Pagini de Cultura

În dialog cu Maestrul Peter Oschanitzky, în pragul aniversării a 50 de ani de activitate artistică

Într-adevăr, pentru orice orchestră, revenirea Maestrului Peter Oschanitzky la pupitrul dirijoral e întotdeauna un prilej de bucurie. O personalitate caldă şi aleasă, Maestrul Oschanitzky a găsit balansul dintre profesionalism şi prietenie, realizând concerte şi spectacole cât mai aproape de perfecţiunea artistică într-o atmosferă care i-a adus atât respectul muzicienilor cât şi aprecierea publicului. O jumătate de secol de activitate artistică relevă o personalitate distinsă, sculptată de-a lungul anilor presăraţi cu succes sau cu dificultăţi şi obstacole, dar întotdeauna determinată spre a transmite fiecărui spectator şi ascultător mesajul atât de necesar al muzicii.

În cadrul unei Gale aparte, Maestrul Peter Oschanitzky va fi sărbătorit vineri, 9 octombrie 2015, la Opera Naţională Română Timişoara, atât de colectivul Operei, cât şi de spectatorii pe care i-a încântat de-a lungul carierei sale.

* * *

Cum aţi început să faceţi muzică? Părinţii dumneavoastră aveau alte aşteptări? Aţi întâmpinat dificultăţi pe parcursul formării dumneavoastră?

Muzica a început în familie – de ce spun asta: tatăl a fost compozitor, mama coristă în corul Operei – am crescut într-o atmosferă de muzicieni. Hotărârea luată de mine spre muzică a fost foarte discutabilă, fiindcă şi fratele meu a lucrat şi a fost tot în domeniul muzical, pianist excepţional şi cunoscut compozitor de jazz şi nu numai. Astfel tatăl meu, când a fost momentul meu să aleg a spus orice numai nu muzica, adică orice altă meserie serioasă. Dar eu eram hotărât de mic să îmbrăţişez şi eu domeniul muzical şi m-am gândit aşa: compozitori au fost, pianişti au fost, voce n-am şi am zis: dirijatul. Şi într-adevăr  pot să zic că de mic copil m-a preocupat această meserie, ascultând enorm de multă muzică şi urmărind partituri. Totuşi, când m-am hotărât s-a ridicat o problemă. În primul rând, în anii 1959-1960 când am terminat eu liceul Lenau, în acel an tatăl meu a fost dat afară din servici pe motive politice iar fratele meu în acelaşi an a fost exmatriculat din anul 4 de la facultate deoarece cântase jazz la o ambasadă care nu era socialistă şi dacă aş fi mers atunci într-o instituţie de muzică, din cauza acestor probleme nu aş fi fost luat în seamă. A doua problemă: la vremea aceea nu exista nicio clasă de dirijat în România, exista doar clasa de compoziţie-muzicologie, fără dirijat. S-a înfiinţat în schimb la Timişoara Institutul Pedagogic de Muzică, de 3 ani, dar era numai pentru pedagogie. Pot să vă spun totuşi că Institutul avea la vremea aceea profesori care erau nume cunoscute în zona aceasta: Nicolae Ursu, Vasile Ijac, Ioan Odrobot, Lucian Surlaşiu ca decan al Facultăţii, Ion Românu şi alţii. Acestea erau nume foarte cunoscute ca specialişti în muzică. După ce am terminat acest institut am fost 5 ani profesor de muzică la Caransebeş, la Liceul nr. 2 şi la Şcoala de Muzică. Apoi în 1970 am aflat că s-a deschis la Bucureşti secţia de drijat şi în 1971 m-am hotărât să mă înscriu la Bucuresti, la clasa Maestrului Constantin Bugianu. În această secţie de dirijat, printre colegii mei de facultate se aflau nume care astăzi conduc viaţa muzicală din România: Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Cristian Brâncuşi, Bujor Hoinic.

Au fost momente când v-aţi gândit că puteaţi opta pentru o altă carieră?

Nu, dar au fost momente când m-am gândit că aş fi putut fi mai curajos şi mai îndrăzneţ şi aş fi putut face o carieră în altă parte, puteam rămâne în Italia sau Germania.

Ce v-a determinat să nu plecaţi?

În primul rând familia, mama era singură şi m-am gândit că dacă rămân afară ea nu poate veni, pentru că nu se circula liber pe vremea aceea. Principalul motiv cred că a fost faptul că eu nu eram hotărât dacă să risc să rămân acolo şi să văd ce se întâmplă.

Regretaţi?

Nu, şi dacă ar fi să o iau de la început tot aşa aş face.

Care au fost factorii care v-au determinat să continuaţi studiul şi să faceţi muzică în pofida tuturor dificultăţilor?

Cred că în primul rând este şi o predestinare. Pe undeva, nu ştiu dacă neapărat ca intelect am hotărât să fac muzică, ci pur şi simplu m-am simţit atras pentru muzică şi pentru această meserie de dirijor care prin alţi oameni încearcă să realizeze propria interpretare a unei lucrări. Din toate meseriile, cea mai grea meserie şi cea mai dificilă de realizat este cea de dirijor, pentru că oricare alt muzician realizează ceea ce ştie el şi ceea ce poate el. Dirijorul degeaba are în cap o mie de lucruri pentru că el nu se aude, eventual se vede şi se comentează gestica lui, dar el nu poate interpreta fără a avea în faţa sa o masă de oameni. Şi lucrând cu oameni, fiecare este o individualitate, fiecare are personalitatea lui, iar eu vin cu o concepţie, iar prin diferite metode trebuie să îi conving să cânte ceea ce aş vrea eu să realizez. Astfel transmiterea cunoştinţelor mele nu este directă, ci eu arăt publicului prin alţii ce aş fi vrut să realizez – eu lucrez prin intermediari.

Cum se poate transforma o orchestră dintr-un colectiv de muzicieni individuali, cu personalităţi proprii şi diferite,  într-o gândire omogenă, unitară?

Asta e foarte greu. Şi n-aş putea să dau o metodă standard, un stas, că aşa se face. Acesta e cel mai dificil lucru al dirijorului – partea tehnică şi partea de ştiinţă se poate învăţa. Problema începe la un dirijor când are un contact cu un ansamblu – şi metodele diferă de la dirijor la dirijor. Pot spune doar părerea mea personală – un singur lucru am învăţat în munca cu orchestra şi ansamblurile: muzica nu se poate face din obligaţie. Eu nu pot merge în faţa unui ansamblu să le spun că sunt obligaţi să cânte deoarece iau un salariu, nici să fiu prea sever, insuportabil. Un dirijor trebuie să ceară, să repete, dar nu trebuie să treacă în extrema cealaltă, căci rezultatul va fi spre rău. Cel mai bun lucru este să-i convingi pe cei cu care lucrezi că împreună trebuie să realizaţi o lucrare cât mai perfectă din punct de vedere interpretativ şi această lucrare să fie transmisă publicului, care este sau nu este, va fi sau nu va fi încântat de ceea ce s-a realizat. Şi mai am un fix: niciodată nu m-a încântat sau nu m-am bazat pe aprecieri ale criticilor muzicali, pentru  că fiecare poate avea părerea lui despre o lucrare şi poate fi sau nu de acord cu ceea ce am făcut. Pentru mine ca dirijor, cea mai mare mulţumire este când un ansamblu, atunci când mă întorc la pupitru, îmi spune: „Maestre, abia am aşteptat să reveniţi!”. Orchestra comentează: îşi face o părere şi rămâne cu aceea şi pot să spun că la Orchestra din Timişoara, o generaţie din orchestră s-a schimbat, cei noi sunt tineri, iar aceşti tineri nu mă cunoşteau personal dinainte, dar când am venit au ştiut că acesta e un om simpatic, cu acesta se poate lucra, cu toate că am fost criticat uneori că sunt prea moale.

Care sunt diferenţele între a dirija un concert la filarmonică sau un spectacol de operă?

Sunt două căi pentru un dirijor, ce preferă: filarmonica, unde el este pe scenă, în faţa publicului, sau opera, unde e în fosă iar cei aplaudaţi sunt pe scenă. Sigur că dirijorii preferă filarmonica, dar în istorie, de-a lungul timpului, dirijorii mari, Toscanini, Karajan, Bernstein, au pornit de la operă spre filarmonică, pentru că drumul invers nu există, sau există, dar cu riscuri. Dirijorul la filarmonică face o săptămână repetiţii cu o orchestră, îşi impune părerea iar în concert orchestra execută ceea ce a cerut el, în mare. La operă, în primul rând, acesta lângă orchestră are solişti, cor, ansamblu de balet, regie – sunt mult mai multe elemente pe care el trebuie să le cunoască. Eu ca dirijor de operă la repetiţii mă impun şi cer un anumit fel de interpretare a lucrării respective şi după ce am repetat şi ne-am înţeles vine spectacolul iar în spectacol din ce am repetat se păstrează doar un anumit procent. De ce? Fiindcă fiecare persoană poate avea în ziua respectivă o stare, personală sau fizică, care nu îi permite să interpreteze într-o anumită manieră. Eu trebuie să simt, ca dirijor, că solistul cutare sau cutare este sau nu în voce, iar datoria mea este să las din orgoliile mele personale, din ce am cerut, şi să mă adaptez pe moment. După părerea mea, publicul nu are voie să vadă o neconcordanţă între ceea ce dirijez eu şi ceea ce se cântă, eu trebuie să caut să duc spectacolul până la sfârşit cât mai pefect şi cât mai bine.

La ora actuală se fac compromisuri în muzică?

Compromisuri se fac, nu în muzică, în sensul că partitura se respectă, dar se fac compromisuri pe scenă, în ce priveşte montarea. Din păcate se fac compromisuri şi din păcate în defavoarea spectacolului. Nu sunt împotriva concepţiilor moderne, numai acest modernism trebuie să respecte totuşi stilul, atmosfera, conceptul în care s-a scris lucrarea. Eu nu pot face o Traviata în blugi, sau Carmen în care toreadorul este boxer şi apare pe scenă cu mănuşi de box. Acestea sunt lucruri care depăşesc o limită care este în defavoarea spectacolului. Din păcate există un public care este atras de astfel de concepte. Eu pot să transmit publicului un mesaj, dar prin mijloace artistice, specifice spectacolului, fără a deveni însă ordinar. Fiindcă se uită care este scopul nostru şi al spectacolului: scopul este educativ. Noi educăm un public, spre frumos, spre artă, iar aspecte scenice groteşti, obscene, nu au ce căuta pe scenă. Spre fericire, muzica nu se poate moderniza, Traviata cum a scris-o Verdi nu se poate schimba, doar dacă aş orchestra-o eu cu saxofoane şi ariile combinate cu rap şi ţipete, dar din fericire nimeni nu a intervenit încă astfel în muzică.

De ce există diferite versiuni de interpretare la diferiţi dirijori? Ce înseamnă a interpreta pentru un dirijor?

Dirijorul are un dat în faţa lui: partitura, din care el nu poate să iasă, care trebuie respectată strict. Dar, pe partitură, are elemente scrise, tempo, dinamică, echilibru sonor, ce e important sau mai puţin important – elemente care sunt relativ date. De pildă, eu văd o lucrare pe care scrie Allegro, care e relativ, metronomul îmi arată Allegro de la 100 la 140. Desigur, un dirijor, când se pregăteşte pentru dirijorat, se documentează tot timpul pentru a se apropia cât mai mult de epoca în care s-a scris lucrarea. Azi se fac nişte greşeli: de exemplu, Allegro de Mozart nu poate fi egal cu Allegro de Ceaikovski, pentru că între timp epoca s-a schimbat. Dirijorul încearcă să se apropie tot mai mult de stil, de epocă, nu doar de muzică, ci şi din punct de vedere istoric, căci toate aceste elemente îi dau o viziune mai clară şi astfel el adaptează şi muzica la acea perioadă în care ea a fost compusă. A interpreta înseamnă că dirijorul, după ce a studiat partitura, o trece prin personalitatea lui, punându-şi anumite amprente asupra ei.

Aparte de asta, eu aş interzice în sala de concert caietele program care explică conţinutul lucrării, care povestesc ce a vrut să spună compozitorul (a se vedea diferitele concepţii asupra Simfoniei a cincea de Beethoven). Pentru că de fapt aceasta este frumuseţea muzicii: că lasă deschis un spectru foarte larg în care fiecare om care vine la concert poate veni cu o stare, cu o pregătire muzicală, cu un nivel de cunoştinţe – fiecare e un individ, dar muzica se adresează fiecăruia şi fiecare îşi va găsi echivalentul în ceea ce simte în momentul în care aude muzica. Acesta e aspectul cel mai frumos al muzicii. Se poate vorbi despre muzică, dar numai în termeni foarte generali: că există o muzică optimistă, veselă, sau există o muzică tristă, deprimantă sau o muzică dansantă. Acestea sunt lucruri care se pot deosebi, deoarece în niciun caz cineva care va asculta Marşul Funebru din Beethoven nu va spune ce această muzică l-a înveselit. Muzica are în mare nişte coordonate pe care le exprimă, bucurie sau fericire sau tristeţe, rău, boală, dar acestea sunt sentimente mari. Dincolo de ele, muzica are acest mare farmec de a se exprima oricui şi de a transmite altceva fiecărei persoane în parte.

Aveţi o lucrare, sau mai multe, care v-au schimbat radical concepţia asupra muzicii şi/sau asupra vieţii?

Nu, o piesă sau o muzică în mod particular, nu. Mă simt mai apropiat de un anumit gen de muzică, sau stil de muzică. Mulţi m-au considerat dirijor de operă, alţii au considerat că sunt la fel şi la filarmonică şi la operă. Sunt păreri, fie în ce mă priveşte personal, fie în comparaţie cu ceilalţi. Adevărul este că mă simt mult mai apropiat de muzica romantică decât de cea clasică sau preclasică, atât în simfonic, cât şi în operă. Toate operele de Puccini îmi sunt mai la îndemână decât Mozart. Explicaţia ar fi că muzica romantică îţi dă mai multe libertăţi de interpretare şi aceasta sigur mă apropie mai mult, a avea această libertate de a mă „juca” puţin.

Care este povestea operetei Mädel aus dem Kockeltal, în traducere Fata dragă  din Banat?  Cum a luat naştere această lucrare? S-a jucat în vreun teatru?

Opereta este a tatălui meu, el a scris-o original, doar că în timpul războiului s-a pierdut tot materialul, rămânând doar o reducţie de voce şi pian. Eu am rescris-o, pentru că în tinereţe când vorbeam despre muzică, în familie s-a vorbit şi despre această operetă. În perioada în care am fost în Croaţia am reluat această reducţie, am reorchestrat-o şi cu ajutorul unor oameni de literatură care ştiau foarte bine şi limba germană şi limba română am realizat şi o nouă variantă de libret. Nu s-a jucat în întregime şi nu s-a montat, dar au fost prezentate selecţiuni din operetă în Germania, într-un concert, atunci când saşii şi-au sărbătorit ziua lor. Este legată de saşi pentru că tata s-a născut la Sibiu. Este în gândul meu să o fac, să o includ în repertoriu, eventual aici la Timişoara, pentru că muzical este destul de pretenţioasă – este o muzică destul de modernă, a anilor 1940, când a apărut foxtrot-ul, dar este şi o copie, din punctul de vedere al construcţiei şi conceptului, a unei operete clasice, precum cele de Lehár sau Kálmán.

Care sunt elementele (pe lângă calităţile tehnice) din care se constituie o orchestră bună?

Spiritul de colectivitate – orchestra trebuie să se simtă precum un organism care funcţionează pe aceleaşi principii, toţi din orchestră să aibă acelaşi interes şi anume realizarea unui spectacol sau a unui concert în cele mai bune condiţii artistice. Cum? În primul rând prin profesionalism, aceasta e prima condiţie. O orchestră te va respecta pe tine dirijor dacă vede că eşti bine pregătit, aşa cum şi eu respect un instrumentist când văd că este bine pregătit şi ştie ce are de cântat.

Cum vă construiţi relaţia cu orchestra? Pe ce se bazează comunicarea cu ea?

Prietenia nu înseamnă ca nu sunt şi momente de cerinţă, când impun şi cer anumite lucruri. Am un principiu al meu foarte sever, care văd că se respectă. La pupitru sunt Maestrul Oschanitzky şi eu la rândul meu respect calitatea celuilalt cu care stau de vorbă când mă adresez, iar când ieşim din instituţie, când suntem pe stradă sau la o întâlnire amicală, suntem la per tu. Aceasta e foarte important a nu se confunda situaţiile atunci când suntem în orchestră.

De ce e nevoie de muzică în lume? Care este rolul ei în viaţa oamenilor?

Are un foarte mare rol, nu degeaba Biblia este plină cu pasaje care se referă la muzică – muzica este lăsată ca prin ea să lăudăm tot ce a fost creat şi inclusiv Creatorul. Biblia putea alege şi literatura, sau pictura, dar până acum muzica este cea mai deschisă şi mai apropiată artă de sufletul omenesc, de nevoile lui, de necesităţile sale.

După 50 de ani de activitate artistică, cum aţi defini succesul în cariera unui artist?

Să vă spun sincer, succes a fost, trebuie să recunosc că în tot ce am făcut, indiferent unde, totdeauna pot să spun că succes a fost iar acest lucru, aici pot să mă auto-laud, aceste succese niciodată nu mi s-au urcat la cap, ci dimpotrivă, m-au ambiţionat întotdeauna pentru a mă pregăti să realizez spectacole cât mai bune. Am emoţii de fiecare dată când urc pe scenă, dar emoţii care îmi ridică ştacheta, care mă fac să mă concentrez şi mai puternic pentru a realiza ce mi-am propus.

Maestrul Peter Oschanitzky va fi sărbători vineri, 9 octombrie, începând cu ora 19.00 într-o Gală de Operă, Operetă şi Balet, la Opera Naţională Română Timişoara.

Sursa foto: Facebook/OraRegiunii, Tion

Retrospectiva Festivalului “Art Time” – Zilele Strauss, de vorbă cu dirijorul Svetoslav Borisov

Despre prima ediție a Festivalului ”Art Time” – Zilele Rossiniene, David Crescenzi, dirijorul primei ediții, a spus că a fost una din cele mai fascinante manifestări culturale din ultimii ani din România. Instaurând o bine-meritată tradiție și ridicându-se la nivelul cunoscut al tuturor proiectelor Art Time realizate împreună cu Incanto Quartetto, a doua ediție a Festivalului, desfășurat în perioada 17-20 iunie 2014, concentrat în jurul prodigioasei familii Strauss, a constituit unul din punctele de maximă luminozitate ale lunii iunie.

Asociația Culturală Art Time împreună cu Incanto Quartetto, Art Symphony Orchestra și Art Dance Ansamble au demonstrat încă o dată că pot crea în spațiul cultural timișorean evenimente unice și inedite, pline de savoare și frumusețe, prezentate la cel mai înalt nivel artistic. Primul concert al Festivalului a fost susținut în Parcul Botanic de către Incanto Quartetto, iar ultimele două au avut loc în Parcul Regina Maria, respectiv Parcul Rozelor, locuri idilice, pline de lumină și candoare, reprezentative orașului de pe Bega. Moderator al concertelor a fost Cristian Rudic, cunoscut publicului timișorean ca un om care împărtășește cu generozitate din gândurile și experiențele sale cu ”cele două care i-au furat inima: muzica și Viena!”. Dirijor al concertelor a fost Svetoslav Borisov, dirijor născut în Bulgaria, dar a cărei pregătire profesională desăvârșită la Graz și-a adus roadele în interpretarea desăvârșită a repertoriului familiei Strauss.

Ați fost invitat să dirijați acest festival de către Ovidiu Rusu, organizator al festivalului, deoarece este recunoscută pasiunea dumneavoastră pentru muzica Strauss. Cum s-a dezvoltat această pasiune? Care au fost începuturile carierei dumneavoastră în a dirija repertoriul Strauss?

Dragostea pentru muzica Strauss s-a dezvoltat în mod foarte natural, din ce în ce mai mult, pe parcursul anilor de facultate petrecuți la Graz. Totul s-a accentuat apoi la Viena, când m-am dedicat intensiv acestui repertoriu. Acest fapt mi se pare absolut natural dacă locuiești și trăiești în exact aceleași locuri în care familia Strauss a avut atât de mult succes. Ceea ce mi-a influențat în mod pozitiv cariera au fost colaborările mele cu Schloss Schönbrunn Orchester Wien, Wiener Residenz Orchester, Wiener Hofburg Orchester și soliști foarte buni din Viena și Europa, care mi-au dat posibilitatea să lucrez mult la acest repertoriu și să pot dirija concerte.

În ce sunteți implicat în acest moment, unde dirijați în prezent?

Acum sunt dirijor la Orchestra Simfonică din Bochum, Germania și dirijor principal al orchestrei Operei din Varna, Bulgaria. Colaborez în mod intensiv cu orchestra de cameră Con fuoco din Graz, pe care am fondat-o și cu care avem mult succes. Sunt foarte mândru de această orchestră pe care am fondat-o în 2007, pentru că am avut și planificăm în continuare multe proiecte interesante, precum concerte la Musikverein Graz, participări la festivaluri atât din Austria cât și din străinătate. Mai activez și ca dirijor invitat la Opera din Sofia, Bulgaria, Göttingen Symphoniker, Germania și alte orchestre.

Ați dirijat două concerte în cadrul Festivalului, amândouă cu o orchestră formată din muzicieni timișoreni. Cum a fost această experiență și ce impresie v-a lăsat atmosfera muzicală din Timișoara?

Orchestra a fost foarte bună și incredibil de flexibilă. Am observat imediat că muzicienii au  experiență și știu cum trebuie interpretat Strauss. A fost minunat să am sentimentul că muzicienii de pe scenă înțeleg și iubesc muzica Strauss, iar atunci când orchestra primește impulsul și direcția muzicală pe care o indică dirijorul totul sună natural și organic. Am fost foarte mulțumit și de repetiții, am lucrat foarte intensiv și concentrat și eu am savurat concertele. Nu se poate și nici nu trebuie să parcurgi totul în timpul probelor și repetițiilor. Cel mai frumos e atunci când la concert apar elemente spontane, lucru care se poate întâmpla doar atunci când există o armonie între dirijor și orchestră. M-am simțit foarte liber de a face muzică cu această orchestră, pentru că muzicienii pe care i-am avut alături pe scenă au avut dorința de a crea muzică și cred că publicul prezent a simțit acest lucru.

Ce impact credeți că a avut asupra publicului, extrem de numeros de la concerte, acest repertoriu?

Cred că publicul s-a distrat foarte bine la aceste concerte. Reacțiile din timpul concertelor și după acestea mi-au dovedit acest lucru. Multe persoane mi s-au adresat după fiecare concert, m-au întrebat diferite lucruri și am rămas cu impresia că oamenii sunt înfometați după astfel de concerte și iubesc și au nevoie de această muzică.

Care a fost impresia dumneavoastră generală cu privire la Festival, organizare, public și artiști?

Este un festival foarte tânăr, dar foarte bun! Toții oamenii din organizare, domnul Ovidiu Rusu, doamna Nada Petrov, doamna Adriana-Cristina Șoiliță și toți ceilalți fără de care nu s-ar fi putut realiza festivalul, cu toții merită laude! Totul a fost organizat perfect, toată lumea a fost incredibil de atentă și prietenoasă, dar cel mai important este că echipa de organizare a reușit prin aceste concerte să facă fericiți câteva mii de persoane. Iar soliștii, orchestra și baletul au fost minunați!

Festivalul Art Time are un viitor și Timișoara chiar are nevoie de el!

Personal, cum a fost experiența dumneavoastră de a dirija și a vizita Timișoara? Din punct de vedere cultural, cum vi s-a părut orașul și ce impact a avut acesta asupra dumneavoastra?

Nu voi uita niciodată timpul petrecut la Timișoara. Călătoresc mult și sunt adesea invitat în diferite țări, dar foarte rar m-am simțit așa ”ca acasă” cum a fost în Timișoara. În ultima zi am fost chiar trist că totul s-a terminat și sper că mă voi mai întoarce în acest oraș, lucru care mi-ar face mare plăcere!

Mulțumesc pentru această săptămână frumoasă!

***

Svetoslav Borisov s-a născut în Ruse, Bulgaria și a început studiul pianului la vârsta de 5 ani, apoi și-a încheiat studiile la Școala de Muzică din Varna la specializarea trompetă. A studiat timp de un an la Academia Națională de Muzică din Sofia și a fost admis la Universitatea de Muzică și Arte din Graz, Austria. Alături de pasiunea sa pentru interpretarea instrumentală, Svetoslav Borisov și-a extins orizontul muzical prin interesul în domeniul dirijoral, în anul 2010 primind diploma de Masterat în dirijatul orchestral la clasa profesorului Martin Sieghart. Mai mult, a fost întotdeauna îndrumat în dezvoltarea sa artistică de dirijori precum Ralph Vaykert, Bernard Haitink, Sir Roger Norrington, Sylvan Kambrelyan și alții. Svetoslav Borisov și-a descoperit dragostea pentru operă încă din perioada facultății și a fost invitat ca dirijor-asistent la Opera din Klagenfurt, Austria. Imediat după absolvire a fost invitat și la Opera de Stat din Varna, unde este dirijor permanent. Printre realizările din perioada timpurie a carierei sale se numără poziția de Director Artistic al Orchestrei de Suflători a orașului Graz și dirijor principal al Orchestrei Universității Tehnice din Viena, post câștigat prin concurs. A devenit apoi dirijor permanent al Orchestrei Palatului Schonbrunn. În 2007 fondează Orchestra de Cameră Con fuoco din Graz, Austria alături de care realizează numeroase proiecte și turnee cu concerte și reprezentații de operă. A dirijat concerte în Goldener Saal din Musikverein, Viena, Beethovenhalle, Bonn, Konzerthaus, Dortmund, Stefaniensaal, Graz, Poly Theatre, Beijing și altele. În 2013 câștigă concursurile pentru dirijor principal al Operei de Stat din Varna, Bulgaria și dirijor al Orchestrei Simfonice din Bochum, Germania.

Interviu cu Emmanuel Hovhannisyan

E armean, cântă la duduk şi a petrecut o săptămână în Maramureş împreună cu alţi 6 artişti culegând folclor şi improvizând muzică bazată pe tradiţii româneşti. A fost implicat în Roots Revival şi se întoarce la Timişoara la invitaţia Incanto Quartetto. Se numeşte Emmanuel Hovhannisyan şi merită să îl cunoaşteţi – marţi, 4 martie 2014, de la ora 19.00, alături de Incanto Quartetto la Sala Multifuncţională a Consiliului Judeţean Timiş.

Sunt numeroşi timişorenii care în fiecare lună evadează din cotidian alături de Incanto Quartetto. Pentru ei, această extraordinară formaţie de muzică de cameră a creat, odată cu începerea noului an, o serie de călătorii în lumea muzicii. Am fost în Viena şi apoi în Italia, marţi, pregătiţi-vă, mergem în Orient! Dar nu mergem singuri, mergem împreună cu Emmanuel Hovhannisyan, acest armean atât de îndrăgostit de muzică încât s-a alăturat fericit altor 6 muzicieni în redescoperirea rădăcinilor muzicii tradiţionale. Au făcut asta în Maramureş şi ne-au arătat rezultatul într-un turneu extraordinar. Concluzia a fost evidentă pentru toţi cei din sală: muzica, atunci când se întoarce la rădăcinile ei, este aceeaşi. Suntem uniţi într-o singură vibraţie, în acelaşi ritm. Dincolo de asta, sunt doar elemente care ne dau unicitate ca popor şi care ne fac mândrii de cine suntem, de tradiţiile noastre, de patrimoniul nostru viu. Marţi, în călătoria noastră în Orient, alături de Ovidiu Rusu, Nada Petrov, Veaceslav Mînzat, Marius Bernecker, şi bineînţeles, nu mergem nicăieri fără Cristian Rudic (nu de alta, dar n-am ştii drumul, n-am ştii istoria, n-am ştii atâtea lucruri pe care el ni le împărtăşeşte şi ni le inspiră de fiecare dată), cum spuneam, în această călătorie de marţi seară, la început de primăvară, vom avea ocazia să cunoaştem mai de aproape acest fascinant instrument din lemn de cais, duduk.

* * *

Povesteşte-ne despre tine, cum ai început să faci tu muzică.

Când eram copil fluieram foarte mult, iar mama mea a considerat că este bine pentru mine să cânt la un instrument, aşa că am început cu un alt instrument, un fluier armean, shvi. Am început în timpul şcolii, apoi la 16 ani am ales să cânt la duduk, deoarece iubesc acest instrument, iar fiind instrumentul nostru, în Armenia sunt foarte mulţi interpreţi extraordinari de duduk. Armenia este ţara duduk-ului. Şi vecinii noştrii cântă la duduk, dar tehnica şi sunetul nostru sunt diferite. Pentru a cânta la duduk, este foarte important să fii armean şi să fii născut în Armenia. În prezent predau la Conservatorul din Yerevan şi am studenţi din toată lumea, dar nu este acelaşi lucru, simţirea este diferită, ei nu pot simţi instrumentul la fel.

Cum este acest instrument armean, duduk? Cum este cultura ta?

Duduk este un instrument din lemn de cais, iar ancia dublă este din lemn de bambus, este un instrument extrem de vechi, în unele muzee există dovezi ale existenţei sale de 2000-3000 de ani. Este un instrument foarte apropiat de spiritul şi simţirea armeană şi de voce. Aram Khatchaturian spunea că poţi plânge pe muzică de duduk şi poţi dansa pe această muzică. Cu o anumită tehnică, duduk poate fi foarte puternic, dar poate fi şi foarte emoţionant sau senzual. Acum mulţi ani duduk era pur şi simplu un instrument tradiţional, se cânta muzică tradiţională, pentru duduk solo, percuţie şi un al doilea duduk, care ţinea tot timpul o singură notă, dar acum avem muzică de toate genurile scrisă pentru duduk. Au apărut mulţi compozitori noi care au scris muzică pentru duduk, alături de ansambluri mici sau alături de orchestre simfonice. Primul compozitor care a scris o simfonie cu duduk şi zurna a fost Avet Terteryan. Vache Sharafyan, unul din cei mai buni compozitori pentru duduk, din ale cărui lucrări vom interpreta la concertul Incanto Quartetto, a scris pentru cvartet de coarde şi duduk, pentru cvartet format din duduk, pian, violoncel şi violă şi multe alte lucrări de muzică de cameră cu duduk. Am o formaţie în Armenia cu care cântăm etno-jazz, aranjamente jazz a unor piese armene. Cântăm atât muzică tradiţională cu diferite aranjamente, cât şi compoziţii proprii. De asemenea cânt duduk prim şi în Orchestra Naţională Armenă de Instrumente Tradiţionale.

Cum ai ajuns să te implici în proiectul Roots Revival şi ce a însemnat asta pentru tine?

Este foarte interesant, deoarece acum un an am primit un mesaj cu propunerea de a veni în România şi a cânta muzică românească cu diferite instrumente din mai multe ţări şi am acceptat. Apoi timp de două luni nu am mai aflat nimic despre asta până când am fost anunţat că Ministerul Culturii din Armenia a fost de acord să sprijine venirea mea în România şi apoi am început să ascult muzică românească, am aflat cine sunt ceilalţi muzicieni cu care voi cânta şi am văzut că sunt cu toţii profesionişti, iar în august 2013 am ajuns în Bucureşti, de unde am luat trenul până în Maramureş. Am mers prin sate şi am înregistrat oameni care cântau şi dansau, apoi ne-am întors la hotel în Sighetul Marmaţiei şi am reascultat înregistrările şi am început să aranjăm muzica tradiţională şi să improvizăm. Nu ştiam dinainte ce vom cânta, am aranjat totul după ce am ascultat sătenii cântând. Mi-a plăcut foarte mult să învăţ muzica românească şi a fost o experienţă foarte interesantă.

Tu, împreună cu ceilalţi muzicieni aţi creat o călătorie muzicală. Ce ai învăţat tu din această călătorie, ce ai tu de împărtăşit cu lumea?

În primul rând, am învăţat că muzica românească este în acelaşi timp foarte aproape şi foarte departe de muzica armeană. Am găsit multe lucruri apropiate de Armenia, de exemplu avem şi noi multe doine armene şi simt că sunt foarte aproape de muzica românească, am discutat asta şi cu interpreta româncă din concert, Maria Casandra Hăuşi. Îmi plac ritmurile româneşti şi modurile. Iar în al doilea rând, toţi muzicienii sunt foarte buni, sunt profesionişti, cu o mare experienţă şi a fost o plăcere să cânt cu ei.

Acum, povesteşte-ne despre cealaltă formaţie a ta din Armenia, The Gurdjieff Ensemble.

George Ivanovich Gurdjieff a fost un filozof armean al secolului XX şi a călătorit mult în Tibet şi Orientul Mijlociu şi a devenit un lider spiritual, înfiinţând mai multe centre în lume. Înainte de apariţia formaţiei noastre, muzica sa nu se cânta pe instrumente tradiţionale ci doar la pian, pentru că el a compus toată această muzică vocal, pentru meditaţii, iar Hartmann a fost cel care a scris-o pentru pian. Noi am aranjat această muzică pentru a o cânta pe instrumente tradiţionale armene, iar în anul 2011 ECM Records ne-a produs primul CD, iar în 2012 am câştigat premiul Edison la nominalizarea cel mai bun album World Music.

Care este filosofia ta de viaţă sau cum te-a inspirat pe tine acest compozitor?

Cel mai important lucru pe care l-am învăţat eu de la Gurdjieff este că, dacă reuşeşti să învingi în tine cuvântul „mâine” ai câştigat totul. Ceea ce vrei să faci, fă astăzi, nu mâine, nu spune că vei face ceva de mâine, ci începe astăzi. Este foarte interesant să procedezi astfel.

Călătoreşti mult, te-ai gândit vreodată să te muţi din Armenia, să te stabileşti altundeva sau Armenia va fi întotdeauna „acasă” pentru tine?

Armenia este acasă şi aşa va fi întotdeauna, dar m-am gândit uneori să mă mut pentru perioade scurte de timp. Atunci când sunt plecat văd mai multe lucruri, învăţ mai multe lucruri şi de aceea m-am gândit uneori să mă mut pentru o perioadă. Dacă m-aş muta undeva ar fi probabil în Beirut, Liban, un loc minunat, în care îmi place totul, muzica, mâncarea, sau undeva în Europa.

Ai alte pasiuni în afară de muzică?

Nu, în primul rând pentru că nu am timp, şi în al doilea rând pentru că muzica este de ajuns pentru mine, muzica este totul, este viaţă, nu am nevoie de nimic altceva.

Emmanuel Hovhannisyan vă aşteaptă alături de Incanto Quartetto, marţi, 4 martie 2014 de la ora 19.00 la Sala Multifuncţională a Consiliului Judeţean Timiş cu un concert extraordinar, Călătorii în lumea muzicii: Orient.

Interviu cu violoncelistul Ian Maksin

Ian Maksin este un violoncelist rus, stabilit în Chicago, după ce a absolvit una din cele mai prestigioase şcoli de muzică din lume, şi anume Juilliard University, New York. A studiat cu Rostropovich, a cântat în toată lumea şi s-a implicat în colaborări cu artişti din toate genurile muzicii, dintre care Sting, Gloria Estefan, Andrea Bocceli, Snoop Dog şi mulţi alţii. Pentru prima oară în România s-a simţit ca acasă, s-a lăsat inspirat de Timişoara şi a cântat în Aula Magna a Universităţii de Vest din Timişoara, în Arad şi în Reşiţa, alături de organista Cristina Struţa şi profesorul Felician Roşca.

***

De ce violoncel? A fost alegerea ta să studiezi acest instrument? Ce alte instrumente te-au atras?

Da, eu am ales acest instrument. Provin dintr-o familie cu înclinaţii muzicale, ambii mei părinţi cântă la un instrument, chiar dacă nu lucrează în muzică. Când aveam 3 ani mama mea a început să mă înveţe să cânt la pian, apoi la 4 ani am început chitara împreună cu tatăl meu, iar când aveam 5 ani am auzit la radio un violoncelist şi mi s-a părut că sunetul nu vine dintr-un instrument de lemn ci dintr-o persoană vie şi m-am îndrăgostit de sunetul violoncelului şi am decis că vreau să cânt la acest instrument, pentru că a rezonat foarte mult cu sufletul meu. Din fericire, în acea perioadă în Rusia exista oportunitatea pentru toată lumea să ia lecţii de muzică şi am putut începe studiile. Cânt de asemenea şi la chitară şi am o mare pasiune pentru rock’n roll, am avut şi o trupă în Rusia şi încă şi acum cânt multă muzică, inclusiv vocal, cânt la fel de mult rock’n roll pe cât cânt şi muzică clasică. Sunt implicat şi în world music şi simt că sunt un muzician mai bun pentru că mă implic în toate genurile de muzică şi incorporez toate aceste lucruri în concertele mele.

Ai un mentor? Cum te-a ajutat acesta în dezvoltarea ta ca muzician? Care sunt elementele ce te formează ca artist?

Da, dar nu e neapărat vorba de o persoană pe care o văd în permanenţă, ci poate chiar oameni pe care i-am întâlnit o singură dată, dar care au avut un impact foarte mare asupra mea. De exemplu Sting, el fusese parte din personalitatea mea muzicală ani de zile pentru că îi admiram munca şi muzica încă de tânăr şi am cântat alături de el o singură dată şi asta într-un fel a întregit experienţa şi dacă stai să aduni toate lucrurile astea îţi dai seama că este un fel de mentor. La fel şi marele violoncelist rus Rostropovich, îl admiram încă de când aveam 5 ani şi onoarea de a cânta pentru el şi de a-l cunoaşte în persoană a fost pentru mine o experienţă foarte importantă, un punct cheie în formarea mea muzicală. Pentru mine ca artist disciplina este cea mai importantă. A fi muzician este cea mai similară formă de artă cu cea de a fi un atlet, un olimpic, pentru că trebuie să fii permanent în cea mai bună formă, să fii capabil oricând să cânţi cel mai bine, de aceea mă pregătesc în acest fel. Alerg, fac yoga, mănânc un regim special pentru a fi într-o condiţie fizică cât mai bună şi îmi diversific interesele şi în afara muzicii, pentru a fi tot timpul inspirat, fericit, pentru a mă bucura de muzică şi viaţă, iar să călătoresc şi să cunosc noi culturi este un stimul puternic  pentru mine.

Cum îţi alegi repertoriul, cum te documentezi şi studiezi? Cânţi multe genuri de muzică, acestea reprezintă fiecare o parte din tine sau te reprezintă în întregime?

Pentru mine nu este nicio diferenţă între genuri, să cânt muzică clasică, jazz sau rock’n roll este acelaşi lucru, nu este o diferenţă majoră pentru mine. Eu cânt muzică care reprezintă o pasiune pentru mine, jazz, world music, muzică din diferite culturi care mă inspiră. Rock’n roll este o muzică care are o energie care uneori lipseşte din muzica clasică şi pentru această energie iubesc rock’n roll.

Călătoreşti foarte mult în jurul lumii. Unde este „acasă” pentru tine?

Casa mea este în Chicago momentan, este un oraş foarte frumos, care mă inspiră şi sunt fericit atunci când mă întorc acolo. De asemenea Parisul este un loc în care mă simt acasă şi bineînţeles, oraşul meu natal Sankt Petersburg. Iar în momentul acesta şi România este un loc în care mă simt ca acasă.

Ai un duo cu pianista Ani Gogova care are un mare succes. Poţi spune că preferi muzica de cameră mai mult decât cea solo?

Este foarte diferit. Sunt anumite avantaje în a cânta solo dar sunt şi anumite lucruri în a cânta cu Ani pe care nu le-aş putea face altfel. Muzica pe care o cânt solo doar  pentru violoncel pot să o cânt oriunde, pentru că nu am nevoie de pian sau de alte instrumente. Dar şi a cânta cu Ani este extraordinar pentru că are o chimie magică şi mă inspiră şi avem un repertoriu extraordinar împreună. În Statele Unite avem foarte multe proiecte împreună şi colaborăm foarte mult. Am scos împreună un CD Tango Plus şi am avut câteva concerte cântând tango-uri şi acum avem un proiect cu o artistă ucrainiană împreună cu care realizăm o coloană sonoră live  pentru proiecţia unui film sovietic.

Cât de diferit este a fi pe o scenă clasică cu o orchestră sau o formaţie de muzică de cameră şi a fi pe o scenă rock alături de o trupă?

Este un alt tip de energie pe care o iubesc. Dar să fii pe o scenă clasică este mult mai solicitant, mai sofisticat. Pentru asta am mers la şcoală, pentru asta am studiat ore în şir ani de zile şi sunt doar anumiţi oameni dintr-o sală de concert clasică care pot înţelege asta şi aprecia fiecare detaliu. Dar bineînţeles că îmi place să cânt oriunde şi pentru oricine.

Cum a început colaborarea cu diferiţi artişti din afara sferei clasice?

Eram în Miami, fiind şef de partidă în cadrul orchestrei de acolo şi s-a organizat o selecţie pentru o colaborare cu muzica pop. Aşa am cunoscut-o pe Gloria Estefan şi am colaborat cu ea şi prin ea şi managerul ei am ajuns să fiu cunoscut şi în această industrie şi au început colaborările cu diferiţi artişti. A ajutat mult şi faptul că sunt deschis la orice şi am ceva de oferit, în plus poate faţă de alţi artişti de muzică clasică.

Ai spus că îţi place mult world music, cum anume te implici în asta?

Am avut recent un concert la Paris în care am cântat şi o compoziţie recentă de a mea, este o piesă bazată pe un cântec al cazacilor, din sudul Rusiei şi Ucraina şi o parte a familiei mele vine din această zonă şi este un cântec pe care mama mea mi-l cânta când eram copil. Am compus o piesă pe acest cântec care acum poate traversa lumea. De asemenea am nişte variaţiuni, dintre care una pe un cântec giorgian, un dans pentru duduk, flautul nostru şi am încercat să fac sunetul violoncelului să se asemene cu acest instrument, apoi o mişcare în 7 optimi bazată pe un dans românesc, iar variaţiunile se încheie cu un blues american. Acestea sunt doar câteva exemple, dar iubesc şi muzica din Africa, Asia, Arabia, America de Sud şi încerc să găsesc oportunităţi de colaborare cu artişti din Spania sau Sudan.

Care este următorul tău pas în viaţă, următorul tău proiect? Unde vrei să ajungi?

Următorul meu proiect este CD-ul la care lucrez, muzica mea pentru cello solo, am lucrat mult la el şi abia aştept să îl împart cu cât mai multă lume. Din experienţa mea de până acum am văzut că oamenii se bucură de muzica mea şi acesta este un scop pentru mine, să ajung la cât mai mulţi oameni pentru că văd că face o diferenţă în viaţa lor. De asemenea scriu muzică pentru film şi mi-aş dori să compun muzică pentru un film important, mare.

Foto 1: Ksenia Poulber

Foto 2: Cuantica Pictures

Publicul timişorean, dar şi elevii Colegiului Naţional de Artă „Ion Vidu”, alături de studenţii Facultăţii de Muzică din Timişoara, au avut onoarea de a răspunde alături de violoncelistul Răzvan Suma şi pianistul Josu Okiñena la întrebarea „Vă place Brahms?”, la un masterclass şi un recital de înaltă valoare muzicală, în cadrul turneului naţional cu acelaşi nume.

Răzvan Suma s-a remarcat, mai ales odată cu Romanian Piano Trio, alături de Alexandru Tomescu şi Horia Mihail, ca fiind un violoncelist extraordinar, capabil de o profundă şi frumoasă sensibilitate artistică, cu un sunet bogat, amplu şi o tehnică sigură şi precisă. A încântat publicul alături de Analia Selis şi în componenţa cvartetului „Cellisimo” şi apoi solo, interpretând în 2012 integrala Partitelor pentru violoncel de Johann Sebastian Bach, în cadrul turneului naţional „Vă place Bach?” Anul acesta a revenit alături de pianistul spaniol Josu Okiñena, cu care a menţinut o frumoasă colaborare încă din anul 2002, într-un turneu naţional însoţit de masterclass-uri în mai multe şcoli de specialitate din ţară, întrebând din nou publicul dacă „Vă place Brahms?”. La Timişoara masterclass-ul a avut loc luni, 14 octombrie 2013, de la ora 16.00 la Facultatea de Muzică din Timişoara, iar recitalul a avut loc marţi, 15 octombrie 2013, de la ora 19.00 la Sala Capitol a Filarmonicii „Banatul” Timişoara.  Prin interpretarea celor două sonate pentru violoncel şi pian de Johannes Brahms, Răzvan Suma şi Josu Okiñena au demonstrat că au „acel ceva” care îi face să fie mai mult decât nişte interpreţi, „acel ceva” care face ca muzica de cameră să fie cu adevărat „musica insieme”, adică muzică împreună, în sens total, în armonie desăvârşită, într-o gândire unitară, organică, într-o frază amplă ce nu se rupe niciodată, într-o vibraţie continuă, comunicând permanent unul cu celălat, simţind întreg sensul muzical al acestor două sonate şi creând ceva deopotrivă plin de forţă şi sensibilitate interioară. Despre experienţa lor de a concerta împreună, ne-au povestit chiar ei în rândurile care urmează.

Interviu cu violoncelistul Răzvan Suma

Am înţeles că turneul de anul trecut, „Vă place Bach ?” a fost o experienţă care v-a deschis multe porţi şi care v-a ajutat să porniţi în acest turneu cu o mai mare siguranţă. Aţi avut deja câteva concerte, cum aţi descrie acest turneu în comparaţie cu cel de anul trecut?

Răzvan Suma: Este mult mai, n-aş zice mai uşor, dar cumva este mult mai uşor din punct de vedere al repertoriului, pentru că sonatele de Brahms se bazează pe două instrumente, iar publicul e mult mai atras de felul în care sună. Suntem doi pe scenă, două energii, două forţe, care cred eu, vrăjesc publicul. Pe de altă parte, pentru mine este foarte special, pentru că eu şi Josu împlinim 10 ani de colaborare permanentă, asta însemnând undeva la 20 de concerte pe an şi trăiesc tot felul de sentimente pe scenă, îmi aduc aminte că noi ne-am întâlnit pe sonata a doua de Brahms, îmi aduc aminte de tot felul de experinţe, de imprimarea acestui repertoriu, la o casă de discuri spaniolă. Prima experienţă de a cânta împreună pentru noi a fost cu această sonată, şi a mers cumva magic, din prima, noi nici nu mai trebuie să discutăm lucruri, acum suntem ca o entitate unică care funcţionează organic.

De ce masterclass în cadrul acestui turneu? Cum este relaţia cu publicul tânăr, cu elevii şi studenţii?

Răzvan Suma: Relaţia cu ei e importantă. Eu cred că a venit momentul pentru mine să dau înapoi din ceea ce am primit, pentru că pentru mine a fost extrem de  important să petrec chiar şi o singură oră în compania unui violoncelist, când eram copil, de exemplu, însemna foarte mult. Şi am zis „De ce nu? Dacă tot merg în toată ţara.” – e important pentru mine să cunosc ce materie primă ne vine la Conservator din ţară, fiind şi profesor la Universitatea de Muzică din Bucureşti, şi vreau ca noi toţi, cu violoncelişti şi profesori, să construim la ridicarea şcolii româneşti de violoncel. Nu avem niciun beneficiu din acest masterclass, ci pur şi simplu este o relaţie directă cu elevii şi studenţii.

Aveţi un mentor? În ce sens v-a marcat în dezvoltarea ca muzician, ca artist?

Răzvan Suma: Am mai mulţi mentori, unul dintre cei mai mari mentori ai mei este violoncelistul Marin Cazacu, maestrul meu, cu care am studiat la Universitate. Sunt mari muzicieni pe care i-am întâlnit, mari violoncelişti, sunt Miklos Perenyi, Arto Noras, de la concursuri, masterclass-uri, şi din generaţia tânără, violoncelişti cu care colaborăm foarte bine, chiar şi din ţară.

Cum aţi evoluat spre această stare de „joacă” pe scenă, cum aţi trecut dincolo de performanţă şi emoţii la muzică de plăcere?

Răzvan Suma: Nu cred că e cel mai bun termen „joacă”. Josu mi-a influenţat foarte mult manifestarea în faţa muzicii, noi suntem educaţi ca societate românească să vrem mereu să arătăm ceea ce am făcut, să impresionăm, şi atunci se rupe ceva în generozitatea pe care trebuie să o ai ca muzician. Josu are ceva magic în el ce te face să cânţi practic de plăcere. Cel mai important este să cânţi muzică de performanţă, cu multă plăcere. Şi bineînţeles, partenerul de muzică este fundamental.

Cum studiaţi? Cum vă alegeţi repertoriul, prin ce etape de documentare treceţi?

Răzvan Suma: În primul rând în ziua de azi se cântă ce se cere, nu mai cânţi ce vrei tu, practic îţi spune contractorul unde şi ce cânţi. Cânt orice, sunt foarte puţini muzicieni care îşi aleg repertoriul. Noi în acest turneu „Vă place Brahms?” am ales noi repertoriul şi este un privilegiu. De asemenea, e foarte important că sunt 12 concerte cu acelaşi repertoriu, e un progres profesional incredibil, de la primul concert la ultimul, pentru că exerciţiul de scenă este cu totul diferit, este un exerciţiu foarte dificil, pentru că acasă studiem singuri între patru pereţi, pentru că nu avem scenă, dar în concert acei patru pereţi sunt foarte departe unul de celălat şi trebuie umplut acel gol între perete şi instrumentul tău.

Interviu cu pianistul spaniol Josu Okiñena

Josu Okiñena este un pianist de o impresionantă virtuozitate şi exprimare artistică, care îşi împarte cariera între activitatea de concertist şi cea de cercetător şi profesor. Este născut în Spania, a absolvit  Conservatorul din Madrid şi Juilliard University New York şi a susţinut turnee în întreaga lume. De 10 ani colaborează cu Răzvan Suma, creând o muzică de cameră unică, plină de semnificaţie şi profunzime.

Aţi studiat în şcoli importante, atât în Spania, cât şi în New York, iar în cadrul acestui turneu susţineţi masterclass-uri. Cum este şcoala muzicală din România în comparaţie cu alte şcoli în care aţi activat?

Josu Okiñena: Este dificil de spus, dar cred şi simt că elevii au parte de o bună educaţie atunci când sunt mici, tineri. Este un folclor bogat în România şi cred că asta îi influenţează şi îi ajută mult, pentru că dezvoltă o sensibilitate muzicală aparte, pe care nu am întâlnit-o în alte ţări, unde folclorul nu este atât de dezvoltat.

Cum este experienţa unui turneu în România, cum vi se pare publicul, ţara, peisajul?

Josu Okiñena: Este incredibil! Este complet diferit de alte ţări, publicul are un nivel ridicat de cultură, este o ţară foarte frumoasă, cu peisaje superbe şi foarte contrastante şi mă simt foarte bine aici, foarte aproape de ţara mea, de cultura mea.

Susţineţi o importantă activitate ca profesor. Cum este experienţa de a lucra cu elevi şi studenţi, de a forma artişti?

Josu Okiñena: Este cel mai bun prilej de a reflecta şi de a te gândi la ceea ce se întâmplă pe scenă şi de a te pregăti. Pentru că atunci când predai trebuie să te gândeşti dinainte şi foarte mult la cum faci ceea ce faci pe scenă şi te ajută să descoperi multe despre tine însuţi.

Sunteţi de asemenea şi cercetător. Cum îmbinaţi această activitate cu muzica?

Josu Okiñena: Cred că ar trebui să înţelegem cercetarea într-un sens mult mai larg. Cercetarea este pentru a merge mai în profunzime în activitatea noastră profesională. Trebuie să ştiu ce fel de sunet îmi doresc pentru o anumită piesă. De exemplu, alături de Răzvan, trebuie să fim de acord asupra sunetului şi semnificaţiilor pe care le vrem pentru sonatele acestea. Când interpretez Brahms, trebuie să experimentez cu sunetul, să găsesc exact ceea ce am nevoie pentru a da un sens complet lucrării.

Cum studiaţi, cum vă alegeţi repertoriul, cum vă documentaţi?

Josu Okiñena: În primul rând, trebuie să iubesc ceea ce cânt. Apoi, adun toate informaţiile pe care le găsesc şi îmi creez un punct de vedere personal. De asemenea, de fiecare dată când interpretez ceva este diferit. Aceste sonate nu le voi interpreta în seara aceasta aşa cum le-am cântat acum ani de zile. Va fi diferit, pentru că este muzică vie.

Dacă aţi putea cânta cu oricine din lume, dacă v-aţi crea un concert ideal, cum ar fi?

Josu Okiñena: Este cel din seara aceasta, alături de Răzvan, acesta este un parteneriat real, o muncă de ani de zile şi nu îţi poţi imagina cum mă simt când sunt alături de el pe scenă. Bineînţeles că sunt dirijori extraordinari, orchestre mari, dar nimic  nu se poate compara cu această muncă de 10 ani. Am cântat alături de el Beethoven, Schumann, Piazolla, muzică spaniolă, şi după atâţia ani, felul în care noi gândim şi respirăm muzica este incredibil, ne cunoaştem unul pe celălalt.

Sursa foto: www.razvansuma.com, www.josuokinena.com

Interviu cu soprana Mirela Ungureanu-Biser

La Bucureşti m-am întâlnit cu o artistă stabilită în America, soprana Mirela Ungureanu-Biser, care mi-a vorbit pe scurt despre renumitul regizor american Bernard Uzan. Născută la Braşov (iunie, 1977), într-o familie de muzicieni cu ambiţii şi talente muzicale deosebite, Mirela Ungureanu-Biser a cântat pe mai multe scene ale Statelor Unite ale Americii (West-Virginia, Florida, California, New York, etc.) Pe marele regizor american Bernard Uzan, artista l-a cunoscut la Opera din Charlotte, unde a montat opera Pescuitorii de perle de G. Bizet.

***

Loredana Balthazar: Ştiu că ai avut ocazia să-l cunoşti personal pe marele regizor american Bernard Uzan în Opera “Pescuitorii de perle” de G. Bizet la opera din Charlotte, USA. Cum se comportă cu artiştii?

Mirela Ungureanu Biser: Da, este adevărat. Ştiu că mulţi artişti din domeniul operei îşi doresc colaborarea cu el, însă eu am avut acest noroc! Bernard Uzan este un regizor care m-a impresionat profund cu energia şi felul lui de a lucra la scenă. Cerea de la tot ansamblul concentrare şi, de asemenea, multă energie. Este un regizor care te inspiră, dar în acelaşi timp te lasă să-ţi dezvolţi rolul şi în imaginaţia ta. Fiind născut în Tunisia, iar mai apoi trăind mult timp la Paris, cunoaşte foarte bine literatura franceză şi prin asta a reuşit foarte mult să inspire ansamblul artistic prin viziunea lui pur franceză.

Ai afirmat acum caţiva ani în Ziarul The Alternative din Canada, că în zilele noastre artiştii de operă au înţeles că trebuie să fie deopotrivă şi buni actori. Cum ţi s-a părut montarea acestei opere: în stil clasic sau modern?

A fost o combinaţie interesantă între clasic şi modern în sensul că artiştii au fost îmbrăcaţi în costume clasice cerute de epoca în care s-a scris opera, însă decorul a rămas acelaşi de la început până la sfârşit, proiectând imagini computerizate pe parcursul operei: plaja, focul, palmierii, etc. în funcţie de mesajul operei.

Regizorii de operă caută mereu experimente noi. Ce ţi s-a părut interesant la regia lui Bernard Uzan?

Bernard Uzan este un iubitor de frumos şi a căutat tot timpul ca spectacolul să aibă un aspect plăcut. A fost foarte atent ca toţi artiştii să se vadă pe scenă. Au fost multe momente unde a împărţit ansamblul artistic, cântându-se concomitent şi din spatele scenei (culise) şi pe scenă.

Cum te-ai simţit în prezenta lui la repetiţii? Cum erau repetiţiile, grele şi lungi?

Bernard Uzan este un om cu o mare experienţă, ştie să creeze o atmosfera foarte lejeră la repetiţii. Trebuie să îţi spun că este extraordinar de ocupat, de aceea timpul nu i-a permis să stea decât două din cele trei saptămâni de repetiţii, rămânând apoi asistenta lui. Însă lipsa timpului nu a însemnat ca repetiţiile să se prelungească mai mult decât era scris în programul nostru. Trebuie să precizez că el, fiind un regizor foarte pregătit şi eficient, şi-a împărţit foarte bine orele de repetiţii. O altă latură deosebită este felul lui de a lucra din obişnuiţă cu artişti de orice nivel, având mereu răbdare şi un umor care îl caracterizează, explicând un lucru de mai multe ori dacă era nevoie.

Cum a fost primită regia operei de către public şi de critică?

Senzational! Când s-a ridicat prima dată cortina şi publicul a văzut templu din Bahamas pus în scenă extrem de realist, cu plaja şi luna care reflecta în ocean proiectacte pe fundal, au strigat „bravo“. De obicei, se strigă „bravo“ la sfârşitul ariilor, dar de data aceasta a fost complet altfel. Critica a scris că a fost cel mai frumos spectacol care s-a văzut până acum la Opera Carolina, iar că regizorul/scenograful francez Bernard Uzan a ales decoruri magnifice cu proecţii ultra-realiste.

În finalul interviului doresc să te întreb cât de important crezi că este rolul regizorului la scenă?

Regizorul este foarte important, deoarece rolul lui este să inspire tot ansamblul artistic, iar dacă un regizor nu ţi-a dat de gândit din punct de vedere artistic după prima repetiţie, nu este un regizor foarte bun. De fapt, eu mă bucur când regizorul mă lasă într-o nebuloasă la început. Ce înseamnă asta pentru mine: vreau să îmi dea un alt punct de vedere decât al meu când e vorba de rol, să îmi dea ceva nou de gândit, lăsându-mă să redescopăr rolul încă o dată.

Multumesc pentru interviul foarte interesant acordat şi poate o să te vedem şi pe scenele din România împărtăşindu-ne din experienţa ta americană.

Şi eu îţi mulţumesc la rândul meu şi, desigur, dacă timpul îmi va permite, voi veni cu bucurie şi sper ca ocazia să se ivească curând.

Loredana Balthazar – Bucureşti

Interviu cu pianistul Horia Mihail

În urbea de pe Bega, aflată încă în căutarea primăverii, a poposit, luni, 25 martie 2013, „Pianul Călător” – avându-l ca protagonist pe unul din cei mai apreciaţi pianişti români, Horia Mihail, care a fascinat publicul timişorean prin interpretarea Sonatelor pentru pian de Ludwig van Beethoven, Appassionata, Sonata Lunii şi Patetica. Înainte însă de a urca pe scena Filarmonicii Banatul Timişoara, pianistul Horia Mihail ne-a acordat câteva momente, pentru a vorbi despre cultura din spaţiul românesc şi proiectele sale de viitor.

În anul 2009 aţi realizat împreună cu violonistul Alexandru Tomescu un turneu Stradivarius dedicat strângerii de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România, care, la vremea aceea, încerca să ridice un Centru Social de Reabilitare pentru membrii ei. Ideea acestui turneu a venit în urma unei întâlniri cu preşedintele asociaţiei, domnul Radu Sergiu Ruba, care v-a convins de gravitatea situaţiei în care se afla asociaţia şi de necesitatea urgentă pe care o aveau de a primi un ajutor. Cum s-a realizat acest proiect cultural-social, într-un conext în care fondurile sunt insuficiete pentru cultură în sine, de unde a venit sprijinul care a făcut posibilă îmbinarea planului cultural cu cel social?

După întâlnirea cu Radu Sergiu Ruba, preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România mi-am dat seama că un singur concert dedicat acestei cauze nu ar fi suficient, aşa că am decis ca întregul turneu Stradivarius din acel an, 2009, împreună cu violonistul Alexandru Tomescu să fie pentru strângerea de fonduri pentru acest centru nou. Apoi acest bulgăre din fericire a devenit din ce în ce mai mare şi am avut sprijinul Televiziunii Române, sprijinul Radio România, nenumăraţi sponsori pe vremea aceea, am reuşit să facem şi un Teledon, pe TVR Cultural, iar în cele din urmă am reuşit ce ne-am propus şi Asociaţia Nevăzătorilor din România a putut să îşi continue pentru o vreme construcţia pe care o aveau în plan. Este dificil oricum să combini culturalul cu socialul, mai ales în momentul în care nu ai conştiinţa specializată pe domeniul acela, mai ales că în vremea aceea Asociaţia Culturală Accendo era formată din câţiva muzicieni şi doar atât, dar până la urmă am reuşit, cu foarte multă muncă extra muzicală şi bătând la foarte multe uşi, fără niciun fel de jenă şi fără teama că vom fi respinşi, pentru că, până la urmă, ambele cauze erau pozitive.

Din experienţa dumneavoastră, prin concertele, invitaţii şi orchestrele din Bucureşti, este capitala un trunchi cultural care îşi întinde ramurile către celelalte oraşe din ţară? Cum apar, într-un turneu, celelalte centre culturale ale României?

Bucureştiul are avantajul, faţă de celelalte centre culturale mari din România, cum ar fi Timişoara, Cluj, Iaşi, că are Postul Naţional de Televiziune şi Postul Naţional de Radio, dar mai mult decât atât, Postul Naţional de Radio are şi aceste orchestre, coruri şi solişti, care, prin intermediul undelor, pot ajunge să fie ascultaţi în absolut toată ţara. E foarte interesant, totuşi, că România nu s-a dezvoltat, spre bucuria mea, ca o entitate culturală închegată, iar oraşele mari au propria viaţă culturală, şi aici nu mă gândesc neapărat doar la muzică, mă gândesc la toate formele de exprimare artistică, şi fiecare mare oraş are evenimente proprii care devin pentru un moment sau altul cele mai importante evenimente culturale ale României la un moment dat, cum ar fi Festivalul de Film de la Cluj, Festivalul de Teatru de la Sibiu. E foarte adevărat că acţiunile pe care le-am făcut în ultima vreme includ o răspândire a ceea ce se întâmplă la Bucureşti, practic asta am voit la început, în 2006, când am pornit aceste turnee: nu ne-am propus neapărat să mergem doar în oraşele mari, ci mai degrabă să răspândim ceea ce se întâmplă la Bucureşti în oraşele mai mici, de provincie. Şi dacă ar fi să fac acum o analiză a locurilor în care am cântat, există foarte multe locuri în România în care altminteri nu se întâmplă nimic, iar spectatorii de acolo, şi de foarte multe ori, numeroşii spectatori din aceste oraşe mai mici au primit cu foarte mult entuziasm şi bucurie demersul pe care l-am făcut.

Care este relaţia cu noua generaţie tânără, elevi şi studenţi? Pe de o parte ne confruntăm cu decăderea învăţământului, cu o delăsare vis-a-vis de cultură, şi atunci cum reuşim să impulsionăm noua generaţie către perfecţionare, iar pe de altă parte, cei care se perfecţionează au o mare tendinţă de a pleca din ţară, cum îi ţinem „acasă”, cum îi convingem să investească în spaţiul cultural românesc?

Dar de ce să-i ţinem acasă? Nu trebuie să-i ţină nimeni acasă, asta este o decizie personală, cine vrea să stea sau cine vrea să plece. Şi ar fi, cred, nedrept, să ţii studentul, elevul, copilul aproape de casă când acea casă nu e neapărat poate cea mai bună casă pentru individul respectiv. Spuneaţi foarte bine, delăsare, ăsta cred că este cuvântul, eu ţin minte foarte bine ce se întâmpla înainte de 1990 la concertele Filarmonicii din Braşov în principal, pentru că acolo locuiam, ambele concerte care aveau loc lunea, şi matineul şi concertul de seară, adunau 700-800 de spectatori, iar de la Şcoala de Muzică, pe vremea aceea nu exista nici măcar liceu, erau foarte mulţi tineri care mergeau la concert. Eu mergeam săptămânal, cu colegi de la Şcoala de Muzică şi mai târziu cu diverşi elevi de la alte şcoli. Acum nu mai vine nimeni, chiar dacă există Liceu de Muzică, chiar dacă există Facultate de Muzică – lipsa de interes este totală, dar totuşi n-aş vrea să generalizez, pentru că sunt oraşe în care nu se întâmplă aşa, Iaşi, de exemplu, în Iaşi e plin de tineri, de elevi şi studenţi de la liceu şi conservator, e altceva. Şi aici în Timişoara am văzut destul de mulţi tineri, dar mult mai puţini ca la Iaşi, în Bucureşti depinde cine cântă, în Cluj iarăşi, interesul e mult mai scăzut decât în alte părţi. Cred că o condiţie necesară, dar nu suficientă este ca şi profesorii, îndrumătorii, să fie interesaţi şi se pare că nici aceştia nu mai au, în marea lor majoritate, interesul de a afla o altă părere, pentru că practic nu e nimic altceva, niciun solist nu vine aici să dea lecţii de cum se cântă sau cum se face un lucru sau altul. Pur şi simplu vii să afli o altă părere, poţi să fii de acord sau nu, dar în momentul în care nu te mai interesează e destul de grav, mai bine te apuci de altceva.

Cum aţi motiva alegerea repertoriului pentru acest turneu, sonatele de Ludwig van Beethoven?

Deşi par şlagăre, este o muzică absolut fantastică, o muzică ce îmi dă posibilitatea de a putea povesti aceste sonate de fiecare dată un pic altfel. Trebuie să recunosc că în ultimele luni, ce le-am dedicat în mare măsură studierii acestor sonate, nu am studiat în sine, ci practic am căutat; am căutat modalitatea optimă pentru mine în acest moment de a desluşi simbolistica muzicii lui Beethoven. E foarte interesant, pentru că se pot găsi atâtea feluri, dar important este ca atunci când eşti pe scenă să fii convins de veridicitatea acelui moment şi de inevitabilitatea sunetului care urmează, în legătură cu ceea ce a fost şi ceea ce va fi, altminteri nu mai e nimic.

Ce pregătiţi pe viitor, care sunt următoarele proiecte şi turnee pe care le veţi realiza?

Sunt cele patru turnee pe care le-am realizat şi anul trecut, primul care va urma este „Flautul de Aur” alături de Ion Bogdan Ştefănescu, solist-concertist invitat al Filarmonicii „Banatul” Timişoara, apoi este în pregătire prima ediţie a unui festival în care sunt implicat în mod organizatoric, care se va desfăşura la Dumbrăveni în judeţul Sibiu, şi este un festival dedicat comunităţii armeneşti din România, Dumbrăveniul fiind la un moment dat un centru important al armenilor din aceste meleaguri, din păcate în acest oraş nu mai sunt decât 8 armeni, dar spiritul rămâne. Vor fi 8 sau 9 muzicieni, inclusiv timişoreni, dar şi bucureşteni, braşoveni, clujeni şi ne vom întâlni la Dumbrăveni şi vom cânta patru zile, cu condiţia ca finanţarea să existe. Apoi revine Duelul Viorilor, poate cel mai de succes experiment pe care l-am realizat împreună cu Radio România Cultural. Şi nu în ultimul rând, spre sfârşitul anului, înainte de venirea iernii, voi relua împreună cu Gabriel Croitoru nebunia pe care am făcut-o anul trecut, şi anume un turneu rural, concerte în sate. Dacă anul trecut am vrut doar să vedem ce se întâmplă, rezultatele au fost mult peste aşteptări, am avut şi 300 de oameni la un concert într-un sat din judeţul Botoşani, şi nu orăşeni veniţi la concert, ci localnici din satele şi comunele din apropierea locului în care am cântat, veniţi să ne asculte. Şi reluăm acest mic turneu în octombrie – ducem Vioara lui Enescu în sate. Ideea mea a venit în urmă cu mai mulţi ani, când cântam în Germania în sate şi orăşele, unde veneau 10-20 de oameni. Şi aveam de mult ideea asta, dar nu am îndrăznit să o rostesc, până când i-am povestit asta doamnei Oltea Şerban-Pârâu, director al Radio România Cultural şi al Corurilor şi Orchestrelor Radio şi dânsa mi-a spus să o pun pe hârtie, ceea ce am şi făcut, şi dacă ne aşteptam la 10-15 oameni, au fost mult mai mulţi, iar singura lor nemulţumire a fost că a fost mult prea scurt, în loc să cântăm un concert de o oră şi jumătate, am cântat doar 45 de minute spre o oră şi toată lumea ne-a întrebat „De ce aşa puţin?”.

***

Pianistul Horia Mihail a debutat la vârsta de 10 ani, în oraşul său natal – Braşov, interpretând Concertul în Re major de J. Haydn. De atunci, a concertat de peste 200 de ori cu marea majoritate a orchestrelor simfonice din România, inclusiv cu Filarmonica “George Enescu” din Bucureşti şi cu Orchestra Naţională Radio.

Absolvent al Colegiului de Matematică şi Fizică “Andrei Şaguna” din Braşov şi după 14 ani de studii, în România, cu prof. Stela Drăgulin, la Braşov, şi prof. Constantin Ionescu-Vovu, la Academia de Muzică din Bucureşti, Horia Mihail a urmat şi cursurile Universităţii din Illinois. Aici a studiat cu Ian Hobson, obţinând după o perioadă de trei ani – în 1995 – diplomele de absolvire şi de masterat. În anul 1999, a primit şi “Artist Diploma” de la Boston University, unde a studiat cu Anthony di Bonaventura.

Horia Mihail a obţinut premiul întâi la toate concursurile de pian la care a participat, beneficiind de bursa Kate Neal Kinley Memorial Fellowship şi de burse complete la toate instituţiile de învăţământ superior pe care le-a frecventat. În anul 1999 a primit premiul Esther B. & Albert S. Kahn Career Entry Award.

Horia Mihail a susţinut concerte, recitaluri solo şi de muzică de cameră în 18 ţări, pe 4 continente, colaborând cu artişti cunoscuţi precum Roman Totenberg, Lory Wallfisch, Robert Merfeld, Peter Zazofsky, Andres Diaz şi Nathaniel Rosen. A putut fi ascultat pe diverse posturi de radio şi de televiziune din România, Belgia, Anglia, Danemarca, Ungaria şi Statele Unite, şi a înregistrat cu Orchestra Simfonică Naţională Radio din România.

După ce a funcţionat o perioadă de trei ani ca lector universitar la Boston University, Horia Mihail a revenit la Braşov, în toamna anului 2002, ca solist al Filarmonicii şi membru al deja cunoscutei formaţii “Romanian Piano Trio“, alături de violonistul Alexandru Tomescu şi celistul Răzvan Suma. Din anul 2009, artistul este solist concertist al Orchestrelor şi Corurilor Radio, calitate în care a susţinut mai multe concerte la Sala Radio (alături de Orchestra Naţională Radio şi dirijorii Jin Wang, Christian Badea, Gerd Schaller, Tiberiu Soare), dar şi turnee în ţară sau străinătate.

În 2013, printre alte iniţiative solo şi camerale, Horia Mihail are în plan ediţiile cu numărul trei ale turneelor Pianul călător – cu un program exclusiv Beethoven, Flautul de aur, Duelul viorilor precum şi cea de-a doua ediţie a periplului muzical rural alături de violonistul Gabriel Croitoru sub genericul Vioara lui Enescu la sate.

Sursa foto: www.pianulcalator.ro

Interviu cu pianista Adelina Suvergel

Născută la Timişoara, tânăra pianistă Adelina Suvergel a susţinut numeroase recitaluri de-a lungul anilor, experienţa sa profesională obţinută pe scenă reuşind să-i contureze profilul artistic atât în direcţia muzicii de cameră, cât şi ca solist pianist sau pianist în orchestră.

Pentru seara de joi, 21 martie 2013, de la ora 18.00, Adelina Suvergel vine cu o propunere inedită: “De vorbă cu pianul” – lansare de carte cu cântec, în Sala Festivă a Şcolii Populare de Arte Timişoara.

***

“De vorbă cu pianul” este titlul pe care l-ai ales pentru volumul tău de poezii. Ce se ascunde în spatele acestui titlu, care au fost motivaţiile tale şi ce pregăteşti pentru seara de joi?

Titlul l-am ales pentru că majoritatea poeziilor incluse în volum au legătură cu muzica, cu studiul muzicii şi în special studiul la instrument, care presupune tot felul de trăiri, vis-a-vis de partituri şi de interpretarea pe care urmează să o faci pentru anumite lucrări. Iar a doua explicaţie ar fi că majoritatea le-am scris lângă pian, într-o pauză de studiu – făceam pauză de la pian şi mai scriam câte ceva. În volumul acesta sunt incluse atât lucrări recente cât şi lucrări de acum 10 ani, de când m-am apucat de scris, pe când aveam 15 ani. Am selectat dintre poezii iar acesta este primul volum. O altă explicaţie a titlului ar fi datorită relaţiei mele cu instrumentul, datorită completării şi conlucrării noastre. Sunt şi poezii vechi şi noi şi există o diferenţă de limbaj între ele şi se poate observa ce am scris acum câţiva ani şi ce acum recent, dar stilul este acelaşi. Nu am rimă albă, poeziile sunt structurate în strofe, cu diferite feluri de rimă, împerecheată, încrucişată şi unele mai speciale, cu diverse combinaţii.

Evenimentul de joi, din 21 martie, va cuprinde prezentarea volumului, de către invitaţi speciali, de onoare, iar apoi va urma un scurt moment muzical, cu doi dintre elevii mei, Lucas şi Jacqueline Kohl, care ne vor interpreta transcripţii pentru pian din muzică de film, după care vom fi prezenţi pe scenă fondatorii şi continuatorii proiectului Muzica Altfel, Andrei Fântânaru şi eu.

Evenimentul de joi este susţinut de firma Solutions for your problems, care se ocupă cu promovarea de tinere talente şi organizări de diverse evenimente culturale, concerte, lansări de carte, de discuri, expoziţii. Solutions for your problems e un fel de impresariat şi nu numai

Ce implică, ce-şi propune proiectul Muzica Altfel?

Muzica Altfel aduce în lumină o muzică proprie, compoziţiile aparţinându-ne nouă şi nu numai. Avem aranjamente ale unor lucrări consacrate în muzica clasică, aranjate pentru chitară electrică şi pian. Proiectul a debutat în 4 şi 5 septembrie 2012, cu două concerte intitulate “Repetiţie generală” şi “Concert de debut” care au marcat lansarea proiectului. Ca idee noi ne-am propus să fim altfel, prin concertul “Repetiţie generală”, care a pornit din ideea de a şterge discrepanţa dintre cei de pe scenă şi public. În acest concert oamenii trebuiau să vadă lejeritatea din noi şi să înţeleagă când încep şi când se termină piesele, când să aplaude, pentru că există o explicaţie pentru toate. Am avut un repertoriu diferit faţă de “Concertul de debut”, doar unele piese s-au cântat şi în prima şi în a doua seară. Proiectul Muzica Altfel îşi propune să popularizeze un nou stil interpretativ prin care oamenii să fie mai aproape de muzica cultă, care în acelaşi timp să fie destul de accesibilă pentru ca publicul larg să o poată înţelege. Repertoriul este diversificat de la compoziţii personale la Mozart, Shostakovich şi până la AC/DC şi Metallica.

Pregăteşti un concurs numit Young Artists, care sunt ingredientele acestui proiect?

Young Artists este un concurs internaţional, aflat la a doua ediţie şi care se va desfăşura la Timişoara în luna mai 2013, având categoriile muzică, dans şi teatru. Concursul este destinat atât amatorilor cât şi profesioniştilor, în cadrul regulamentului fiind prezente categorii diferite pe genuri de muzică, tradiţională, de divertisment şi cultă, cât şi categorii diferite de dansuri, sportiv, clasic, contemporan, modern şi tradiţional.

Ediţia întâi a concursului s-a desfăşurat între 26-28 octombrie 2012 la Reşiţa, la Liceul de Muzică „Sabin Păutza” şi a avut peste 70 de participanţi, existând doar secţiuni pentru amatori cu vârste cuprinse între 4-18 ani. Concurenţii au venit extrem de bine pregătiţi, având un nivel atât tehnic cât şi interpretativ demn de comparaţie cu elevi de la şcolile de specialitate.
Cei care sunt interesaţi şi doresc să participe la concursul Young Artists pot consulta pagina de facebook Young Artists sau pot solicita informaţii pe adresa de email youngartists.2012@yahoo.com . Concursul se va desfăşura în Timişoara, în perioada 10-12 mai 2013.Concursul va fi jurizat atât de personalităţi ale muzicii tradiţionale, cât şi ale muzicii culte şi de divertisment. Director executiv al concursului este conf. univ. dr. Veronica Demenescu, director artistic este prof. drd. Adelina Suvergel, preşedinte de comisie Iulia Roman, preşedinte de onoare Dan Băcilă, iar membrii juriului vor fi: Dana Băcilă, Adrian şi Adela Scorobete, Raluca Căplescu, Marian Suvergel, Alexandru Icleanu, Ciprian Roman, Andrei Fântânaru, Teo Milea, Anda Drăgan, Diana Gangan, Cătălin şi Daiana Vinars, Mircea Bloj, Codruţa Tomescu, Brânduşa Vitan, Andreea Milena Stoianovici. Juriul se poate extinde, deoarece este în curs de definitizare, dar aceşti membrii au răspuns deja invitaţiei noastre de a face parte din acest concurs.

***

Adelina Suvergel s-a născut la Timişoara în 8 februarie 1987. A început studiul pianului la Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu”, urmând apoi cursurile Facultăţii de Muzică din Timişoara pe care le-a absolvit în anul 2009, continuând în aceeaşi instituţie studiile masterale pe care le-a finalizat în anul 2011. Actualmente este doctorandă a Universităţii de Arte “George Enescu” din Iaşi.

De-a lungul anilor a susţinut numeroase recitaluri camerale şi în calitate de solistă pe scenele timişorene, activitatea sa concertistică însumând peste 45 de recitaluri de clasă, 15 recitaluri de pian solo, concerte pentru pian şi orchestră susţinute cu orchestre de studenţi, dar şi cu orchestre filarmonice, concerte cu scop caritabil, concursuri naţionale şi internationale pentru pian, festivaluri de muzică de cameră.

Experienţa sa profesională obţinută pe scenă a reuşit să-i contureze profilul artistic atât în direcţia muzicii de cameră – în formaţii Duo şi Trio – cât şi ca solist pianist sau pianist în orchestră.

Repertoriul său include lucrări consacrate din literatura pianistică universală, precum şi lucrări cu grad înalt de dificultate tehnică şi interpretativă, mai puţin abordate de tinerii pianişti. Din repertoriul pianistei fac parte lucrările „Tablouri dintr-o expoziţie” de Modest Petrovici Musorgsky, Suita op. 14 de Bela Bartok, “Mephistowalz” de Franz Liszt, precum şi concerte: Concertul KW 415 şi Concertul Kw 491 de Wolfgang A. Mozart, Concertul nr 2 op. 19 şi Concertul nr 3 op. 37 de Ludwig van Beethoven, Concertul nr.2 de Franz Liszt, Concertul nr 1 op 15 de Johannes Brahms, Concertul nr. 1 op. 35 pentru pian, trompetă şi orchestră de coarde de Dimitri Shostakovich şi multe altele.