fir de nisip din care sunt alcătuite, am văzut în Inverness o femeie pe care nu pot s-o uit, am văzut pletele răsfirate, trupul zvelt, am văzut un cancer de sân, am văzut un petic de pământ ars pe o potecă unde înainte era un copac, am văzut o casă din Adrogue, un exemplar din prima versiune englezească a lui Pliniu, realizată de Philemon Holland, am văzut în acelaşi timp fiecare literă de pe fiecare pagină (încă de mic mă minunam că literele unui volum închis nu se amestecă şi nu se împrăştie în timpul nopţii), am văzut noaptea şi ziua în faţă, am văzut un apus de soare la Queretaro care părea să răsfrângă culorile unui trandafir de Bengal, am văzut un iatac pustiu, am văzut, într-un cabinet din Alkmaar, un glob pământesc între două oglinzi care-l multiplicau la nesfârşit, am văzut cai cu coamele în vânt pe  o plajă de la Marea Caspică în zori, am văzut delicata încheietură a unei mâini, i-am văzut pe supravieţuitorii unei bătălii trimiţând epistole, am văzut într-o vitrină din Mirzapur un pachet de cărţi de joc spaniole, am văzut umbrele alungite ale  unor ferigi într-o seră, am văzut tigri, pistoane, bizoni, talazuri şi oştiri, am văzut toate furnicile care există pe pământ, am văzut un astrolab persan, am văzut într-un sertar de birou (şi scrisul m-a înfiorat) scrisori neruşinate, cu neputinţă de crezut, cu amănunte precise, pe care Beatriz i le trimisese lui Carlos Argentino, am văzut un monument îndrăgit din Chacarita, am văzut înspăimântătoarea relicvă a fiinţei încântătoare care fusese Beatriz Viterbo, am văzut circulaţia sângelui meu vâscos şi mohorât, am văzut păienjenişul iubirii şi putreziciunea morţii, am văzut Aleph-ul, din toate punctele de vedere, am văzut în Aleph pământul, mi-am văzut chipul şi măruntaiele, am văzut chipul tău şi m-a cuprins ameţeala şi m-a podidit plânsul, fiindcă ochii mei văzuseră acest obiect tainic şi ipotetic, al cărui nume îl uzurpă oamenii, dar pe care niciun om nu l-a privit: universul cu neputinţă de plăsmuit.”

Despre ficţiune şi despre Aleph-ul fals

Personajul Borges se destăinuie la finalul acestei scurte şi totale povestiri:

“Ţin să adaug două observaţii: una, despre natura Aleph-ului; cealaltă, despre numele său. Acesta, cum se ştie, este numele primei litere din alfabetul limbii sacre. Aplicarea sa la discul din povestirea mea nu pare a fi întâmplătoare. Pentru Cabală, această literă reprezintă En Soph, divinitatea nelimitată şi pură; s-a mai spus că are forma unui om care arată cerul şi pământul, pentru a ne atrage atenţia că lumea de jos e oglinda şi harta celei de sus; pentru Mengenlehre este simbolul numerelor transfinite, în care întregul nu e mai mare decât una dintre părţile sale. Aş fi vrut să ştiu un lucru: oare Carlos Argentino a ales singur acest nume ori citise despre el, aplicat la alt punct la care converg toate punctele, într-unul dintre nenumăratele texte pe care Aleph-ul din casa lui i le-a dezvăluit? Oricât de necrezut ar părea, cred că există (ori a existat) un alt Aleph, cred că Apleph-ul din strada Garay era un Apleph fals….

Oare există un Apleph în adâncul pietrei? Oare l-am văzut atunci când am văzut toate lucrurile şi le-am uitat? Mintea noastră e poroasă faţă de uitare; eu însumi, ca urmare a eroziunii tragice a anilor, falsific şi pierd trăsăturile Beatricei.”

Nu am găsit nimic mai simplu şi mai rotund scris decât este acestă magică povestire despre centru, centrul pe care îl caută fiecare om. Îl caută în trecerile consecutive ori simultane (depinde de fiecare), în imaginea dintre fiecare nouă clipire a pleoapelor, în distanţa de lumină dintre zi şi noapte, între sentimentalismele de tinereţe şi nostalgiile de bătrâneţe, în viaţa dintre naştere şi moarte, în trecerea dintre anotimpuri, în simplitatea şirului numerelor perfecte, între ceea ce comunică oamenii cu charismă (alternând emoţia caldă cu raţiunea cea rece), în alăturarea verdelui de tulpină cu roşul din petale, în cercul viu dintre capătul din pământ al rădăcinilor şi vărfurile frunzelor copacilor, în atracţia dintre Soare şi Lună.

Am avut curiozitatea să văd ce greutate are acestă carte rară scrisă de Borges, în ediţia sa de buzunar, tipărită de Polirom, cu tot cu ultimul său capitol, în care se află şi Aleph-ul, purtând toată greutatea universului în el (descoperită ca prin minune de Higgs). Are 89 de grame. Greutate numerologică şi ficţională aproape perfectă, cu puţin peste ceea ce ne-am fi aşteptat oricare dintre noi, chiar şi cei ce au foarte multă imaginaţie.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: În locul unui singur titlu

Publicat de Horea Bacanu 21 Februarie 2015 Comments Off

Am oscilat mai mult timp în căutarea unui titlu mulţumitor pentru acest text. Preaplinul de idei şi sentimente pe care le provoacă această carte, de doar o sută cincizeci de pagini, scrisă (şi chiar interpretată) de Mario Vargas Llosa, m-a trimis în mai multe planuri şi m-a îndreptat să scriu despre ele, iar de aici şi posibilele titluri, în alternativă.

O mie şi una de nopţi” este pentru mine, din acest motiv, mai mult decât o piesă de teatru (da, teatru, şi eu m-am mirat când am realizat) sau o simplă apariţie editorială pentru omagierea premiatului Nobel (prin publicarea în prefaţă a discursului său de la primirea premiului), este cu siguranţă o carte inspiraţională.

Iar inspiraţia venită din textul acestei cărţi m-a trimis spre cel puţin trei variante de titluri, cele care stau acum în locul unui singur titlu (variante care ar fi fost bine să se contopească într-un singur titlu, pe care însă nu l-am găsit, o recunosc deschis):

Povestea orientală, scrierea occidentală

Venită dintr-o lume orientală, în care relaţia dintre bărbat şi femeie este puternic dezechilibrată, povestea celor “O mie şi una de nopţi” este o enigmatică promisiune a femeii către bărbatul dominant, este un pretext de a exemplifica de-a lungul nopţilor înstelate puterea cuvintelor şi ideilor (în faţa puterii masculine suis-generis), înmiită atunci când acestea vin de la o femeie frumoasă, nevoită să-i spună poveşti bărbatului pentru ca să-şi amâne moartea, de pe o zi pe alta.

Poveştile spuse prinţului Şahriar de Şeherezada, de-a lungul celor o mie şi una de nopţi, pornesc dintr-un conflict citit într-un puternic stil oriental. Prinţul Şahriar urăşte femeile nu doar pentru că altfel s-ar situa sub demnitatea unui bărbat dominator, ci şi pentru că are o explicaţie prin care devine uman şi dem de compasiune: descoperise că soţia şi concubinele din harem îl înşelau atunci când era plecat în expediţii războinice. După acea descoperire, prinţul Şahriar, atât de trist şi de compătimit, a pus la cale o cumplită răzbunare împotriva femeilor, ucigându-şi în fiecare noapte noua soţie pe care şi-o luase (ca să fim în acord cu relaţia de putere). Răzbunarea s-a repetat fără oprire, noapte de noapte, până când au început nopţile Şeherezadei, graniţă de unde povestirile orientale se occidentalizează.

Mario Vargas Llosa arată cum una dintre cele mai vestite scrieri ale lumii arabe a devenit, prin valurile recurente de traduceri şi de traduceri ale traducerilor, a devenit o scriere occidentală, în care spiritul european s-a vărsat printre literele şi cuvintele poveştii orientale, a deschis multe-multe noi suspansuri la ceas târziu în noapte şi i-a transformat pe Şeherezada şi pe Şahriar în eroi ai lumii noastre europene, chiar şi cu aceste nume misterioase.

O mie şi una de nopţi nu e o carte arabă tradusă în limbi occidentale, cum se afirmă de regulă. Originile îi sunt îndepărtate, amestecate şi tainice. E vorba de o mulţime de poveşti, orale şi scrise, mai ales de origine persană, indiană şi arabă, dar şi din alte culturi mai puţin cunoscute, unele foarte vechi, datând chiar din secolele al IX-lea şi al X-lea, deşi mai ales din secolul al XIII-lea, care, începând cu secolul al XVIII-lea au fost strânse şi tălmăcite în franceză, engleză şi germană de arabişti europeni.

… Practic, aceste traduceri nu sunt identice una cu alta. Fie pentru că fiecare traducător a folosit manuscrise diferite, fie pentru c-a adăugat sau a eliminat la fel de mult ca în poveştile originale din care a tradus, fie pentru că tendinţele morale ale epocii şi societăţii l-au împins spre o anumită orientare a textelor traduse. Cert e că deosebirile dintre diferitele versiuni ale acestor poveşti sunt mai mari decât asemănările, după cum a arătat Borges în faimosul său eseu Istoria celor O mie si una de nopţi, inclus în Istoria eternităţii. Ceea ce înseamnă că, deşi orientale la origine, poveştile acestea fac parte, pe drept cuvânt, din literatura occidentală. Iar ca orice text clasic – dar prin natura lor proteică şi originea lor colectivă şi plurală, mai mult ca oricare dintre ele -, poveştile pot fi citite şi interpretate diferit de fiecare generaţie de cititori. Aidoma vieţii, literatura bună nu se astâmpără nicicând: ea evoluează, se adaptează, se reînnoieşte şi, fără a înceta să fie aceeaşi, e mereu alta, cu fiecare epocă şi cu fiecare cititor.”

De aici şi până la ideea lui Llosa de a scrie o piesă de teatru în două personaje (i-adevărat, dublate şi triplate, multiplicate), nu a mai fost decât un pas, simplu şi magic deopotrivă.

“Pentru a-mi scrie propria versiune am consultat mai multe traduceri, dar mai ales pe aceea – excelentă – semnată de Dolores Cinca şi Margarita Castells, publicată la editura Destino în anul 1998 (2006, a şaptea ediţie). Am încercat o adaptare minimalistă pentru teatru, cu doar doi actori, dar cu multe personaje. Cei doi actori îşi joacă propriile roluri, dar devin şi regele Şahriar şi Şeherezada, şi alţi protagonişti din povestirile pe care aceasta i le deapănă regelui pentru a scăpa cu viată. Versiunea mea este foarte liberă. Respectând vag structura iniţială a unor poveşti – nici una dintre ele foarte cunoscută -, am recreat subiectul, adăugând şi tăind, folosind aşa-zisa sensibilitate modernă.

Personajele principale cultivă arta povestirii, practicând-o cu plăcere, fiind una dintre cele mai vechi forme de comunicare dintre oameni din clipa în care s-au văzut constrânşi să trăiască în comunităţi spre a se apăra mai bine de sălbăticiuni, calamităţi naturale şi triburi vrăjmaşe, şi pentru a-şi procura hrana. La fel cum s-a întâmplat cu Şeherezada şi cu regele Şahriar, plăsmuirile ivite în peştera omului primitiv, în jurul focului ce alungă lighioanele, i-au umanizat pe ascultători.

Căci totul porneşte de la povestitorul primitiv: teatrul şi literatura de peste secole, de pildă, dar şi formele şi genurile care, aidoma lor, creează o viaţă paralelă cu existenţa reală, o viaţă de minciuni, deci ficţiunea. Primii povestaşi au apărut la începutul vieţii primitive, odată cu limbajul şi cu primele comunităţi omeneşti, îndeplinind fireşte o funcţie religioasă. Erau vizionari, şamani, prezicători dotaţi cu un har pe care ascultătorii trebuiau să-l considere sacru şi transcendent, venind din lumea de dincolo, dictat fără îndoială de zeităţi neştiute ce urlau cu tunetul, loveau cu ploaia, iar noaptea luminau cerul cu fulgere şi trăsnete.

S-a scurs multă vreme pesemne până când povestitorul şi-a pierdut aura religioasă, adoptând-o pe cea a unei instituţii laice, ce-şi propunea să-şi poarte ascultătorii pe tărâmul viselor, prin vieţi imaginare. Odată cu apariţia scrisului, povestaşul devine scriitor – povestitor sau romancier-. Dar mai întâi e actor sau comediant, clovn, cântăreţ şi dansator. Fiindcă evoluând, povestaşul nu deapănă doar poveşti, ci le şi reprezintă, descoperind astfel o cale mai directă şi mai vie de a le comunica unui public. Astfel, nu greşim afirmând că acele istorii cu care povestaşul îşi ţinea în suspans ascultătorii în peşteri marchează începutul civilizaţiei, debutul acelui minunat drum care i-a condus pe oameni la marile descoperiri ştiinţifice, la cucerirea materiei şi a spaţiului, la crearea individului, a drepturilor omului, a democraţiei şi libertăţii, dar din nefericire şi la cele mai groaznice instrumente de distrugere existente.

Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibile fără dorinţa de a avea o existenţă alternativă, un destin diferit care să le fi dat oamenilor ideea de a inventa poveşti şi a le povesti, dându-le adică viaţă prin cuvânt, iar mai târziu prin scris. Activitatea aceasta – magia aceasta – a desăvârşit sensibilitatea, a stimulat imaginaţia, a îmbogăţit limbajul, le-a oferit oamenilor toate aventurile refuzate în viaţa reală şi clipe de supremă fericire. Literatura mai e şi asta: o prmanentă revansă faţă de toate necazurile şi frustările vieţii. Ca într-o altă piesă de-a mea, Odiseu şi Penelopa, în O mie şi una de nopţi teatrul, lectura şi povestaşul se contopesc, oferind o versiune la scară mică a unui mare text clasic.”

Poveste în poveste, personaj în personaj

Mario şi Aitana, personajele pereche din primul capitol al piesei, devin Şeherezada şi regele Şahriar. Ei doi duc povestea spre “Prinţul care ura femeile” (a doua povestire a piesei), când Şahriar se dedublează în prinţul Camar Asaman iar Şeherezada în prinţesa Budur, când apar episodic pe lângă ei duhurile ghiduşe Maimuna şi Danhas. Prinţul Camar Asaman ajunge “Prinţul Melancolic“, aflat departe de prinţesa Budur, iar tocmai îndepărtarea prinţesei Budur face ca sfârşitul nopţii să nu-i fie fatidic Şeherezadei, curiozitatea regelui Şahriar lăsând-o în viaţă pentru următoarea noapte de poveste. În “Prinţesa Budur şi astrologii” i se răspunde din nou curiozitatăţii regelui, în povestea despre cei o sută cinci zeci de astrologi, doctori, magi, vraci, cititori în stele şi înţelepţi ce au fost decapitaţi de regele Kaşgarului, tatăl prinţesei Budur, nemultumit de nereuşitele acestora în vindecarea prinţesei de boala iubirii (pentru acel prinţ melancolic pe care Budur nu-l mai uita). Ce s-a întâmplat mai departe? Ei bine, venise dimineaţa, din care cauză Şeherezada a mai scăpat încă o dată de ghilotinare, curiozitatea întrângându-l pe regele Şahriar. În noaptea următoare, povestea îl evocă pe “Marsuan justiţiarul“, fiul doicii prinţesei Budur, căruia i s-a înmuiat sufletul în faţa bolii prinţesei şi care şi-a amintit astfel de tărâmul îndepărat al Jalidanului, acolo unde sigur avea să-l găsească pe prinţul Camar Asaman. Gândul s-a împlinit, Marsuan a ajuns în faţa prinţului şi i-a spus numele celei pe care o întâlnise şi din cauza căreia devenise melancolic, era prinţesa Budur. Odată ce aflaseră unul de celălalt, cei doi îndrăgostiţi promiteau o continuare fascinantă a poveştii, pe care dimineaţa a amânat-o pentru noaptea următoare, dându-i Şeherezedei încă o zi de trăit. Şi continuarea chiar a adus picăturile de fascinaţie prin “Miracolul falsului astrolog“, scenă fastuasă în care Marsuan l-a condus pe prinţul Camar Asaman până la castelul prinţesei Budur, unde i-a dăruit cinci unelte ale magiei cu care să o găsească pe Budur (o tabletă de ghicit, un astrolab aurit, o călimară, câteva pene bătute cu smaralde şi o foaie de pergament), ceea ce l-a făcut pe prinţ să se deghizeze în cititor în stele şi astfel să ajungă în faţa tatălui prinţesei pe care o iubea şi în final chiar la ea, singurul cititor în stele ce o va vindeca. Finalul acestei părţi de poveste iar i-a dat Şeherezadei o zi de trăit în plus, căci urma încă o întâmplare în noua viaţă fericită ce-o trăiau împreună prinţesa Budur şi prinţul Camar Asaman. Despre “Prinţul şi pasărea hoaţă” nu se poate spune că i-a adus regelui Şahriar vreo certitudine, o lămurire deplină a destinelor povestite, nici măcar o limpezire superficială, dimpotrivă, fragmentul a relatat un moment de magie şi l-a îndepărtat pe ascultătorul poveştilor de un final previzibil, descriind cum s-a pierdut soţul prinţesei Budur de soţia lui:

“Dar în timp ce priveam cu atenţie bizarul giuvaier, a apărut deodată o pasăre care a luat broşa în cioc, dispărând cu ea într-un copac. Am alergat după ea. Era o pasăre rară: aripi albastre, pieptul gălbui, ochişorii oblici şi vicleni. Zbura jos şi lin, plutind parcă în vânt. Îşi iuţea zborul abia când mă apropiam de ea. Toată după-amiaza am urmărit-o. La căderea nopţii m-am lungit obosit sub copacul pe ramurile căruia se odihnea acum zburătoarea hoaţă. Dimineaţa am văzut-o înălţându-se iar în zbor, tot cu giuvaierul lui Budur în plisc. Am pornit după ea. Zece zile am străbătut un codru pustiu, fără a izbuti s-o prind. Ierburile şi fructele sălbatice mi-au fost singura hrană, iar pârâiaşele îmi ostoiau setea. Păsăruica nu se îndepărta niciodată prea mult, dar nu puteam s-o prind şi nici nu scăpa broşa din plisc; ai fi zis că înadins îmi făcea în necaz. Iar la răstimpuri, îmi părea că ochişorii ei mă priveau ironici, strălucitori.”

Iar în continuarea avea să se numească “Prinţesa Budur îşi schimbă sexul“, un fragment de povestire cum nu se putea mai straniu, unde decizia de schimbare de sex i-a fost influenţată prinţesei tocmai de situaţia în care o lăsase prinţul, singură printre bărbaţii din caravana în care se afla. Deghizată şi transformată de ochii lumii în bărbat, prinţesa Budur avea să primească din partea Regelui Armanus o propunere de nerefuzat, să o ia de soţie pe fiica acestuia, prinţesa Hayatanufus. Nefiind cu adevărat bărbat, Budur a ajuns aproape de a fi alungată de la palatul regelui Armanus, ultima noapte fiindu-i însă de cu noroc, atunci când i-a povestit tinerei prinţese Hayatanufus din ce motiv nu-i poate fi soţ cu adevărat, şi când aceasta, din milă şi compasiune, a simulat cu brio consumarea mariajului proaspetei perechi, de ochii lumii şi cu secretul bine ferecat între cele două prinţese aflate în spatele măştilor. Nici “Sfada păsărilor” nu l-au ajutat mai apoi pe prinţul Camar Asaman să o găsească pe Budur, a găsit doar nestemata roşie de pe broşa pierdută de Budur, a găpsit chiar şi o comoară din douăsprezece sipete de bronz umplute cu pulbere de aur, ceea ce la făcut pe Camar Asaman să se întrebe “Allah, Allah, mărite Allah, nu mai pricep nimic. De ce-mi trimiţi şi norocul şi nenorocul în acelaşi timp?“. Iar toată dezlegarea enigmei din întrebarea lui Camar Asaman nu a venit nici din fragmentul “Un sfârşit care e un început“, deşi întâlnirea cu prinţesa Budur a avut loc până la urmă, deşi pacea s-a instalat la curtea Regelui Armanus, iar Camar Asaman cel adevărat a fost fericit douăzeci de ani alături de cele două soţii pe care a ajuns să le iubească, prinţesa Budur şi prinţesa Hayatanufus. Finalul nu se întrezărea decât după consumarea unei duble “Iubiri interzise“, Hayatanufus îndrăgostindu-se de fiul ajuns flăcău al lui Budur, iar Budur îndrăgostindu-se de fiul ajuns flacău al lui Hayatanufus. Tinerii prinţi au respins propunerile nelegiuite ale soţiilor lui Camar Asaman, iar acestea au pus la cale răzbunarea, mânate de ură, pentru că “dragostea e doar la un pas de ură“. Planul de răzbunare a eşuat, Budur şi Hayatanufus au fost decapitate de Camar Asaman, iar prinţii cei tineri au ajus să înfrunte multe pericole. Primul dintre ei, Asad, i-a înfruntat pe “Idolatrii focului” (o întreagă aventură, cu nelegiuiţi, duhuri amorezate, transformate în lei, în scorpioni, în şerpi, în vulturi şi în corbi, în multe alte animale, până chiar şi în mingi de foc). Al doilea, Amgad, a înfruntat-o pe Seducătoare (o biată  femeie dependentă de cruzime), pe care a strangulat-o, eliberându-i şi sclavul, fostul general Bahadur, vrăjit de blestemele ei.

În urma acestei foarte complicate istorii, Regele Şahriar i se destăinui Şeherezadei, în următoarea noapte, spunându-i că a ajuns să nu mai ştie când îi va suna ceasul femeii de lângă el, marcând începerea ultimului fragment, când “Ultima noapte e prima noapte“. Şahriar recunoaşte cu teamă că s-a schimbat ceva în sufletul său de când a ajuns să-şi petreacă fiecare noapte ascultând poveştile Şeherezadei, recunoaşte că “M-am lăsat pradă fanteziei, vesel şi încântat, cum n-am fost vreodată. Fermecat nu numai de poveştile tale, Şeherezada. Ci şi de aura magică în care le învăluiai povestindu-le. (Pauză.) Şi de tine, draga mea.“. Istoria-i ajunsă la final, povestind cum Şahriar şi Şeherezada au trăit apoi fericiţi şi plini de visări, ca în poveşti, când Mario i se destăinuie Aitanei că la finalul atâtor iubiri, aventuri, călătorii, a acestei vieţi intense, barbare, variate, bogate în culori şi frumuseţe, dispariţia bruscă a acestor minunăţii, aflată inevitabil la sfârşitul poveştilor din cele o mie şi una de nopţi, această dispariţie frapantă îi provoacă mâhnire.

Literatura bună faţă în faţă cu războiul nebun

Sub acest al treilea titlu mă declar cu totul incapabil de a adăuga un cuvânt în plus faţă de cele trei paragrafe de aur, pe care le decupez subiectiv din discursul susţinut de Mario Vargas Lossa la Stockholm, în 7 decembrie 2010, în cadrul ceremoniei de acordare a Nobelului pentru Literatură. Fac doar observaţia că cel de-al doilea paragraf are puterea de a trezi ecouri şi reverberaţii puternice celor care se află azi în această parte de lume, în estul Europei şi în imediata vecinătate cu Rusia, zone de conflicte militare dure şi iraţionale, pornite din intoleranţe naţionaliste şi conflicte geostrategice:

“Literatura bună creează punţi între noi – oameni atât de diferiţi – şi bucurându-ne, întristându-ne ori uimindu-ne, ea ne uneşte indiferent de limbile, credinţele, cutumele, obiceiurile şi prejudecăţile care ne despart. Când uriaşa balenă albă îl îngroapă în mare pe căpitanul Ahab, la fel li se strânge inima cititorilor din Tokio, Lima sau Tombuktu. Când Emma Bovary înghite arsenicul, când Anna Karenina se aruncă înaintea trenului iar Julien Sorel ajunge la eşafod, când în Sudul lui Borges, amabilul doctor Juan Dahlmann iese dintr-o cafenea din pampas ca să înfrunte cuţitul unui ucigaş sau când observăm că toţi locuitorii Comalei – satul lui Pedro Paramo – sunt morţi, la fel se înfioară cititorul care-l venerează pe Buddha, Confucius, Hristos, Allah sau e agnostic, poartă sacou şi cravată, jalaba, chimonou sau şalvari. Literatura creează o frăţie în diversitatea umană, ştergănd graniţele pe care le ridică între oameni ignoranţa, ideologiile, religiile, limbile şi prostia.

Cum fiecare epocă îşi are spaimele ei, a noastră e marcată de fanatici, de terorişti sinucigaşi: veche specie convinsă că ucigând îşi cucereşte locul în paradis, că sângele inocenţilor poate spăla afronturile colective, corecta nedreptăţile, impunând un adevăr bazat pe nişte false credinţe. Numeroase victime sunt sacrificate zilnic în diverse colţuri ale lumii de către cei ce se consideră deţinătorii adevărului absolut. Credeam că odată cu prăbuşirea imperiilor totalitare se vor impune convieţuirea, pacea, pluralismul şi drepturile omului, iar lumea va renunţa la holocausturi, genocide, invazii şi războaie de exterminare. Dar nici vorbă de aşa ceva. Stârnite de fanatism, noi forme de barbarie proliferează şi, odată cu înmulţirea armelor de distrugere în masă, e foarte posibil ca un grup de mânuitori nebuni să provoace într-o zi un cataclism nuclear. Trebuie să-i împiedicăm, să-i întfruntăm şi să-i învingem. Nu sunt mulţi, chiar dacă zgomotul crimelor lor zguduie întreaga planetă, iar coşmarurile provocate de ei ne umplu de oroare. Nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi de cei ce-ar vrea să ne fure libertatea cucerită în lunga aventură eroică a civilizaţiei. …”

“Din peşteri în zgârie-nori, de la ciomag la armele de distrugere în masă, de la viaţa tautologică a tribului la cea din era globalizării, ficţiunile literare au îmbogăţit experienţele oameneşti, împiedicându-ne pe noi, oamenii, să devenim letargici, îngânduraţi, resemnaţi. Nimic n-a provocat atâta nelinişte, nu ne-a tulburat într-atât imaginaţia şi dorinţele ca această viaţă a minciunilor – adăugată vieţii noastre – care ne îngăduie să trăim marile aventuri şi pasiuni, nicicând oferite de viaţa reală. Minciunile literaturii devin adevăruri prin noi, cititorii ei: transfiguraţi, marcaţi de dorinţe şi aflaţi, din pricina ficţiunii, în permanentă dispută cu mediocra realitate. Ca o vrajă – oferindu-ne iluzia de a avea când nu avem, de a fi ceea ce nu suntem, de a accede la acea imposibilă existenţă în care, aidoma zeilor păgâni, ne simţim muritori şi nemuritori în acelaşi timp – literatura ne sădeşte în spirit nonconformismul şi revolta, manifestări eroice care diminuează violenţa între oameni. O diminuează, nu o anulează. Căci, din fericire, povestea noastră va fi una fără de sfârşit. De aceea trebuie să continuăm să visăm, să citim şi să scriem: e cea mai bună cale de a ne alina condiţia trecătoare, de a opri scurgerea timpului şi de a face imposibilul posibil.”

(trei fragmente din discursul lui Mario Vargas Llosa de la Stockholm, din 7 decembrie 2010, la decernarea premiului Nobel pentru Literatură)

http://horeabacanu.blogspot.ro/

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Viaţă, Vis, Vedanta, Rumi, Zen şi India

Publicat de Horea Bacanu 17 Ianuarie 2015 Comments Off

În Paradis, la începuturi, atunci când omul era mult mai bun şi sincer, fără să existe niciun păcat la graniţa dintre Creator şi om, atunci omul a aflat totul. Mai apoi, coborând pe Pământ, omul şi-a pierdut învăţăturile, şi-a dat seama că trebuie să-şi amintească ce a uitat şi chiar a crezut că face descoperiri, regăsindu-se pe sine, parţial şi sentimental, recuperând fragmentar şi mozaicat cunoaşterea perfectă pe care a avut-o, ca într-un vis.

Mi-am amintit ieri seară de o carte spiritualistă, cu mult mai întinsă decât am reuşit eu să cuprind la prima lectură. Mi-am amintit-o vineri seara, în mijlocul unui spectacol cu o atmosferă parcă venită dintr-o viaţă de vis, în timpul unui spectacol TNT. Pentru că în alegoria poetică “Viaţa e vis”, o dramă clasică a barocului de secol XVII, cuvintele cele mai des utilizate au fost: “om”, “viaţă”, “vis”, “dragoste”, “putere”, mi-am amintit de o alegere întâmplătoare ce m-a adus chiar în lumea unei cărţi foarte asemănătoare cu “Viaţa e vis“. Din lunga listă de titluri ale traducerilor ce au apărut la noi din scrierile inspirate ale lui Deepak Chopra, îl alesesem pe cel care promitea cel mai mult, chiar mai mult decât aş fi crezut că e firesc să promită un titlu. Poate că am avut chiar şi ceva ironie în alegerea mea, gândindu-mă că despre “Putere, libertate şi graţie divină” se poate scrie în doar o sută treizeci de pagini cel mult un îndreptar introductiv de uz bisericesc. Nuanţa ironică nu era totuşi însoţită de nicio senzaţie de respingere sau negativitate, dimpotrivă, interesul mi-a fost deschis şi pozitiv (pentru că ştiam dinainte câte ceva despre Deepak Chopra). Aşa am ajuns să intru în visul vieţii acestei cărţi cu adevărat iluminată, curată, bună pentru cel care o citeşte. Mi-am adus aminte de ea ieri seară, aşa cum fiecare dintre noi îşi aduce aminte, cu un pic de şansă, cum îi vine inspiraţia şi, mai ales, de unde. Mi-am adus aminte cât de mirat am fost când am ajuns la unul dintre cele mai intime paragrafe ce mi-a fost dat vreodată să le citesc (generos exact pentru mine, deci intim şi direct cu minele meu – sinele):

Despre conştienţă şi noroc:

Întocmai cum a zis şi Cristos: “Sunteţi în această lume, dar nu aparţineţi ei“, în starea de conştienţă cosmică rămânem încă în acestă lume – în starea de veghe, de vise sau de somn profund – şi totuşi suntem conectaţi la sursă, în timpul tuturor acestor stări. La fel ca becul de la uşă, care luminează atât în cameră, cât şi în afara ei, noi suntem în amândouă locurile. Când se întâmplă acest lucru, apar sincronicitatea, norocul şi indiciile ascunse. Începem să înţelegem puterea intenţiei. Începem să urmărim dialogul interior şi să spunem: “Ştiu că felul în care îmi vorbesc mie însumi condiţionează schimbările din fiziologia mea, din lumea mea“.

Deepak Chopra nu are nicio urmă din acel misionarism cu trimiteri în prozelitism, aşa cum se întâmplă la unii dintre acei pastori predicatori des întâlniţi. Spiritualismul lui, câştigat prin meditaţie, îl ajută să scrie simplu, dar cu înţelegere foarte largă. Cartea sa se citeşte în curiozitate şi plăcere (fapt ce m-a influenţat şi m-a inspirat chiar, ca să pot ţine ritmul acestor paragrafe), seamănând cu un mic reportaj făcut în laboratorul de cercetări ale particulelor elementare (CERN) din Elveţia, unde specialiştii trăiesc visul găsirii particulei cuantice responsabile pentru întreaga existenţă. După o sută treizeci de pagini totul e explicat, la fel ca în finalul unui reportaj bine făcut. Nu-i aşa că e permisă comparaţia?

Accesul la această carte devine posibil atunci când dialogul interior îi spune celui care citeşte: “Vreau să aflu, iar de la Deepak Chopra voi afla, simt asta!“. În acest caz (e cazul dorit), trimiterile la scrierile vedice, la poemele sufiste ale lui Rumi sau la Biblie strălucesc în ilustrarea unor idei foarte frumoase, potrivite pentru a simboliza tot ce e necesar de ştiut în această viaţă.

Despre vibraţie şi creaţie:

Lumea este vibraţia infinitului, iar în felul acesta noi imaginăm universul să existe. Vedanta afirmă: “Când infinitul vibrează, lumile par să se scufunde. Când o torţă este învârtită rapid, apare un cerc de lumină; când este ţinută drept, cercul dispare. Vibrând sau nu, conştienţa infinită este aceeaşi peste tot, în orice moment. Dacă nu înţelege acest lucru, omul este supus iluzionării. Dacă înţelege, toate iluziile dispar“.

Orice lucru la care ne putem gândi – un scaun, o culoare, un munte, un gând un curcubeu – este doar o vibraţie diferită a aceleiaşi esenţe. Ceva vibrează şi creează totul, iar acea vibraţie are loc în prezenţa sufletului. Sufletul vibrează şi creează gânduri. Sufletul vibrează şi creează trupul. Sufletul vibrează şi creează întregul univers. Oamenii din antichitate au spus-o. Alchimiştii egipteni au spus-o. La fel şi filosofii greci şi oricine are o idee despere cum are loc creaţia. Toţi spun că este o vibraţie.

Despre fiinţă şi moarte:

Estenţa fiinţei voastre este o realitate neschimbătoare, care creează un tipar de energie, ce vine şi pleacă. Acest tipar – care se naşte şi moare, şi îşi schimbă, în permanenţă, numele şi forma – este persoana cu care voi vă confundaţi. Puteţi crede că un “eu sunt” personal este cauza şi sursa a tot ce vi se întâmplă., dar aceasta este tot o păcăleală, o holucinaţie creată tot de o percepţie distorsionată. Trebuie să renunţaţi la ideea că sunteţi o personalitate bine determinată, fixă în spaţiu şi timp. Ceea ce apare ca un “eu sunt” personal, este universalul “eu sunt”, starea de a fi din orice făptiră. Adevăratul “eu sunt” este întregul proces nesfârşit al purei potenţialităţi, care se exprimă pe sine prin diferite camuflaje: eu sunt potenţialitate pură. Eu sunt universul. Eu sunt tot ceea ce se întâmplă. Dacă mă uit afară şi văd stelele şi galaxiile, aceasta este ceea ce se întâmplă, acesta sunt eu. Eu sunt lumina – şi tot eu sunt ochii care o percep. Eu sunt vântul – şi tot eu sunt aripile păsărilor care zboară. Nu există un alt “eu sunt”, în afară de Fiinţa unică, întregul univers.

Ceea ce voi numiţi “voi înşivă” se află într-o continuă schimbare şi transformare. Totul se transformă – şi totuşi, nimic nu moare vreodată. Picătura de apă devine vapori, care formează un nor ce cade ca ploaie sau zăpadă. Norul se transformă în apă, iar apa se transformă în râul curgător şi în lacul îngheţat care se topeşte şi, în cele din urmă, se reîntoarce în ocean, de unde picăturile de apă devin, din nou, vapori.

Oceanul conştienţei infinite dă naştere miliardelor de suflete din lume. Se exprimă pe sine, prin diversitate infinită a vieţii – şi totuşi, natura sa rămâne aceeaşi. Este mereu acolo. Nu dispare niciodată; se transformă numai. La fel, nici noi nu ne pierdem sufletul – adevărata noastră esenţă – când ne transformăm în aceste molecule, în aceste minţi, aceste trupuri, aceste relaţii. Întocmai ca şi în viaţă, dincolo de moarte are loc o continuă transformare a ceea ce numim individ.

Este precum a spus poetul Rumi, într-unul din cele mai memorabile versuri ale sale: “Când voi muri, voi zbura împreună cu îngerii, iar când voi muri pentru îngeri, ceea ce voi deveni, voi nici nu vă puteţi îmagina”. Şi de ce nu ne putem imagina aceasta? Pentru că, atunci când murim, suntem într-o cu totul altă stare de percepţie.

Despre interior şi exterior:

Apoi, ne trezim într-a şaptea stare de conştienţă – conştienţa unimii. Aceasta se întâmplă când spiritul din noi, care este acum pe deplin treaz, se contopeşte cu sufletul din obiecte, care şi ele sunt, de asemenea, pe deplin treze. Acestea două devin una şi nu există decât un singur spirit. Noi suntem acel spirit unic, iar întregul univers este manifestarea acelui spirit unic. În conştienţa unităţii, iubirea radiază din inima noastră, ca un foc de artificii. Sinele personal devine Sinele universal, iar noi vedem întregul univers în fiinţa noastră.

Aceasta se întâmplă, atunci când înţelegem cu adevărat expresia vedică: “Eu nu sunt în lume; lumea este în mine. Eu nu sunt în trup; trupul este în mine; Eu nu sunt în minte; mintea se află în mine. Trupul, mintea şi lumea există pentru mine, deoarece eu mă mişc în interiorul meu, creându-le.

În mod normal, de gândim la noi ca la o persoană care trăieşte într-un loc, într-un oraş, într-o ţară. în lume. Dar aceasta nu este realitatea adevărată; lucrurile stau tocmai pe dos. Lumea există în noi. Ceea ce noi numim “trupul fizic” şi “lumea fizică” sunt proiecţii ale propriei conştiinţe. Fără noi – “eu sunt”  – lumea nu ar exista. John Wheeler, un fizician teoretician, coleg cu Albert Einstein, a spus că universul nu există, decât dacă există un observator conştient al acestuia. Observatorul conştient ar putea fi un tânţar, sau am putea fi eu şi voi. Dar, aşa cum nu poţi obţine curent electric, decât dacă ai un terminal pozitiv şi unul negativ, tot aşa nu poţi avea un univers fizic, decât dacă există un creator şi cineva care să perceapă creaţia.

Universul este conştient şi, fiindcă este conştient, e conştient de sine însuşi. Aşadar, conştienţa infinită este propriul său observator. Unde se află acest observator? Observatorul se află în discontinuitate, în interval, în poziţia oprit. Ce observă observatorul? Neapărat se observă pe sine însuşi. Înainte ca infinita conştienţă să se observe pe sine, nu există nici spaţiu, nici timp, nici materie. Nici cauzalitate. Există doar posibilitatea sau potenţialul pentru toate acestea. Dar când observatorul, care se află în discontinuitate, se observă pe sine însuşi, care se află tot în discontinuitate, opritul observă opritul, şi, în mod misterios, se porneşte. În acest fel, conştienţa infinită, interacţionând cu sine însăşi, creează observatorul, procesul observării şi ceea ce este observat. Toată crearea este o interacţiune cu sine însăşi.

Interacţionând cu sine însăşi, conştienţa infinită crează mai întâi mintea, apoi trupul, apoi lumea fizică. Tot ceea ce noi numim “fizic” este o translaţie, înăuntrul minţii, a diferitelor frecvenţe vibratorii ale conştienţei. Iar mintea, la rândul ei, este o interpretare a conştienţei faţă de sine însăşi.

Într-un vers foarte frumos, Rumi spune: “Am trăit la limita nebuniei, vrând să cunosc cauzele, tot bătând la o uşă. Uşa se deschide. De fapt, eu băteam din interior“. Cu alte cuvinte, suntem cu toţii incluşi într-o singură minte – fie că o numim “mintea Lui Dumnezeu”, “conştienţa infinită”, “spirit” sau “câmpul unificat”. Nu există un interior, nu există un exterior, există doar activitatea unei conştienţe unice. Natura noastră fundamentală este conştienţă pură. Iar sufletul, ca un aspect al conştienţei pure, trebuie să observe conştienţa pură, prentru a crea spaţiul, timpul, materia şi cauzalitatea.”

Despre parte şi întreg:

“Masa şi scaunul sunt făcute din lemn şi fiecare părticică din lemn conţine în sine, întreaga istorie a universului. Lemnul provine din copaci şi păduri. Copacii şi pădurile sunt făcute din lumina soarelui şi apa ploilor, din pământ şi aer, din vidul infinit de dincolo de adâncimile spaţiului şi întunecimile timpului. Copacii şi pădurile sunt inseparabile de veveriţe, de cuiburile păsărilor şi de întreaga reţea a vieţii din marele lanţ al fiinţării. Masa şi scunul sunt inseparabile de întregul univers şi tot ce conţine acesta. Ele sunt tâmplarii şi fabricile, angajatorii şi angajaţii, vânzătorii şi clienţii lor. Ele sunt toţi aceşti oameni şi vieţile şi iubirile lor, speranţele şi deznădejdile lor, temerile şi plăcerile lor, bucuria şi durerea lor….Un vechi proverb din India spune: “Depui atât de multe eforturi de a învăţa, când tot ce ai de făcut este să-ţi aminteşti“. Şi ce trebuie să vă amintiţi? Adevărata vostră natură.

De îndată ce vă veţi descoperi adevărata identitate, veţi fi vindecaţi la fiecare nivel, iar transformarea voastră va începe. Un poem Zen spune: “Frunzele toamnei, zăpada iernii, brizele verii, florile primăverii. Dacă eşti pe deplin treaz, acesta este cel mai frumos anotimp al vieţii tale“.

Liniştea lui Deepak Chopra face bine şi invită la întâmpinarea amintirilor, cu căldură şi intimitate.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

O invitaţie… altfel

Publicat de Claudia Fotin 17 Ianuarie 2015 Comments Off

N-am mai scris pentru Pagini de cultură de foarte multă vreme. Iată, mă întorc cu un articol cât se poate de subiectiv. Profit de ocazie să nu vă fac doar o simplă invitație la un recital printre ai cărui protagoniști mă număr și eu, ci totodată să vorbesc și despre unul din subiectele cele mai dragi mie: viola. Nu vioara, viola.

Am pierdut șirul de câte ori în ultimii patru ani am repetat ”Nu vioară, violă” (am chiar prieteni care spun intenționat vioară ca să mă audă corectându-i) și de câte ori am explicat diferența dintre cele două, în diferite moduri și limbaje. N-am să fac asta acum, e plină lumea de informații științifice. Am să vă invit să ascultați diferența sonoră, detaliile de culoare, acelea pe care numai observându-le direct le poți sesiza, ca diferența de culori dintre răsărit și apus. Viola nu e instrumentul acela pe care îl descoperi întâmplător pe internet când te plimbi de pe un site pe altul, nu te deranjează la soundcheck, nu o sesizezi ușor într-un ansamblu, nu-ți prinde privirea din zbor. Viola o alegi, ca o iubire matură, te îndrăgostești de ea dintr-o dată și apoi o alegi din nou, zi de zi. Viola e ca un tărâm de mijloc, între cer și pământ, undeva în echilibru, balansându-se între sonorități astrale și rădăcini adânci, viola nu e o coincidență, nu e o întâmplare, e o decizie conștientă, fiecare sunet își are viața lui, locul lui în muzică, sonoritatea lui, fiecare trăsătură de arcuș o ai dinainte predestinată și atunci când cânți ai senzația că recitești un roman pe care l-ai scris dinainte dar căruia insiști constant să îi dai noi valențe, noi semnificații.

Pentru toți aceia cărora le-am povestit despre violă, despre muzică și încă altele, pentru toți aceia cărora le-am promis că am să-i anunț și am să-i chem când am concert, pentru cei care sunt intrigați de acest instrument atât de ascuns și totuși fără asemănare, pentru cei care au descoperit viola și știu ce minune e și ce poate ea să spună fără cuvinte: avem recital, adică o să vă cântăm ceva, luni seară, în 19 ianuarie 2015, de la ora 19.00, în sala Orpheum a Facultății de Muzică Timișoara (Piața Libertății, nr 1). Acompaniați la pian de doamna Roxana Ardeleanu vor urca pe scenă Olivera Ștefanov și Cristian Rațiu (și eu) și alături de doamna Aida Marc va urca Daniel Robu. Cu toții suntem, și aici mă blochez, îndrumați, da, dar e prea mic cuvântul, coordonați, prea rigid, ”la clasa”, prea academic, drept să spun, nu pot să descriu ce face Cristian Andriș, profesorul nostru, cu noi. E omul acela care, oricât mi-aș fi bătut capul săptămâna asta ca să născocesc o altă formulare, e custom made pentru violă. Pur și simplu, e creat să cânte la instrumentul acesta. Cristi Andriș duce cântatul și predatul la alt nivel, mai înalt și totodată mai profund, extrem de precis și tehnic și cumva supra-real. Mai multe despre el aici: www.cristian-andris.com.

Și vă așteptăm luni seară, de la ora 19.00, să vă cântăm lucrări frumoase, de la profunzimea lui Bach, trecând prin delicatețea clasicismului și ajungând la stilul modern englez al lui Sir William Walton.

Şi unii şi alţii, scriitori şi politicieni, sunt obişnuiţi să analizeze şi să găsească explicaţii pentru aproape tot ce se întâmplă în lumea din care fac parte. Şi le găsesc, nu-i vorbă, de cele mai multe ori. Însă, când să comenteze aceste explicaţii, atunci când vine vorba despre cum să trăim mai bine sau cum să fie mai puţin rău, scriitorii chiar spun ce ştiu (ori măcar poveştile lor sunt mai convingătoare şi au, parcă, autenticitate), în timp ce politicienii vorbesc vorbe, în clişee şi prejudecăţi călduţe, nu cumva să spună ceva de care se tem cei mai mulţi din alegătorii fideli pe care îi au.

De câteva zile, de când nebunia atacurilor teroriste din Paris a făcut ca războiul de la graniţele Ucrainei să intre în plan secundar, mi-e teamă şi mie să scriu despre cum se leagă oamenii la ochi prin idei false (numite idealisme şi fanatisme), despre cum devin vulnerabili, nefericiţi, frustraţi, porniţi pe răzbunare, şi despre cum ajung să fie puşi în situaţii dintre cele mai puţin obişnuite, în scene dintre cele mai sângeroase. Asta pentru că vocea din off îmi tot repetă că e delicat acest subiect, al resorturilor individuale şi familiale ale terorismului, înţelese dincolo de clişeele ciocnirii civilizaţiilor, discuţia profundă despre acest plan psihologic fiind una greu înţeles pentru publicul larg, mai ales acum, în aceste zile de terorism care globalizează judecăţile şi emoţiile.

Şi totuşi, am găsit o resursă foarte bună, la o scriitoare ce a fost în ultima vreme (re)cunoscută, situată ambivalent între Occident şi Orient, între cultura societăţii engleze şi cultura ţării de provenienţă culturală, Turcia. Elif Shafak a avut puterea, inspiraţia şi curajul să scrie tocmai despre aceste explicaţii cheie ale resorturilor psihologice ale fanatismului, manifestat în grupurile de imigranţi din Occident prin aşa-numitele “crime din onoare”. Elif Shafak explică amănunţit, epic şi metaforic, dar şi pe şleau (în scene dure), în romanul “Onoare”, ceea ce politicienii nu-şi permit să spună (din cauză că ar aduce atingere credinţelor populare tradiţionaliste, apărătoare ale moralei şi convenienţelor sociale).

Tânărul Iskender, provenit dintr-o familie de imigranţi kurzi de lângă Eufrat, trăieşte în Londra anilor şaptezeci, este foarte legat şi de fratele şi de sora lui (Yunus şi Esma), se îndrăgosteşte (întâmplător) de o englezoaiacă (Katie), îşi găseste un mentor (numit “Orator”), se lasă înconjurat de gândurile negre ale temerilor faţă de propriile (pre)judecăţi şi eşuează în pedeapsa cu închisoarea din cauză că s-a lăsat dominat de furia pe care i-a produs-o aventura descoperită a mamei sale şi s-a răzbunat prin crimă. Deşi legăturile cele mai apropiate dintre oameni, aprecierea, atracţia şi iubirea sunt prezente peste tot în viaţa lui Iskender, semnul rău al fricii faţă de oprobriul public îl transformă în ucigaş, pentru ca să scape de sentimentul de vinovăţie dat de încălcarea regulilor (ne)scrise ale apartenenţei de grup (familial sau social) sau (mai ales) de gen. Faptul că este bărbat îl face pe Iskender să-şi impună povara răzbunării în numele Onoarei (care îl face pe acest bărbat să rămână bărbat), chiar şi prin plata unui preţ prea mare: prin uciderea mamei sale, autoarea dezonorării familiei prin adulter. Aventura acesteia este ultima dezonoare, de nesuportat pentru Iskender, în timp ce fuga tatălui său (alături de Roxana, o dansatoare de club, originară din Bulgaria) nu produce decât o umbră de tristeţe, ce pare neglijabilă.

Femeia nu este egla bărbatului şi nici bărbatul nu este la fel ca femeia. Diferenţele dintre ei culminează prin modul cum îşi găsesc şi apără onoarea. S-ar spune că bărbatul şi femeia sunt făcuţi ca două imagini în oglindă, simetrici prin ce sunt unul faţă de altul. Însă nu este chiar aşa, sunt în asimetrie din cauza onoarei (sau prin ceea ce reprezintă morala în sensul său popular). Între cele două personaje, prin surorile gemene Pembe şi Jamila, se extinde această asimetrie a bărbatului faţă de femeie, o întreagă ţesătură imaginară a acestui roman, dedicat de autoare “celor care văd şi celor care aud“:

Cu ochii minţii, Pembe s-a văzut aruncând o modendă în aer şi privind-o cum îi cade în palmă. Erau mereu două feţe şi numai două. Câştigi sau pierzi. Demnitate sau ocară şi prea puţină mângâiere pentru cei care călcau strâmb.

Totul era astfel rânduit pentru că femeile erau făcute din batist subţire, spunea Naze, pe când bărbaţii erau tăiaţi din stofă groasă, întunecată. Aşa îi croise Dumnezeu, unul mai bun decât celălalt. Cât despre temeiul pentru care făcuse asta, nu aveau oamenii căderea să-l pună la îndoială. Ce conta era că pe negru nu se deosebeau petele, în timp ce pe alb se vedea şi cel mai mărunt fir de murdărie. După acest semn, femeile mânjite aveau să fie numaidecât băgate de seamă şi despărţite de celălalte, aşa cum e aleasă pleava de bob. Aşadar, când o fecioară i se dăruia unui bărbat – chiar dacă era un bărbat pe care îi iubea -, putea să piardă totul, pe când el n-avea absolut nimic de pierdut.

Aşa se face că, în ţinutul unde se născuseră Soartă Trandafirie şi Destulă Frumuseţe, “onoare” era mai mult decât un cuvânt. Era şi un nume. Puteai să-ţi botezi copilul “Onoare” atâta timp cât era băiat. Bărbaţii aveau onoare. Bărbaţii în etate sau între două vârste, chiar şi băieţii de şcoală care miroseau a lapte de mamă. Femeile nu aveau onoare. În schimb, aveau ruşine. Şi, aşa cum ştia toată lumea, “Ruşine” ar fi fost un nume jalnic.

Scrisul plăcut, ritmat, uneori în scene surprinzătoare, în mai multe planuri şi în secvenţe de timp diferite, este făcut pentru cei iniţiaţi în experienţa spiritualistă a evadării către lumea ficţiunii. Nu de puţine ori, paragrafele scrise dau senzaţia că sunt făcute exact anume pentru tine, cititor special căruia parcă i s-a dedicat cartea, senzaţie ce-şi face apariţia doar în cazul parcurgerii scrierilor autentice. Este vorba de acea senzaţie de proximitate şi vizual pe care o provoacă o scenă literară atunci când te cuprinde, pe tine, cititor, ca într-o scenă de viaţă.

În viaţa celor două surori gemene totul pleacă de la numele dăruite ce le-au primit, semne ale unui destin dublu, în oglindă, trecut şi viitor. Prima (viitoarea mamă a lui Iskender) poartă două nume, Pembe Kader, însemnând Soartă Trandafirie, iar a doua poartă numele de Jamila Yeter, însemnând Destulă Frumuseţe. Prima pleacă alături de soţul ei în Anglia, iar a doua a devine moaşă şi vraci într-un mic sat din Turcia. Între cele două surori gemene se menţine vie apropierea şi iubirea, indiferent de distanţa ce le despărte, până chiar la sacrificiul pe care l-a făcut Jamila atunci când s-a pus în faţa cuţitului lui Iskender, ca să fie ucisă în locul sorei sale gemene. De fapt, apropierea, legătura, aprecierea şi iubirea se află mai peste tot în atmosfera acestei cărţi, iar saltul spre excepţie este făcut pentru a sublinia ceea ce se numeşte intoleranţă socială a celor ce sunt minoritari (proveniţi prin imigraţie), care se auto-izolează prin prejudecăţi şi obişnuinţe conservatoare, într-un fel de orgoliu necesar pentru acoperirea complexelor.

Este fabuloasă scena în care fratele cel mic al lui Iskender, Yunus, o caută pe cea de care s-a îndrăgostit, iar în momentul când crede că este aproape să o găsească, atunci când gândurile lui sunt dominate doar de bucurie şi de emoţiile revederii, căderea în gol şi inversarea stărilor sunt aproape paralizante, datorate incredibilei situaţii în care, în loc să o întâlnească pe cea de care se îndrăgostise, o vede pe mama sa alături de un necunoscut, o umilitoare schimbare de situaţie. Este o scenă de inflexiune a tonului acestei cărţi, de la care toate stările şi emoţiile bune încep să se schimbe şi să pălească în raport cu temerile, fricile şi sentimentele negative, ce vor culmina cu asasinatul motivat prin recuperarea onoarei (ce se stricase din cauza bolii pe care familia Toprak o avea, “boala iubirii”):

Aşadar, în ziua aceea de la începutul lunii mai, când a dat colţul pe Kingsland Road, la doar câţiva paşi de Rio Cinema, cu mintea aiurea şi neicăieri, pe Tobiko se aştepta s-o găsească. Ochii somnoroşi i-au căzut pe o pereche care stătea dinaintea unei florării, cu spatele la el, alegând un ghiveci cu flori. Nu-şi dădea seama ce-l atrăgea la perechea aceea, însă nu-şi putea lua ochii de la ea.

Bărbatul a întins mâna şi a atins încheietura femeii, mângâind-o uşor, tandru. Trupul ei zvelt era înclinat, de parcă în orice clipă ar fi fost gata să-şi lase capul pe umărul lui. Dintr-o dată, Yunus a simţit o greutate nefirească în stomac, un vâjâit în urechi. Senzaţia de familiaritate pe care i-o trezeau părul castaniu al femeii, rochia verde ca jadul, cu mâneci scurte şi nasturi aurii, forma taliei şi curbura lină, graţioasă a braţului ei… Inima băiatului a inceput să bubuie. S-a făcut pământiu la faţă şi buzele i s-au strâns.

Bărbatul a tras-o pe femeie spre el şi i-a şoptit ceva la ureche, atingându-i gâtul cu buzele, o atingere uşoară şi scurtă, poate întâmplătoare, inocentă şi neintenţionată, un schimb sfios, după care ea s-a întors pe jumătate şi a zâmbit, dând la iveală gropiţa din obrazul drept.

Mama.

Băiatul a întors bicicleta, pedalând repede. Sub perdeaua de uluială şi spaimă care se lăsase asupra lui, se gândea – sau o parte din creierul lui gândea – că n-o văzuse niciodată pe maică-sa aşa. Femeia pe care o zărise era mama lui şi totuşi nu semăna deloc cu ea. Avea o aură de fericire în jurul ei, la fel de strălucitoare ca florile pe care le cumpăra.

În seara aceea, Yunus s-a întors acasă arătând ca un băiat de ce ceară – palid, insipid.

Vehea tradiţie este osificată odată ce ajunge într-o lume nouă. Tradiţia cea bună, în care primul fiu e crescut de mama sa ca pe un sultan, ca pe “sultanul ei, leul ei, mărul din ochii ei” (şi care nu-şi găseşte locul mai târziu tocmai pentru că era obişnuit ca locul lui să fie de sultan), este dublată de tradiţia cea conservatoare în care “onoarea are de-a face mai mult cu ce se întâmplă în dormitoarele oamenilor decât ce se întâmplă în inimile lor“, astfel că plumbul se adună pe fundul cufărului vechi al tradiţiei şi îl aruncă pe Iskender (“sultanul“) în mijlocul furiei bârfelor, cele de care se temea cel mai mult mama sa. Bârfele s-au întins ca cerneala pe mătase, i-au despărţit şi i-au înrăit pe oameni:

Iskender era fiul ei preaiubit, cam mînios uneori, cam emotiv, dar un băiat bun. Avea motivele lui. Parcă dintr-o dată umblau prea multe bârfe. Pe la spatele ei, îndărătul uşilor închise, prin magazinele de pe colţ, cafenele, restaurante cu chebap, spălătorii, până şi vânzătorii de peşte prinseseră de veste că lucrurile nu mergeau cum trebuie în familia Toprak. Zvonurile se întindeau mai repede decât cerneala pe o bucată de mătase. Pembe curăţase toată viaţa petele de pe haine şi covoare, dar nu ştia nicio soluţie care să cureţe genul asta de pată.”

În ficţiune este mult mai uşor să fie depăşite obligaţiile şi constrângerile sociale decât în realitatea de zi cu zi. În carte, destinul celor două surori gemene a fost marcat de tradiţiile vechi dar le-a şi schimbat, s-a intersectat cu tradiţiile tot timpul, dar le-a şi făcut mai bune la final, aproape magic. Jamila a murit în locul mamei lui Iskender, iar aceasta a revenit lângă Eufrat în locul Jamilei, Pembe murind chiar în satul turc în care se născuse, a doua şi ultima oară.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Adresa la care locuieşte nostalgia

Publicat de Horea Bacanu 20 Decembrie 2014 Comments Off

Curioasă coincidenţă, această carte începe şi se încheie cu două titluri de capitole în care apare cuvântul “fericire”, deşi povestea spusă de-a lungul celor optzeci şi trei de capitole este despre “nostalgie”, un fel de melanj obţinut din inocenţă şi sentimentalism.

Obsesia primelor cuvinte şi a primului paragraf dintr-o ficţiune e întâlnită atât la mulţi dintre autorii foarte cunoscuţi, cât şi la cititori, la ales la unii cititori mai atenţi. Curiozitatea obsesivă despre cuvintele şi frazele primului capitol este îndreptăţită, aceste prime fraze deschid o lume nouă. Capitolul 1 din “Muzeul inocenţei”, “Cea mai fericită clipă din viaţa mea”, se deschide cu fixarea unui moment ce a provocat tot ce a urmat între Fusun şi Kemal. A provocat, până la urmă, chiar nostalgia păstrării unei colecţii de obiecte într-un muzeu al inocenţei real. Dar şi starea sentimentală a lui Kemal, transformarea acestui moment într-o nostalgie fără moarte, expusă în Istanbul, în imobilul cu numărul 2 de pe strada Dalgıç Çıkmazı, zona Çukurcuma Caddesi, din cartierul Beyoğlu (lângă Piața Taksim). La finalul cărţii, autorul (ori poate chiar Kemal Bey, personajul central căruia i-a venit ideea de face acest muzeu) a găsit potrivit să-l îndrepte pe cititor către sediul muzeului, ataşând şi o hartă a zonei în care se află. Iată primele fraze ale capitolului 1 şi această hartă de la finalul cărţii:

Să fi fost, oare, cea mai fericită clipă din viaţa mea? Aş fi putut proteja, oare, fericirea aceea, dacă mi-aş fi dat seama de ea, astfel încât lucrurile să urmeze un cu totul alt făgaş?

Dacă aş fi reuşit să intuiesc că trăiam cea mai fericită clipă din viaţa mea, n-aş fi pierdut-o niciodată. Momentele acelea minunate, de aur, care mi-au învăluit întreaga fiinţă într-o pace profundă au durat, poate, câteva secunde, dar am avut senzaţia că fericirea dăruită de ele s-a prelungit ore, ba chiar ani de-a rândul. …

În ultimul capitol, “Fericirea”, întâlnirea postmodernistă dintre autor şi personaj are ca pretext modul în care personajul (căruia i-a venit ideea de a face un muzeu din apartamentul povestirii sale) îl caută pe scriitorul Orhan Pamuk ca să-i ceară să scrie povestea muzeului şi colecţiei sale, fără de care vizitatorii nu vor înţelege inocenţa iniţială, sentimentalismul ulterior şi poate nici nu-şi vor da seama că se află la o adresă la care locuieşte nostalgia. Kemal Bey iese din pagini şi îl ia aliat pe Orhan (Pamuk) Bey, spunându-i în finalul capitolului 83 că a avut o viaţă fericită. Şi care merită povestită şi arătată în obiectele încărcate de nostalgie din muzeul de pe mica stradă a cartierului Çukurcuma din Istanbul. Cei doi domni, Kemal Bey şi Orhan Bey, conversează şi fixează argumentele pentru realitatea nostalgică a viitorului muzeu (cel care va rămâne, evident, în grija lui Orhan Pamuk, de îndată ce scriitorul va ajunge să scrie şi ultimul cuvânt din carte):

Cei care vor vizita muzeul vor afla, într-o bună zi, povestea noastră şi vor simţi, de fapt, ce fel de om a fost Füsun, Orhan Bey, mi-a spus el.

Ne apucaserăm imediat de băut, iar acum îmi făcea mare plăcere să beau în tovărăşia lui.

— Privind toate aceste obiecte, luând la rând vitrinele şi cutiile, văzând cum am contemplat-o pe Füsun la mesele de seară vreme de opt ani şi cât eram de atent la mâna, la braţul, la zâmbetul, la unduirea părului ei, la felul în care-şi strivea ţigara în scrumieră, în care se-ncrunta ori zâmbea, la batistele, la agrafele, la pantofii ei, la lingura pe care-o ţinea în mână, la tot ceea ce o privea (nu i-am spus „dar n-aţi fost atent la cercei, Kemal Bey!“), vizitatorii vor simţi că dragostea înseamnă o deosebită atenţie, o mare afecţiune… V-aş ruga să încheiaţi cartea şi să consemnaţi, totodată, în ea că toate exponatele muzeului trebuie să fie scăldate într-o lumină blândă, care să se reverse din vitrine şi care să fie pe măsura atenţiei pe care le-am acordat-o eu. Privind obiectele, vizitatorii muzeului vor fi cuprinşi de preţuire faţă de dragostea dintre mine şi Füsun şi o vor asemui cu amintirile lor personale. Să nu fie niciodată îmbulzeală în săli, aşa încât vizitatorul să trăiască şi să perceapă, rând pe rând, lucrurile care i-au aparţinut lui Füsun, imaginile acelor unghere ale Istanbulului prin care am rătăcit amândoi, mână în mână, şi, în cele din urmă, întreaga colecţie. În Muzeul inocenţei nu trebuie să se afle mai mult de cincizeci de persoane simultan. De fapt, grupurile şi elevii trebuie să-şi facă programare înainte de a-l vizita. Muzeele din Occident sunt din ce în ce mai aglomerate, Orhan Bey. Familiile europene se duc, duminica, la marile muzee cu căţel şi purcel, aşa cum ne duceam noi cândva la plimbare pe malul Bosforului cu maşinile. Apoi iau prânzul la restaurantul muzeului, voioşi nevoie mare, aşa cum prânzeam noi odinioară, duminica, în câte-o cârciumă de pe Bosfor. Proust scria că, după moartea mătuşii sale, obiectele din casa acesteia fuseseră vândute unui bordel şi că, ori de câte ori se ducea acolo şi-i vedea fotoliile şi mesele, simţea că lucrurile plângeau. Lucrurile plâng ori de câte ori hoinăresc prin muzee puhoaiele de duminică, Orhan Bey. În muzeul meu, obiectele vor rămâne, de fapt, mereu la ele acasă. Mă tem ca bogătaşii noştri inculţi şi nesiguri pe ei, confruntaţi cu moda muzeelor din Occident, să nu-şi dorească să deschidă muzee de artă modernă dotate cu restaurante. Noi, ca naţiune, nu avem însă nici un fel de cunoştinţe, de gusturi şi abilităţi în domeniul picturii. Poporul turc trebuie să-şi expună în muzee propria viaţă, nicidecum imitaţii de proastă factură ale picturii occidentale. Muzeele de la noi trebuie să ne reflecte propria existenţă, nu reveriile occidentale ale înavuţiţilor noştri. Muzeul cuprinde întreaga noastră viaţă, a mea şi a lui Füsun, tot ceea ce am trăit noi, iar ceea ce v-am povestit este pe deplin adevărat, Orhan Bey. S-ar putea ca unele lucruri să nu li se pară suficient de limpezi cititorilor şi vizitatorilor muzeului, pentru că, deşi v-am depănat povestea şi existenţa mea cu desăvârşită sinceritate, nici măcar eu nu ştiu în ce măsură le-am priceput pe deplin. Faptul acesta urmează să fie lămurit, pe viitor, de oamenii de ştiinţă, prin intermediul articolelor pe care le vor publica în Inocenţa, revista muzeului. Să-i lăsăm pe ei să ne spună ce relaţii structurale există între agrafele şi periile de păr ale lui Füsun şi răposatul Lămâie, canarul. Supraveghetorii trebuie să le explice vizitatorilor din generaţiile următoare care vor socoti că ceea ce am trăit – suferinţele mele din dragoste, felul în care am pătimit pentru Füsun, felul în care ne înveseleam când ni se întâlneau privirile la mesele de seară ori faptul că ne simţeam fericiţi când stăteam mână în mână pe plajă sau la cinematograf – reprezintă o exagerare, că tot ceea ce am trăit este adevărat. Nu vă faceţi însă griji, n-am nici o îndoială că iubirea noastră va fi înţeleasă de oamenii viitorului. Sunt sigur că studenţii voioşi care vor veni peste cincizeci de ani de la Kayseri cu autobuzul spre a vizita muzeul, turiştii japonezi care vor face coadă la uşă, cu aparatele de fotografiat în mâini, femeile singure, care îi vor trece pragul doar pentru că se vor fi rătăcit, şi îndrăgostiţii fericiţi din Istanbulul la fel de fericit al acelor vremuri vor percepe intens dragostea şi tot ceea ce am cunoscut noi privind stăruitor fotografiile ce reprezintă vechiul Istanbul, jucăriile copilăriei noastre comune şi celelalte lucruri. Mulţimile de oameni care vor veni la Muzeul inocenţei vor vizita, sper, şi expoziţiile noastre temporare, admirând obiectele adunate de bieţii noştri confraţi istanbulezi cu care am făcut cunoştinţă prin casele-ghenă şi pe la reuniunile Asociaţiei, colecţionarii noştri bântuiţi de obsesii care au strâns fotografii cu vapoare, capace de răcoritoare, cutii de chibrituri, clanţe, cărţi poştale, fotografii cu artişti şi alte celebrităţi ori cercei. Mi-aş dori ca poveştile acestor expoziţii şi colecţii să fie, la rândul lor, consemnate în cataloage şi romane. Vizitatorii care, în acele zile, îşi vor aminti, contemplând obiectele cu pietate şi veneraţie, de dragostea dintre Füsun şi Kemal, vor înţelege probabil că, la fel ca în cazul poveştilor cu Leyla şi Mecnun ori cu Hüsa şi Aşk, povestea respectivă nu este doar povestea acelor îndrăgostiţi, ci povestea unei întregi lumi, adică a Istanbulului. Mai doriţi rachiu, Orhan Bey?

Farmecul ultimului capitol nu vine doar din dialogul (i)real dintre personaj şi autor, şi nici doar din prezenţa hărţii în care se află indicaţiile exacte pentru a ajunge la adresa muzeului, ci este amplificat la maxim de o provocare: la pagina 613 se află un bilet de intrare pregătit pentru ca să fie ştampilat, chiar aici, în pagina 613 a cărţii, atunci când un cititor are plăcerea de a vizita muzeul din Istanbul cu cartea (din care i-a citit povestea) în mână. Un bilet de intrare real pentru a ajunge la adresa nostalgiei.

Pentru cei care au norocul să citească “Muzeul inocenţei”, ultimul capitol este o provocare lansată tocmai pentru a-i trimite la adresa în care se găseşte starea de nostalgie, cuprinsă între zeci de obiecte, în atmosfera locului şi în biletul stampilat de la pagina 613 a cărţii despre Kemal şi Fusun (cu care cititorii sunt invitaţi să parcurgă muzeul în mână). Eu chiar mi-am propus să ajung anul viitor pe acolo. Mi-am făcut şi traseul, care în prima parte va traversa Serbia şi Macedonia, pentru ca să ajung în Grecia, la Salonic. De acolo, voi urma calea cea veche a legăturilor comerciale dintre Atena şi Istanbul, Egnatia Odos. Mă şi văd conducând pe autostradă, nerăbdător de a ajunge la intrarea în casa unde locuieşte nostalgia, după ce am citit o carte scrisă de Orhan Bey exact aşa cum i-a fost spusă de Kemal Bey, inocent şi sentimental.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Descrierea sentimentală a fiinţei naive

Publicat de Horea Bacanu 6 Decembrie 2014 Comments Off

În orice domeniu al vieţii, unul al contactului empiric ori unul din zona interpretării reflexive, cautăm ordinea cu ajutorul căreia se construieşte accesul la înţelegere, adică acel cod prin care se descifrează seria de întâmplări, împrejurări ori acţiuni (mai mult sau mai puţin inteligibile).

Azi am găsit ocazia de a ilustra modul în care o carte poate să o explice pe alta. Cursul despre literatură, prima dintre cărţi, este scris cu un sfert de secol după romanul pe care îl explică, cea de-a doua carte apărând în 1984 şi ajungând în primul rând din faţă în  operele de referinţă din Europa Centrală.

Ordinea şi codurile vizibile (sau ascunse) ale literaturii sunt atent şi minuţios comentate de Orhan Pamuk în prelegerile despre arta romanului, o carte bogată şi frumoasă, scrisă pentru studenţii de la filologie şi pentru toţi ceilalţi cititori pasionaţi, în care personajele principale sunt cele două figuri aparte ale artei romanului, autorul naiv şi autorul sentimental. “Romancierul naiv şi sentimental” este cartea perfectă pentru învăţăceii în arta cititului cărţilor de ficţiune (ce poate fi învăţată de orice om ce este puţin sentimental) şi pentru cei ce învaţă arta scrisului (pentru care e nevoie şi de un dram de naivitate, dincolo de sentimentalism).

Pornind de la comparţia scrisă de Schiller între scriitorul naiv şi cel sentimental-reflexiv, Orhan Pamuk descrie ce gândeşte şi prin ceea ce trece cititorul de roman (gânduri de cititor despre care doar scriitorul “sentimental” este conştient, fără ca să fie doar prin asta mai bun decât cel “naiv”).

Concluzia lui Orhan Pamuk, după treizeci şi cinci de ani de scris ficţiuni, ajunge la nevoia de a scrie în ambele maniere, şi naiv şi sentimental-reflexiv (probabil, ca răspuns complet la neliniştile literare şi pentru o întâlnire deschisă cu cititorul). De remarcat observaţia premiatului Nobel:

“Acum treizeci de ani, când am citit Despre poezia naivă şi sentimentală, mă plângeam şi eu – la fel cum Schiller vitupera la adresa lui Goethe – de natura naivă şi copilăroasă a romancierilor turci din generaţia precedentă. Îşi scriau romanele extrem de uşor, fără a se preocupa vreodată de problemele de stil şi tehnică. Şi foloseam termenul de “naiv” (în mod constant şi cu sens tot mai negativ) pentru a-i caracteriza nu doar pe ei, ci pe orice scriitor de pe planetă care considera romanul balzacian de secol XIX ca pe o entitate naturală şi îl accepta fără vreo urmă de reţinere. Acum, după o aventură de treizeci şi cinci de ani ca romancier, aş vrea să continui cu propriile exemple, pe măsură ce încerc să mă conving că am ajuns la un echilibru între romancierul naiv şi cel sentimental dinăuntrul meu.”

Cu un sfert de secol înainte ca Orhan Pamuk să scrie această frază, unul dintre cei mai plăcuţi şi populari scriitori central-europeni punea în pagini un roman al naivităţii (căci ce poate sa fie mai naiv decât speranţa că fiinţa poate să atingă o stare de uşurătate) şi al sentimentalismului (oferit cititorului prin permenentele intervenţii ale vocii omnisciente, prin trimiterile critice spre conştiinţele personajelor şi spre brutalitatea sau fineţea gesturilor lor).

“Insuportabila uşurătate a fiinţei” este un roman sentimental-reflexiv scris de Milan Kundera atunci când şi-a găsit cuvintele să vorbescă despre dragostea asimetrică (singura, reala), despre atracţie (întotdeauna schimbătoare şi – din această cauză – iluzorie), despre căutarea sensului (cuvintelor neînţelese), este o carte despre trădare şi despre regăsirea sufletului (dorit, sperat, uşor), destul de amestecate toate în pagini şi capitole, şocant de direct descrise şi atât de convingător stilizate de parcă ar fi povestea biografiei recente, trăite aievea de narator (nu scrise din imaginaţie).

Una dintre uimitoarele descoperiri este aceea că cele două personaje creatoare ale artei romanului se regăsesc, ambele, în romanul lui Milan Kundera: scriitorul cel naiv (în multe pagini ale romanului său se vede un singur sens unic al vieţii, sensul subiectiv al câte unui personaj), dar şi scriitorul cel sentimental-reflexiv (mai ales prin prezenţa în forţă a naratorului omniscient, cel care ne face să deschidem ochii mari şi să ridicăm privirea spre orizont, citind fraze de o asemenea luciditate încât ajungem chiar să ne ţinem câteva clipe respiraţia).

Trecând de filosofia din primele pagini, obişnuindu-se cu foarte complicatele şi adâncile constatări omnisciente din (aproape) fiecare capitol, cititorul perseverent (cum îi place să se creadă, în sinea sa), devenit pe nepregătite un cititor complet vrăjit de scrisul lui Milan Kundera (chiar aşa şi este, în fapt, complet vrăjit), îi cunoaşte pe Tomas şi pe Tereza, pe Sabina şi pe Franz, îi admiră, îi înţelege, îi iartă sau îi condamnă, toate plasate într-un timp al ocupaţiei sovietice asupra Cehiei şi într-un spaţiu al călătoriilor. Chiar din primele pagini, paradoxul iluzoriei uşurătăţi a fiinţei este transcris în câteva paragrafe cheie, foarte greu de înţeles complet, motiv pentru care, în toate paginile care urmează, până la ultimul capitol al cărţii, această enigmă plină de naivitate este cercetată în ton complet sentimental şi este dezlegată, poate chiar prea abrupt, în ultima pagină de naivitate:

“Înaintau şi se învârteau pe parchet, executând figuri de dans în sunetele armonioase ale pianului şi ale viorii; Tereza îşi odihnea capul pe umărul lui Tomas, la fel ca avionul care-i transporta pe amândoi, plutind prin ceaţa norilor. Resimţea şi acum aceeaşi ciudată fericire, aceeaşi ciudată tristeţe ca atunci. Această tristeţe însemna: am ajuns la ultima staţie. Această fericire însemna: suntem împreună. Tristeţea era forma, iar fericirea conţinutul. Fericirea umplea spaţiul tristeţii.”

De la pagina optzeci şi cinci şi până la pagina o sută douăzeci şi cinci se întinde Lexicul. Adică dicţionarul de cuvinte neînţelese, cuvintele care au sensuri diferite pentru Franz şi pentru Sabina, explicate într-o cheie neobişnuit de filosofică uneori, alteori decupată din faptic. Cele câteva precizări lexicale îl ajută pe cititorul întâlnirilor dintre Sabina şi Franz să gândească ambivalent, în termenii de uşor – greu, de fidelitate – trădare, de lumină – întuneric, adevăr – minciună.

Iar din devenirea lui Tomas, despărţit de Tereza, se poate percepe diferenţa dintre dragoste şi ne-dragoste: “Altfel spus: dragostea începe în clipa în care o femeie se înscrie cu un cuvânt în memoria noastră poetică”, afirmaţie venită dinspre vocea omniscientă, subiectivă şi, evident, masculină, a scriitorului sentimental, complăcându-se şi dându-şi seama de postura sa naivă.

Probabil că ideea naivităţii politice, care se plăteşte întotdeauna printr-o sancţiune, este un revers cu greutate în comparaţie cu naivitatea uşoară a ideii despre dragoste. Doctorul Tomas plăteşte greşeala unei naivităţi politice, fiind obligat să renunţe la profesia sa, în timpul ocupaţiei sovietice a Cehiei. În dragoste însă, naivitatea l-a ajutat, umplându-i cu fericire spaţiul dintre limitele tristeţii, conform principiului ireversibilităţii vieţii, şi acesta fiind, la rândul său, o mare naivitate inventată.

Una dintre paginile cele mai sentimental-reflexive ale cărţii despre “Insuportabila uşurătate a fiinţei” cuprinde patru paragrafe ce sar cu totul din ritmul capitolului în care sunt scrise. Aceste patru paragrafe îi dau prilejul lui Milan Kundera de a lua locul naratorului, de a lansa câteva idei (grele) despre personajele romanului său, chiar într-o pagină din mijlocul acestei ficţiuni. Cele patru paragrafe se cer citite de două ori, aduc o umbră de zâmbet pe chipul celui care le citeşte şi sunt cele mai reliefate fraze sentimentale scrise şi spuse de un scriitor înlăuntrul unei ficţiuni, ca o confidenţă făcută cititorului ce a ajuns la această pagină a romanului său, într-un loc din roman care e recomandabil să rămână secretul dintre scriitor şi cititor, undeva după mijlocul Părţii a Cincea. Ele se întind pe două jumătăţi de pagină (iar numărul paginii la care se află îl voi păstra aici secret, aşa cum e recomandabil să rămână) şi se termină astfel: “… Personajele romanului meu sunt propriile mele posibilităţi care nu s-au realizat. De aceea le îndrăgesc pe toate deopotrivă, şi toate au darul să mă înspăimânte deopotrivă; fiecare dintre ele a depăşit o anumită frontieră, pe care eu însumi am ocolit-o. Şi tocmai această frontieră depăşită (frontieră dincolo de care eul meu încetează a mai fi) mă atrage şi mă captivează. Abia în spatele ei începe misterul căruia îi pune întrebări romanul. Romanul nu-i o confesiune a autorului, ci o explorare a ceea ce reprezintă existenţa umană în capcana devenită lume. Dar, gata, ajunge. Să ne întoarcem la Tomas.”

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Ce păcat că nu ştiu portugheza, căci în varianta în care aş înţelege “limba cea dulce” plăcută de Cervantes, aş avea ocazia de a-mi reprezenta în original cum vorbeşte o şopârlă, povestind cum se practică meseria de genealog. Sâmbăta asta citesc o carte scrisă de Jose Eduardo Aqualusa, “Vânzătorul de trecuturi”.

Din avantajul nedisimulatei admiraţii pe care Jose Eduardo Aqualusa o poartă pentru realismul magic, pentru scriitorii de limbă spaniolă ai secolului douăzeci, din povestirea visurilor şi din comentariile şopârlei Eulalio (vocea naratoare a acestei cărţi), a ieşit o comoară de ficţiune, potrivită pentru cititorii de limbă portugheză sud-americani şi africani, cât şi pentru cei ai traducerilor din cele douăzeci şi cinci de limbi din toată lumea.

Când nu ai auzit mai nimic de Jose Eduardo Aqualusa şi începi această carte, seria surprizelor, enigmelor şi uimirilor îţi dă peste cap aşteptările. Aşa mi s-a întâmplat mie, iar printre cele ce m-au surprins în această carte se află şi:

- stolurile de îngerii, surprinşi de narator (adică de şopârla Eulalio, cea care într-o viaţă anterioară fusese om) şi amintiţi chiar în prima pagină a cărţii: “Îmi place să vad flăcările înalte, norii în galop şi deasupra lor îngerii, cete întregi, scuturându-şi scânteile din păr şi agitându-şi aripile mari, în flăcări.”;

- cele şase visuri ale şopârlei Eulalio şi observaţia din Visul 4.: “[nu e] Nimic din ce pare adevărat care să nu poată părea fals.”;

- cum se scrie chiar şi trecutul, operaţie ce poate afecta unele lucruri ce păreau în ordine în viaţa unui om, şi cum asta este o meserie de-a dreptul onorabilă pentru Alex Ventura: “Îl căuta, explică el, o clasă întreagă, noua burghezie. Erau oameni de afaceri, ministri, moşieri, generali, oameni, în sfârşit, cu un viitor asigurat. Acestor oameni le lipseşte un trecut bun, strămoşi iluştri, blazoane. El le vinde un trecut nou nouţ. Le trasează arborele genealogic. Le dă fotografiile bunicilor şi străbunicilor, cavaleri de rasă, doamne de pe timpuri.”;

- cum vine nemurirea odată cu evitarea pericolului primei morţi, când somnul şi o carte i-a salvat viaţa, o viaţă anterioară umană a visătoarei Eulalio: “Într- o bună zi, pe când îmbrăcam forma mea umană anterioară, hotărâsem să mă sinucid. Doream să mor definitiv. Trăgeam speranţa că viaţa eternă. paradisul şi infernul, Dumnezeu şi Diavolul, reîncarnarea, toate chestiile astea, nu erau decât nişte superstiţii ţesute îndelung, secole de-a rândul, de imensa teroare a oamenilor. Mi-am cumpărat un revolver dintr-un magazin de arme, care se afla la câţiva paşi de casa mea, dar în care nu mai intrasem niciodată înainte şi al cărui proprietar nu mă cunoştea. Apoi, am cumpărat o carte poliţistă şi o sticlă de lichior de ghimbir. M-am dus la un hotel de pe plajă, am băut ghimbirul în sârbă, cu îghiţituri  mari (toată viaţa alcoolul mi-a repugnat), după care m-am întins în pat şi am început să citesc o carte.

(…) Am stins lumina, am dus revolverul la tâmplă şi am adormit.”;

- cum se poate scrie o carte cu capitole atât de scurte uneori, de parcă în ziua când s-au scris a fost interzisă depăsirea de către acelaşi scriitor a unei limite maxime de  trei-patru mii de semne (cum sunt, de exemplu, cele şase capitole cuprinzând cele şase visuri);

- cum alegerea între viaţă şi cărţi poate fi înţeleaptă (mai ales dacă alegerea este a acestei cărţi, cu visuri şi realităţi neobişnuite:): “Realitatea este dureroasă şi imperfectă, îmi spunea ea, asta e natura ei şi de aceea o deosebim de visuri. Când ni se pare că ceva este foarte frumos, ne gândim că nu poate fi decât un vis şi de aceea ne ciupim ca să ne asigurăm că nu visăm – dacă ne doare înseamnă că nu visăm. Realitatea ne răneşte, chiar şi atunci când, pentru câteva clipe, ni se pare că este un vis. În cărţi găsim tot ceea ce există, de multe ori în culori mai autentice şi fără durerea reală caracteristică pentru tot ce există în realitate. Între viaţă şi cărţi, fiule, alege cărţile”.

Şi alegem în fiecare zi din viaţă, uneori o carte, uneori un fado!

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Experiment teatral în PREMIERĂ la Teatrul Maghiar: Forbidden Books

Spectacolul încearcă să descifreze care au fost influențele culturale importante pentru „mileniali”, în contextul exploziei lumii digitale.

Once Upon a Time in Romania – Filme versus corupţie

Intră în concurs! Îţi poţi înscrie clipul video în competiţia de scurtmetraje până pe 1 decembrie 2017.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad spune… poveşti

Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi să descopere poveştile celor 10 zile de Festival la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015