În dialog cu Maestrul Peter Oschanitzky, în pragul aniversării a 50 de ani de activitate artistică
Într-adevăr, pentru orice orchestră, revenirea Maestrului Peter Oschanitzky la pupitrul dirijoral e întotdeauna un prilej de bucurie. O personalitate caldă şi aleasă, Maestrul Oschanitzky a găsit balansul dintre profesionalism şi prietenie, realizând concerte şi spectacole cât mai aproape de perfecţiunea artistică într-o atmosferă care i-a adus atât respectul muzicienilor cât şi aprecierea publicului. O jumătate de secol de activitate artistică relevă o personalitate distinsă, sculptată de-a lungul anilor presăraţi cu succes sau cu dificultăţi şi obstacole, dar întotdeauna determinată spre a transmite fiecărui spectator şi ascultător mesajul atât de necesar al muzicii.
În cadrul unei Gale aparte, Maestrul Peter Oschanitzky va fi sărbătorit vineri, 9 octombrie 2015, la Opera Naţională Română Timişoara, atât de colectivul Operei, cât şi de spectatorii pe care i-a încântat de-a lungul carierei sale.
* * *
Cum aţi început să faceţi muzică? Părinţii dumneavoastră aveau alte aşteptări? Aţi întâmpinat dificultăţi pe parcursul formării dumneavoastră?
Muzica a început în familie – de ce spun asta: tatăl a fost compozitor, mama coristă în corul Operei – am crescut într-o atmosferă de muzicieni. Hotărârea luată de mine spre muzică a fost foarte discutabilă, fiindcă şi fratele meu a lucrat şi a fost tot în domeniul muzical, pianist excepţional şi cunoscut compozitor de jazz şi nu numai. Astfel tatăl meu, când a fost momentul meu să aleg a spus orice numai nu muzica, adică orice altă meserie serioasă. Dar eu eram hotărât de mic să îmbrăţişez şi eu domeniul muzical şi m-am gândit aşa: compozitori au fost, pianişti au fost, voce n-am şi am zis: dirijatul. Şi într-adevăr pot să zic că de mic copil m-a preocupat această meserie, ascultând enorm de multă muzică şi urmărind partituri. Totuşi, când m-am hotărât s-a ridicat o problemă. În primul rând, în anii 1959-1960 când am terminat eu liceul Lenau, în acel an tatăl meu a fost dat afară din servici pe motive politice iar fratele meu în acelaşi an a fost exmatriculat din anul 4 de la facultate deoarece cântase jazz la o ambasadă care nu era socialistă şi dacă aş fi mers atunci într-o instituţie de muzică, din cauza acestor probleme nu aş fi fost luat în seamă. A doua problemă: la vremea aceea nu exista nicio clasă de dirijat în România, exista doar clasa de compoziţie-muzicologie, fără dirijat. S-a înfiinţat în schimb la Timişoara Institutul Pedagogic de Muzică, de 3 ani, dar era numai pentru pedagogie. Pot să vă spun totuşi că Institutul avea la vremea aceea profesori care erau nume cunoscute în zona aceasta: Nicolae Ursu, Vasile Ijac, Ioan Odrobot, Lucian Surlaşiu ca decan al Facultăţii, Ion Românu şi alţii. Acestea erau nume foarte cunoscute ca specialişti în muzică. După ce am terminat acest institut am fost 5 ani profesor de muzică la Caransebeş, la Liceul nr. 2 şi la Şcoala de Muzică. Apoi în 1970 am aflat că s-a deschis la Bucureşti secţia de drijat şi în 1971 m-am hotărât să mă înscriu la Bucuresti, la clasa Maestrului Constantin Bugianu. În această secţie de dirijat, printre colegii mei de facultate se aflau nume care astăzi conduc viaţa muzicală din România: Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Cristian Brâncuşi, Bujor Hoinic.
Au fost momente când v-aţi gândit că puteaţi opta pentru o altă carieră?
Nu, dar au fost momente când m-am gândit că aş fi putut fi mai curajos şi mai îndrăzneţ şi aş fi putut face o carieră în altă parte, puteam rămâne în Italia sau Germania.
Ce v-a determinat să nu plecaţi?
În primul rând familia, mama era singură şi m-am gândit că dacă rămân afară ea nu poate veni, pentru că nu se circula liber pe vremea aceea. Principalul motiv cred că a fost faptul că eu nu eram hotărât dacă să risc să rămân acolo şi să văd ce se întâmplă.
Regretaţi?
Nu, şi dacă ar fi să o iau de la început tot aşa aş face.
Care au fost factorii care v-au determinat să continuaţi studiul şi să faceţi muzică în pofida tuturor dificultăţilor?
Cred că în primul rând este şi o predestinare. Pe undeva, nu ştiu dacă neapărat ca intelect am hotărât să fac muzică, ci pur şi simplu m-am simţit atras pentru muzică şi pentru această meserie de dirijor care prin alţi oameni încearcă să realizeze propria interpretare a unei lucrări. Din toate meseriile, cea mai grea meserie şi cea mai dificilă de realizat este cea de dirijor, pentru că oricare alt muzician realizează ceea ce ştie el şi ceea ce poate el. Dirijorul degeaba are în cap o mie de lucruri pentru că el nu se aude, eventual se vede şi se comentează gestica lui, dar el nu poate interpreta fără a avea în faţa sa o masă de oameni. Şi lucrând cu oameni, fiecare este o individualitate, fiecare are personalitatea lui, iar eu vin cu o concepţie, iar prin diferite metode trebuie să îi conving să cânte ceea ce aş vrea eu să realizez. Astfel transmiterea cunoştinţelor mele nu este directă, ci eu arăt publicului prin alţii ce aş fi vrut să realizez – eu lucrez prin intermediari.
Cum se poate transforma o orchestră dintr-un colectiv de muzicieni individuali, cu personalităţi proprii şi diferite, într-o gândire omogenă, unitară?
Asta e foarte greu. Şi n-aş putea să dau o metodă standard, un stas, că aşa se face. Acesta e cel mai dificil lucru al dirijorului – partea tehnică şi partea de ştiinţă se poate învăţa. Problema începe la un dirijor când are un contact cu un ansamblu – şi metodele diferă de la dirijor la dirijor. Pot spune doar părerea mea personală – un singur lucru am învăţat în munca cu orchestra şi ansamblurile: muzica nu se poate face din obligaţie. Eu nu pot merge în faţa unui ansamblu să le spun că sunt obligaţi să cânte deoarece iau un salariu, nici să fiu prea sever, insuportabil. Un dirijor trebuie să ceară, să repete, dar nu trebuie să treacă în extrema cealaltă, căci rezultatul va fi spre rău. Cel mai bun lucru este să-i convingi pe cei cu care lucrezi că împreună trebuie să realizaţi o lucrare cât mai perfectă din punct de vedere interpretativ şi această lucrare să fie transmisă publicului, care este sau nu este, va fi sau nu va fi încântat de ceea ce s-a realizat. Şi mai am un fix: niciodată nu m-a încântat sau nu m-am bazat pe aprecieri ale criticilor muzicali, pentru că fiecare poate avea părerea lui despre o lucrare şi poate fi sau nu de acord cu ceea ce am făcut. Pentru mine ca dirijor, cea mai mare mulţumire este când un ansamblu, atunci când mă întorc la pupitru, îmi spune: „Maestre, abia am aşteptat să reveniţi!”. Orchestra comentează: îşi face o părere şi rămâne cu aceea şi pot să spun că la Orchestra din Timişoara, o generaţie din orchestră s-a schimbat, cei noi sunt tineri, iar aceşti tineri nu mă cunoşteau personal dinainte, dar când am venit au ştiut că acesta e un om simpatic, cu acesta se poate lucra, cu toate că am fost criticat uneori că sunt prea moale.
Care sunt diferenţele între a dirija un concert la filarmonică sau un spectacol de operă?
Sunt două căi pentru un dirijor, ce preferă: filarmonica, unde el este pe scenă, în faţa publicului, sau opera, unde e în fosă iar cei aplaudaţi sunt pe scenă. Sigur că dirijorii preferă filarmonica, dar în istorie, de-a lungul timpului, dirijorii mari, Toscanini, Karajan, Bernstein, au pornit de la operă spre filarmonică, pentru că drumul invers nu există, sau există, dar cu riscuri. Dirijorul la filarmonică face o săptămână repetiţii cu o orchestră, îşi impune părerea iar în concert orchestra execută ceea ce a cerut el, în mare. La operă, în primul rând, acesta lângă orchestră are solişti, cor, ansamblu de balet, regie – sunt mult mai multe elemente pe care el trebuie să le cunoască. Eu ca dirijor de operă la repetiţii mă impun şi cer un anumit fel de interpretare a lucrării respective şi după ce am repetat şi ne-am înţeles vine spectacolul iar în spectacol din ce am repetat se păstrează doar un anumit procent. De ce? Fiindcă fiecare persoană poate avea în ziua respectivă o stare, personală sau fizică, care nu îi permite să interpreteze într-o anumită manieră. Eu trebuie să simt, ca dirijor, că solistul cutare sau cutare este sau nu în voce, iar datoria mea este să las din orgoliile mele personale, din ce am cerut, şi să mă adaptez pe moment. După părerea mea, publicul nu are voie să vadă o neconcordanţă între ceea ce dirijez eu şi ceea ce se cântă, eu trebuie să caut să duc spectacolul până la sfârşit cât mai pefect şi cât mai bine.
La ora actuală se fac compromisuri în muzică?
Compromisuri se fac, nu în muzică, în sensul că partitura se respectă, dar se fac compromisuri pe scenă, în ce priveşte montarea. Din păcate se fac compromisuri şi din păcate în defavoarea spectacolului. Nu sunt împotriva concepţiilor moderne, numai acest modernism trebuie să respecte totuşi stilul, atmosfera, conceptul în care s-a scris lucrarea. Eu nu pot face o Traviata în blugi, sau Carmen în care toreadorul este boxer şi apare pe scenă cu mănuşi de box. Acestea sunt lucruri care depăşesc o limită care este în defavoarea spectacolului. Din păcate există un public care este atras de astfel de concepte. Eu pot să transmit publicului un mesaj, dar prin mijloace artistice, specifice spectacolului, fără a deveni însă ordinar. Fiindcă se uită care este scopul nostru şi al spectacolului: scopul este educativ. Noi educăm un public, spre frumos, spre artă, iar aspecte scenice groteşti, obscene, nu au ce căuta pe scenă. Spre fericire, muzica nu se poate moderniza, Traviata cum a scris-o Verdi nu se poate schimba, doar dacă aş orchestra-o eu cu saxofoane şi ariile combinate cu rap şi ţipete, dar din fericire nimeni nu a intervenit încă astfel în muzică.
De ce există diferite versiuni de interpretare la diferiţi dirijori? Ce înseamnă a interpreta pentru un dirijor?
Dirijorul are un dat în faţa lui: partitura, din care el nu poate să iasă, care trebuie respectată strict. Dar, pe partitură, are elemente scrise, tempo, dinamică, echilibru sonor, ce e important sau mai puţin important – elemente care sunt relativ date. De pildă, eu văd o lucrare pe care scrie Allegro, care e relativ, metronomul îmi arată Allegro de la 100 la 140. Desigur, un dirijor, când se pregăteşte pentru dirijorat, se documentează tot timpul pentru a se apropia cât mai mult de epoca în care s-a scris lucrarea. Azi se fac nişte greşeli: de exemplu, Allegro de Mozart nu poate fi egal cu Allegro de Ceaikovski, pentru că între timp epoca s-a schimbat. Dirijorul încearcă să se apropie tot mai mult de stil, de epocă, nu doar de muzică, ci şi din punct de vedere istoric, căci toate aceste elemente îi dau o viziune mai clară şi astfel el adaptează şi muzica la acea perioadă în care ea a fost compusă. A interpreta înseamnă că dirijorul, după ce a studiat partitura, o trece prin personalitatea lui, punându-şi anumite amprente asupra ei.
Aparte de asta, eu aş interzice în sala de concert caietele program care explică conţinutul lucrării, care povestesc ce a vrut să spună compozitorul (a se vedea diferitele concepţii asupra Simfoniei a cincea de Beethoven). Pentru că de fapt aceasta este frumuseţea muzicii: că lasă deschis un spectru foarte larg în care fiecare om care vine la concert poate veni cu o stare, cu o pregătire muzicală, cu un nivel de cunoştinţe – fiecare e un individ, dar muzica se adresează fiecăruia şi fiecare îşi va găsi echivalentul în ceea ce simte în momentul în care aude muzica. Acesta e aspectul cel mai frumos al muzicii. Se poate vorbi despre muzică, dar numai în termeni foarte generali: că există o muzică optimistă, veselă, sau există o muzică tristă, deprimantă sau o muzică dansantă. Acestea sunt lucruri care se pot deosebi, deoarece în niciun caz cineva care va asculta Marşul Funebru din Beethoven nu va spune ce această muzică l-a înveselit. Muzica are în mare nişte coordonate pe care le exprimă, bucurie sau fericire sau tristeţe, rău, boală, dar acestea sunt sentimente mari. Dincolo de ele, muzica are acest mare farmec de a se exprima oricui şi de a transmite altceva fiecărei persoane în parte.
Aveţi o lucrare, sau mai multe, care v-au schimbat radical concepţia asupra muzicii şi/sau asupra vieţii?
Nu, o piesă sau o muzică în mod particular, nu. Mă simt mai apropiat de un anumit gen de muzică, sau stil de muzică. Mulţi m-au considerat dirijor de operă, alţii au considerat că sunt la fel şi la filarmonică şi la operă. Sunt păreri, fie în ce mă priveşte personal, fie în comparaţie cu ceilalţi. Adevărul este că mă simt mult mai apropiat de muzica romantică decât de cea clasică sau preclasică, atât în simfonic, cât şi în operă. Toate operele de Puccini îmi sunt mai la îndemână decât Mozart. Explicaţia ar fi că muzica romantică îţi dă mai multe libertăţi de interpretare şi aceasta sigur mă apropie mai mult, a avea această libertate de a mă „juca” puţin.
Care este povestea operetei Mädel aus dem Kockeltal, în traducere Fata dragă din Banat? Cum a luat naştere această lucrare? S-a jucat în vreun teatru?
Opereta este a tatălui meu, el a scris-o original, doar că în timpul războiului s-a pierdut tot materialul, rămânând doar o reducţie de voce şi pian. Eu am rescris-o, pentru că în tinereţe când vorbeam despre muzică, în familie s-a vorbit şi despre această operetă. În perioada în care am fost în Croaţia am reluat această reducţie, am reorchestrat-o şi cu ajutorul unor oameni de literatură care ştiau foarte bine şi limba germană şi limba română am realizat şi o nouă variantă de libret. Nu s-a jucat în întregime şi nu s-a montat, dar au fost prezentate selecţiuni din operetă în Germania, într-un concert, atunci când saşii şi-au sărbătorit ziua lor. Este legată de saşi pentru că tata s-a născut la Sibiu. Este în gândul meu să o fac, să o includ în repertoriu, eventual aici la Timişoara, pentru că muzical este destul de pretenţioasă – este o muzică destul de modernă, a anilor 1940, când a apărut foxtrot-ul, dar este şi o copie, din punctul de vedere al construcţiei şi conceptului, a unei operete clasice, precum cele de Lehár sau Kálmán.
Care sunt elementele (pe lângă calităţile tehnice) din care se constituie o orchestră bună?
Spiritul de colectivitate – orchestra trebuie să se simtă precum un organism care funcţionează pe aceleaşi principii, toţi din orchestră să aibă acelaşi interes şi anume realizarea unui spectacol sau a unui concert în cele mai bune condiţii artistice. Cum? În primul rând prin profesionalism, aceasta e prima condiţie. O orchestră te va respecta pe tine dirijor dacă vede că eşti bine pregătit, aşa cum şi eu respect un instrumentist când văd că este bine pregătit şi ştie ce are de cântat.
Cum vă construiţi relaţia cu orchestra? Pe ce se bazează comunicarea cu ea?
Prietenia nu înseamnă ca nu sunt şi momente de cerinţă, când impun şi cer anumite lucruri. Am un principiu al meu foarte sever, care văd că se respectă. La pupitru sunt Maestrul Oschanitzky şi eu la rândul meu respect calitatea celuilalt cu care stau de vorbă când mă adresez, iar când ieşim din instituţie, când suntem pe stradă sau la o întâlnire amicală, suntem la per tu. Aceasta e foarte important a nu se confunda situaţiile atunci când suntem în orchestră.
De ce e nevoie de muzică în lume? Care este rolul ei în viaţa oamenilor?
Are un foarte mare rol, nu degeaba Biblia este plină cu pasaje care se referă la muzică – muzica este lăsată ca prin ea să lăudăm tot ce a fost creat şi inclusiv Creatorul. Biblia putea alege şi literatura, sau pictura, dar până acum muzica este cea mai deschisă şi mai apropiată artă de sufletul omenesc, de nevoile lui, de necesităţile sale.
După 50 de ani de activitate artistică, cum aţi defini succesul în cariera unui artist?
Să vă spun sincer, succes a fost, trebuie să recunosc că în tot ce am făcut, indiferent unde, totdeauna pot să spun că succes a fost iar acest lucru, aici pot să mă auto-laud, aceste succese niciodată nu mi s-au urcat la cap, ci dimpotrivă, m-au ambiţionat întotdeauna pentru a mă pregăti să realizez spectacole cât mai bune. Am emoţii de fiecare dată când urc pe scenă, dar emoţii care îmi ridică ştacheta, care mă fac să mă concentrez şi mai puternic pentru a realiza ce mi-am propus.
Maestrul Peter Oschanitzky va fi sărbători vineri, 9 octombrie, începând cu ora 19.00 într-o Gală de Operă, Operetă şi Balet, la Opera Naţională Română Timişoara.
Sursa foto: Facebook/OraRegiunii, Tion