• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

Interviu cu Emanuel Pecingină, maestru corepetitor al Corului Naţional de Cameră Madrigal

Experienţă inedită pentru studenţii Facultăţii de Muzică Timişoara. Emanuel Pecingină, cercetător bursier postdoctoral MIDAS şi maestru corepetitor al Corului Naţional de Cameră Madrigal a susţinut luni, 11 martie 2013, o conferinţă cu tema Aspecte ale concepţiei interpretative şi ale tehnicii dirijorale cuprinse în tratatul discografic „Arta construcţiei şi interpretării corale” de Marin Constantin.

Conferinţa a fost urmată de un workshop de muzică corală, de care au beneficiat studenţii Facultăţii de Muzică din Timişoara, pregătiţi de prof. asociat dr. Maria Gyuriş şi prep. univ. drd. Cezar Verlan. În urma acestora, Emanuel Pecingină, membru al Corului de Cameră Madrigal, ne-a realizat o sinteză a conferinţei sale, împărtăşindu-ne experienţa sa în faţa studenţilor din Timişoara.

***

În cadrul conferinţei aţi vorbit despre maestrul Marin Constantin şi despre tratatul său, cum aţi sintetiza importanţa şi influenţa acestuia în muzica corală românească?

Maestrul Marin Constantin a pus bazele conceptuale ale muzicii corale de cameră, nu doar în spaţiul românesc, ci şi în muzica europeană şi mondială, prin acest tratat a conceptualizat acest lucru, lucru foarte important şi care nu a rămas fără ecou. După modelul Madrigalului au apărut multe formaţii de muzică de cameră, nu doar corale, care au produs un reviriment al muzicii de cameră, un exemplu fiind cvartetul Voces de la Iaşi şi încă mulţi alţii.

Madrigalul a apărut în 1963, deci în speţă în a doua jumătate a sec XX, acesta a devenit un fel de model pentru muzica de cameră din România. Maestrul Marin Constantin, prin acest tratat care a apărut în anul 1983, a pus piatra de temelie a acestor concepte de muzică de cameră, iar pe parcursul celor 10 LP-uri (apoi transpuse pe CD), a vrut să lase ca un fel de moştenire viitorilor dirijori, viitorilor împătimiţi ai artei corale, din experienţa sa, de peste 40 de ani la acea vreme, pentru că este foarte important ca experienţa dobândită să treacă mai departe, să nu se piardă odată cu cel ce a dobândit-o. Şi a reuşit ce şi-a propus, dovadă este faptul că Madrigalul şi Maestrul Marin Constantin au fost şi sunt o adevărată şcoală de cânt coral, dirijat şi muzică de cameră. Ca exemple avem câteva personalităţi ale muzicii corale actuale care au trecut prin şcoala Madrigal: dirijorul Corului Radio Dan Mihai Goia, dirijorul Corului de Copii Radio şi actualul dirijor al Corului Madrigal Voicu Popescu, directoarea casei de discuri Electrecord, doamna Cornelia Andreescu, doamna Sorina Goia, redactor la Radio România Cultural, şi mulţi alţii, dintre care sunt şi personalităţi ale noastre plecate din ţară, cum este şi soprana Angela Gheorghiu, care şi ea a avut o conexiune cu Madrigal. Toţi cei care au trecut prin Corul Madrigal au avut o şcoală adevărată, deosebită, muzicală şi umană totodată.

Mulţi au auzit Madrigalul şi l-au admirat, cine a fost interesat a căutat să intre mai în bucătărie, ca să zic aşa, în tainele acestei arte corale a Maestrului, iar Tratatul său este cel mai bun loc unde poate fi găsită reţeta corului Madrigal şi reţeta prin care se poate construi un cor de cameră.

De asemenea, sunt nişte volume care au apărut legate de personalitatea lui Marin Constantin şi de Corul Madrigal, prima carte aparţine lui Viorel Cosma – Corul Madrigal al Conservatorului, apoi apare cea a lui Iosif Sava – Constelaţia Madrigal, în care Marin Constantin este în dialog cu Iosif Sava, prima ediţie apărută în 1988, apoi reeditată în 1990, la care s-au adăugit anumite elemente care înainte de 1990 nu au putut fi puse. Următoarea carte îi aparţine lui Grigore Constantinescu – Madrigal sau Magia Sunetului, care de asemenea este un colocviu între autor şi membrii ai corului Madrigal pe de o parte şi Maestrul Marin Constantin pe de altă parte, în care se urmăreşte evoluţia corului, cu nişte impresii personale din partea membrilor, legat de ce au realizat ei în cadrul formaţiei, din punct de vedere personal, profesional, muzical şi uman. Ultima carte, aparţinând lui Viorel Cosma şi apărută în 2011, este o monografie, intitulată Dirijorul Marin Constantin, apărută după plecarea Maestrului dintre noi, în care Viorel Cosma face o sinteză a mişcării corale româneşti, situându-l pe Maestrul Marin Constantin printre cei mai de seamă dirijori ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.

Aceste volume sunt materiale principale, pe lângă care au apărut şi o mulţime de articole, în ţară şi străinătate, în urma celor 4200 de concerte şi peste 300 de turnee. Cronicile apărute au fost întotdeauna pozitive, remarcând omogenitatea corului, culoarea specifică; acestea constituie nişte documente din care se poate formula o concluzie cu privire la influenţa Maestrului Marin Constantin şi a corului Madrigal.

De asemenea, dacă aţi putea să ne vorbiţi despre importanţa psiho-tehnicii în formarea corală, subiect pe care l-aţi atins în conferinţa dumneavoastră.

Psiho-tehnica este un termen, pe cât de cunoscut, pe atât de greu de realizat, adică mulţi au auzit de el, dar puţini ştiu cu adevărat ce înseamnă. Maestrul Marin Constantin a fost influenţat de lucrările celebrului regizor de teatru şi pedagog rus, Konstantin Sergejewitsch Stanislawski, în care actorul trebuia să intre în pielea personajului. Maestrul Marin Constantin a preluat acest lucru, el fiind format în acest sens şi având dezvoltate capacităţile sale psihice şi psiho-tehnice. Personalităţile din Bucureşti cu care a intrat în contact, mă gândesc aici la Tudor Vianu sau Mircea Florian, i-au dezvoltat gândirea pentru psihologie, filosofie, pedagogie, iar toate acestea Maestrul Marin Constantin le-a trecut prin filtrul personalităţii sale, le-a înglobat şi le-a adaptat cu intuiţia deosebită pe care o avea şi a scos la iveală această psiho-tehnică corală, care este omogenitatea de gândire şi de trăire a membrilor corului, în strânsă legătură cu dirijorul, care de fapt este cel care controlează totul, este ca un dispecer care dozează totul. Chiar are o formulă foarte interesantă Maestrul, care zicea că „drijorul este ca un comandant de navă, care înainte de a porni în cursă verifică foarte bine toate amănuntele, toate butoanele, ca totul să meargă perfect.” Şi orice neconcordanţă poate fi fatală în desfăşurarea muzicii şi pentru asta el trebuie să controleze foarte bine acest flux sonor care se realizează. De aceea, cum ziceam şi astăzi, dirijorul este ca un fel de dictator, în muzică nu se poate cu democraţie pentru că altfel nu pot fi toţi în aceeaşi trăire, în acelaşi gând, şi dirijorul este cel care controlează acest lucru şi se crează acel circuit dirijor-cor-public-dirijor şi el simte dacă publicul aderă sau nu la mesajul pe care el îl propune.

Aţi vorbit despre munca pe care Maestrul Marin Constantin a depus-o pentru a căuta mereu ceva nou, pentru a dezvolta şi înnoi muzica corală românească. Cum se continuă această muncă, acest spirit, cum se prezintă şcoala corală românească astăzi?

Se continuă în primul rând prin corul Madrigal, care merge mai departe ş care caută să păstreze cât mai mult din datele esenţiale ale patentului corului Madrigal, mă refer aici la sonoritate specifică, la tehnică foarte bună şi psiho-tehnică. Dar intervine şi personalitatea dirijorului, pentru că se şi spune că „Omul sfinţeşte locul”, dirijorul dă natura personalităţii sale corului, instrumentului său, iar acum fiind un alt dirijor, natural, nu poate fi la fel, pentru că fiecare dirijor are personalitatea lui şi o imprimă corului. Dar elementele de bază, sonoritatea, acel sunet non-vibrato şi acele elemente specifice se păstrează, sunt nişte date, sperăm, imuabile ale patentului şi ale brandului Madrigal. Şi în acest sens, am dezvoltat un proiect, Cantus Mundi, în care dorim să propagăm în rândul copiilor, de la grădiniţă până la 18 ani, muzica corală, să-i învăţăm să cânte, să le placă muzica corală, asta pornind de la membrii Corului Madrigal – e un fel de misionariat. Este un program foarte ambiţios pe care îl vrem şi am vorbit cu dna Maria Gyuris şi sperăm să putem colabora, iar cea care se ocupă de acest proiect este colega mea, dirijor adjunct al Corului Madrigal, dna Anna Ungureanu. Sperăm să ducem mai departe ideea de Madrigal şi, crescându-i pe aceşti copii, să promovăm muzica corală şi în acelaşi timp să ne formăm viitorul public, pentru că publicul trebuie format, şi chiar din fragedă pruncie, şi e bine, pentru că tinerii de azi sunt bombardaţi cu o mulţime de genuri de muzică, şi muzica corală este un gen care formează şi educă, iar cântatul în ansamblu te învaţă să fii atent şi la celălalt de lângă tine.

Aţi lucrat şi aţi cântat dirijat fiind de Maestrul Marin Constantin, iar apoi aţi dirijat chiar dumneavoastră Corul Madrigal. Cum a fost această experienţă pentru dumneavoastră, percepută din perspectiva atât a coristului cât şi a dirijorului?

Este destul de greu să vii din cor şi să fii în faţă, să-ţi dirijezi colegii, mai ales în ziua de azi, este destul de greu, dar avându-l pe Maestru alături, am avut un garant, un sprijin, pentru că personalitatea dânsului, chiar dacă nu dirija, era prezentă şi am fost edificat, fiind recomandat de dânsul, iar colegii au fost colaboranţi şi am putut face lucruri frumoase, concerte, turnee, festivaluri, atât în ţară, cât şi în străinătate. Atâta vreme cât nu se încurcă borcanele este în regulă totul. Aici noi, românii, avem un pic de lucrat, să facem diferenţa clar dintre muncă efectivă şi prietenie, nu înseamnă că dacă suntem prieteni, atunci când avem de lucrat ne uităm fiecare locul nostru, aici avem un pic de lucrat. Dar din punctul meu de vedere nu am avut probleme, am fost colaboratori chiar foarte buni, eu şi colegii mei.

Pentru sfârşit, cum a fost experienţa de a lucra cu studenţii Facultăţii de Muzică din Timişoara?

A fost o experienţă plăcută, chiar am observat că sunt persoane care se ocupă de ei şi lucrează cu studenţii. Pot să remarc că sunt la un nivel destul de bun, chiar dacă piesele erau recente, de o săptămână, ceea ce înseamnă că au potenţial foarte bun şi se poate lucra cu ei şi pot realiza lucruri foarte bune şi un repertoriu adecvat.  Nivelul este destul de ridicat şi mi-a plăcut să lucrez cu ei. A fost o experienţă pozitivă.

***

Născut la Timişoara, la data de 1 ianuarie 1964, Emanuel Pecingină s-a remarcat ca un muzician complex: la 8 ani a început studiul violoncelului, în adolescenţă a manifestat un deosebit interes pentru domeniul interpretării vocale (de la 18 ani s-a dedicat studiilor de canto), pentru ca la 25 de ani să fie atras şi de arta dirijorală corală. Studiile superioare le-a finalizat în cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti – secţia Pedagogie muzicală (1985-1990), continuându-şi pregătirea de specialitate în cadrul masteratului Stilistică dirijorală (clasa prof. univ. dr. Marin Constantin). Distinsul muzician Marin Constantin i-a fost şi primul îndrumător, din 2004, în cadrul doctoratului în muzicologie. În prezent, Emanuel Pecingină este cercetător bursier postdoctoral MIDAS.

În ipostaza de artist liric, tenorul Emanuel Pecingină a fost membru al Corului Gaudeamus din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti (1985-1987), ansamblu coordonat de prof. univ. dr. Gheorghe Oprea, iar din 1987 activează în Corul Naţional de Cameră Madrigal, în cadrul căruia a îndeplinit şi funcţiile de director adjunct artistic şi director general adjunct, în prezent deţinând din nou funcţia de maestru de cor al acestui valoros ansamblu.

Sursa foto: www.madrigal.ro

“Mi-am dat seama că viaţa mea nu ar avea sens dacă nu aş urca pe scenă”

Publicat de Claudia Fotin 9 Februarie 2013 Comments Off

Interviu cu mezzosoprana Ramona Zaharia

Czipra din Voievodul Ţiganilor de J. Strauss, Marcellina din Nunta lui Figaro de W. A. Mozart, Martha din Faust de C. Gounod, Prinţesa de Bouillon din Adriana Lecouvreur de F. Cilea, Eliza Doolittle din musicalul My Fair Lady de F. Loewe sau rolul titular din Carmen de G. Bizet: şarmantă şi plină de graţie, Ramona Zaharia reuşeşte să-şi surprindă publicul de fiecare dată când urcă pe scenă.

Mezzosoprană la Opera Română din Timişoara, Ramona Zaharia a absolvit secţia canto din cadrul Universităţii de Arte “George Enescu” Iaşi (1999 – 2004), urmând un an mai târziu un Master Class în cadrul aceleiaşi instituţii de învăţământ superior. În 2005, participă la cursurile de măiestrie vocală susţinute de Ludovic Spiess (Piatra Neamţ) şi Theodore Coressi (Krems, Austria). Pe parcursul carierei sale, s-a bucurat de Premiul Special al Juriului Concursului „Vacanţele Muzicale” (Piatra Neamţ, 2008) şi Premiul al II-lea la Concursul de Interpretarea Liedului „Ionel Perlea” (Slobozia, 2005).

Ramona Zaharia are un portofoliu complex de roluri, cel care îi va rămâne însă permanent în inimă este unul din cele mai îndrăgite personaje de musical, Eliza Doolittle, rolul titular din celebrul musical de Frederick Loewe – My Fair Lady. Cu o muzică vibrantă, cu ritmuri aparte, efervescent şi vesel, celebrul musical lasă în urma sa un mesaj important, dincolo de graţie şi eleganţă, dincolo de cântec şi amuzament, că visele se pot împlini, că pentru a dobândi ceea ce îşi doresc foarte mult oamenii se pot schimba, că în fiecare există acea piatră preţioasă ce merită şlefuită.

* * *

Eliza Doolittle este unul din cele mai îndrăgite roluri de musical. Ce înseamnă pentru tine acest rol şi cum relaţionezi tu cu acest personaj?

Eliza Doolittle este unul dintre cele mai îndrăgite roluri deoarece este un personaj complex şi foarte interesant. Musical-ul urmăreşte traiectoria dezvoltării ei umane de la lăzile de zarzavat din apropierea Covent Garden-ului până la balul unui prinţ, la care este în centrul atenţiei din cauza faptului că a devenit o nobilă prin comportament. Ea însăşi spune: „Diferenţa dintre o florăreasă şi o ducesă nu constă în felul în care se comportă florăreasa, ci în felul în care se comportă ceilalţi oameni cu ea.” Atâta vreme cât se comportă ea frumos şi nobil, dacă oamenii nu ştiu cine e de fapt, ea poate să treacă drept o ducesă. Ajunsă în casa profesorului Higgins, când acesta o întreabă ce-şi doreşte, ea răspunde că vrea să fie vânzătoare într-o florărie adevărată, nu pe „trotal”, dar că nu o primeşte nimeni căci nu vorbeşte „nobel”. În final, Eliza nu numai că a învăţat să vorbească nobil, dar a devenit o nobilă.

Personajul Eliza Doolittle şi persoana mea la un moment dat se confundă, pentru că şi eu împrumut din ticurile ei – ca să fim aceeaşi persoană pe scenă – şi vieţile noastre se aseamănă într-un fel, cu toate că direcţiile noastre sunt diferite. Eu îmi doream foarte mult să fac muzică, meserie începută ca hobby. Nu am terminat un liceu de artă, ci unul teoretic, în speranţa să urmez Facultatea de Drept sau Filosofie. Apoi mi-am dat seama că viaţa mea nu ar avea sens dacă nu aş urca pe scenă. Amândouă, şi eu, şi Eliza Doolittle, ne-am dorit ceva foarte mult şi amândouă am reuşit.

Ai spus deja că Eliza Doolittle este un rol progresiv, ce urmăreşte o evoluţie. Care sunt dificultăţile pe care le-ai întâmpinat în interpretarea sa?

Dificultatea rolului o constituie realizarea unei treceri line şi a unei creşteri gradate în transformările personajului. Dacă Eliza la început este foarte gălăgioasă şi foarte rapidă în „logoreea ei stricată”, ea devine din ce în ce mai calmă spre sfârşitul rolului şi vorbeşte foarte simplu, la obiect, fiind foarte sigură pe ea.

Care rămâne mesajul principal al musical-ului, dincolo de întreg farmecul şi amuzamentul spectacolului, cum este povestea de dragoste din spatele „lecţiilor”?

„My Fair Lady”, per total, transmite mesajul că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, poţi să şi dobândeşti, căci nu există nimic imposibil, aceasta e doar o barieră pe care noi oamenii ne-o impunem singuri.

Relaţia dintre Eliza şi profesorul Higgins este foarte complexă, la început fiind o relaţie de profesor-elev, tată-fiică, spre sfârşit începând să existe prietenia şi sentimentele de iubire. În final, cei doi ajung să se privească de la egal la egal, Eliza spunându-i profesorului: „Nu mă mai tem de dumneata, de tirania dumitale!”. De abia atunci, când cei doi sunt egali, poate începe să crească sentimentul de iubire.

În final, ce înseamnă să faci muzică, şi mai ales Operă, în secolul XXI? Care este relaţia ta cu publicul?

În secolul nostru, oamenii îşi doresc mai mult, îşi doresc să vadă pe scenă aproape un film, să vadă sinceritate, să fie emoţionaţi. Eu, în meseria mea, cred că cel mai important este să fiu sinceră cu publicul şi am observat că publicul percepe asta, şi astfel îi pot dărui sentimente, emoţii, cu atât mai mult cu cât acum se cere să fii un artist complet, să poţi cânta în orice condiţii, şi dacă alergi şi dacă dansezi pe scenă, să fii un foarte bun actor şi, nu în ultimul rând, să fii sincer în tot ceea ce faci pe scenă.

Sursa foto: www.ort.ro

Interviu cu dr. Corina Ungureanu-Kiss, pianistă, compozitoare, muzicolog şi manager artistic

Braşoveancă formată la Bucureşti, Corina Ungureanu-Kiss s-a stabilit în Germania din 1997, unde este profesoară de pian şi teorie la Facultatea din Düsseldorf. Ca pianistă a concertat atât în Europa (Austria, Germania, Luxemburg, Italia, Spania), cât şi în America (Chicago, Saint Louis, Virginia).

Este deţinătoare a mai multor premii dintre care amintesc: Premiul 1 şi 2 la faza naţională a Concursului “Cântarea României” (1986-1988), Premiul 2 la Concursul de pian “Hariclea Darclée” Piteşti (1989), Premiul 2 la Concursul muzicologic în cadul Universităţii “Transivania” Braşov (1991), Premiul 2 la Concursul Internaţional de Compoziţie Siegburg-Germania (2008) şi Diplome de onoare ca profesor de pian la Concursul Internaţional de Studii St. Georgen-Germania (2009 şi 2010).

* * *

Loredana Baltazar: Cum se face şi ce te-a determinat să fii atât de multilaterală în domeniul muzicii?

Corina Ungureanu-Kiss: În anii ’80, ca elevă la Liceul de Muzică “George Enescu” din Bucureşti, am avut şansa de a colabora permanent cu Orchestra de Cameră a Televiziunii Române (pe atunci singura din ţară) şi să fiu în renumitul cor “Preludiu” condus de Voicu Enăchescu. Pe lângă aceste activităţi am fost atrasă de pedagogia pianistică încă de la 14 ani, începând deja de la 15 ani să predau ore particulare; dorinţa mea permanentă a fost de a descoperi labirintul stilurilor pianistice, dar şi multitudinea de personalităţi, extrem de variate, ale copiilor. Apoi, am cochetat cu moda vestimentară la Casa de Mode din Bucureşti şi cu actoria, jucând în filmul “A doua variantă” care s-a dat şi pe postul Televiziunii Române, dar a fost prezentat şi la Concursul de film din Ungaria (1984). Deci, cum vezi, sunt “antrenată” de la 17 ani să rezist într-un astfel de ritm. Toate aceste activităţi, să le spunem colaterale şcolii, studiul meu de zi cu zi la pian şi recitalurile mele din Bucureşti (Casa Armatei, Sala Polivalentă, Casa Schiller, Sala Dalles, Ateneul Român, etc.), m-au ajutat şi au contribuit major la dezvoltarea mea ca ARTISTĂ-MUZICIANĂ.

Sunt într-adevăr multe preocupări pentru o adolescentă de liceu. Cum s-a dezvoltat mai apoi dorinţa ta, ca după absolvirea facultăţii unde pianul era instrumentul coordonator al vieţii tale, să recurgi la un doctorat în muzicologie?

Tot ceea ce am făcut are legătură cu cariera mea de muzician. Pentru mine un artist, fie el cântăreţ, instrumentist, dirijor sau balerin, nu este acela care stă 8-9 ore în sala de studiu să tocească un anumit pasaj dificil, deoarece niciodată nu o să-l cânte cu uşurinţă şi lejeritate. Nu îi rămâne în “instinct” sau “în sânge” să-i spun aşa, pentru că lipseşte orizontul multilateral şi anume multe alte sfere cu care-l poate asocia. De exemplu ritmul dintr-un pasaj dificil nu o să-l poţi cânta şi transmite niciodată dacă nu-l ai în corp, iar lejeritatea acestor ritmuri le obţii numai dacă le-ai studiat corporal, deci într-o sală de dans! (unde eu am fost timp de 6 ani ca “discipol”, dar şi ca pianistă la Teatrul de balet “Oleg Danovski”). Apoi, melodiile pieselor se învaţă numai după armonii; şi atunci cum să poţi înţelege şi asculta aceste armonii concomitent, dacă nu ai cântat niciodată într-un cor? Asociind toate acestea am fost atrasă la început de teoria muzicii, mai apoi de istoria muzicii şi estetica muzicală.

Să înţeleg din asta că la tine toţi studenţii sau elevii trebuie să făcă şi dans sau balet?

DA! La mine toţi ştiu să danseze, dar nu asta e important, ci că toţi au fost într-o sală de dans cursanţi cel puţin la trei cursuri, adică un an şi jumătate, putând să vorbim despre ritmuri cu cea mai mare uşurinţă, şi nu li se pare niciodată deplasat dacă îi pun să schiţeze şi să-l repede de 50 de ori cu picioarele în sala de pian sau teorie.

Crezi că un muzician are nevoie chiar de atâtea ramuri: dans, balet, pictură, cor, instrument, istoria muzicii?

Există câteva meserii care sunt cele mai grele din lume, una dintre acestea este cea de muzician. O să-mi pui întrebarea: de ce? Pentru că meseria aceasta nu cere numai 4-5 ani de studiu ca să ştii exact despre ce e vorba, ci cere zeci de ani. Se învaţă, se studiază şi se aprofundează toată viaţa (50-60-70 de ani) cu aceeaşi rigurozitate, seriozitate, perseverenţă, dorinţă. Acestea toate nu sfârşesc odată cu absolvirea facultăţii sau a unui doctorat. Este exact ca zborul cu avionul, dacă s-a oprit motorul cazi şi mori. De aceea, foarte puţini tineri se decid astăzi pentru o astfel de meserie şi foarte puţini sunt foarte buni, pentru că au nevoie nu numai de o rezistenţă pe o durată lungă, ci şi de un bagaj extrem de mare de cunoştinţe.

Concurenţa în ţările vestice este mare?

Universul nostru, al muzicienilor, este practic nelimitat, extinzându-se pe toate continentele. Vezi, dar, la ce nivel se află concurenţa? De aceea, fără o pregătire asiduă şi un antrenament profund de mic copil, nu poţi rămâne în această sferă, în acest ethos al muzicii.

Deci să înţeleg că atât pregătirea ta sistematică, cât şi dezvoltarea muzicală în şase-şapte ramuri te-a ajutat mult?

Pentru mine, faptul că sunt angrenată activ în mai multe ramuri este normal, este firesc şi, de fapt, este un “muss” (cum spune neamţul) adică un “trebuie”. Cum să ştii să-l interpretezi pe Beethoven dacă nu ştii nimic despre el? Dacă nu ştii ce paletă ritmică a folosit în toată creaţia lui? Dacă nu ştii care a fost piesa cea mai simplă, cu ritmul cel mai simplu, sau dacă nu ştii că în Simfonia a IX-a a folosit într-un scurt pasaj o inflexiune jazzistică, sau că a fost primul compozitor clasic care a utilizat corul în vestita “Odă a bucuriei”? Cum să ştii să-l cânţi pe Hans-Werner Henze sau pe Benjamin Britten dacă nu le-ai ascutat toate lucrările, sau nu ai citit nimic despre viziunea lor asupra vieţii?

Înţeleg din spusele tale că muzica înseamnă o traducere emotivă foarte minuţioasă?

Exact! Muzica trebuie transmisă cu emoţie publicului. De aceea, ca să poţi transmite minuţios fiecare “cuvânt” tradus în sunete trebuie să exersezi, să exersezi, să citeşti, să citeşti, să-ţi dezvolţi mereu şi mereu orizontul multilateral şi asta o viaţă întreagă. Muzica trebuie să o simţi undeva în tine pe parcursul întregii existenţe.

Ce înseamnă pianul pentru tine?

Pianul e parte din mine. E ca şi cum aş fi gravidă de mult timp şi simt cum creşte copilul, iar eu trebuie să-i ofer totul şi să am grijă să nu stric cu gesturile mele, cu tehnica mea, cu mentalitatea mea, momentul naşterii.

Eşti deja de peste 15 ani stabilită în Germania, a fost o alegere bună?

Nu mereu le stă oamenilor în putere să decidă unde să trăiască. Însă păstrează mereu vie în inima lor amintirea ţării, a locului în care au văzut lumina zilei. Iar acolo unde viaţa îi duce să trăiască, ei caută să fie din ce în ce mai buni, mai perfecţionişti, mai omenoşi şi, de ce nu, mai fericiţi!

Îţi mulţumim pentru acest interviu cu happy end, Corina, îţi dorim un an plin de realizări din toate punctele de vedere şi te mai aşteptăm să ne povesteşti despre activitatea ta recentă din toate domeniile, cu aceeaşi deschidere şi pasiune ca şi acum!

Desigur că o voi face. Mulţumesc şi eu, la rândul meu!

Loredana BALTAZAR – Bucureşti

“Reîntâlnirea cu publicul din România este întotdeauna emoţionantă”

Publicat de Pagini de Cultura 8 Decembrie 2012 Comments Off

Interviu cu mezzosoprana Mihaela Ungureanu-Binder

Numele celebrei mezzosoprane Mihaela Ungureanu-Binder este deja cunoscut atât publicului internaţional, cât şi celui românesc. O solistă experimentată, cu o carieră de peste 25 de ani, cântăreaţa a evoluat pe scenele europene alături de Placido Domingo, Angela Gheorghiu, Anna Netrebko, Agnes Baltsa, Edita Gruberova şi alţii. A X-a ediţie jubiliară a FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE OPERĂ, OPERETĂ ŞI BALET – BRAŞOV 2012 a avut-o ca invitată pe braşoveanca Mihaela Ungureanu-Binder, care ne mărturiseşte că “reântâlnirea cu publicul din România este întotdeauna emoţionantă”.

* * *

Corina KISS: Ce a însemnat pentru tine acest gen de spectacol – concert pe scena de “acasă”?

Mihaela UNGUREANU-BINDER: O mare bucurie! Doresc să le mulţumesc braşovenilor şi, nu în ultimul rând, domnului Ovidiu Mezei, cel care a făcut o reuşită din acest eveniment “Marea Gală – Concert” la Opera din Braşov. Desigur, pentru mine posibilitatea de a cânta pentru prima dată “acasă” pe scena acestui teatru a fost extrem de emoţionantă. Oriunde este mai uşor să treci peste o apariţie scenică decât acasă, unde eşti aşteptat de prieteni, părinţi, fraţi şi de publicul care te ştie de mic copil. Ei aşteaptă de la tine mai mult decât ai fost, doresc să vadă performanţa şi evoluţia carierei tale.

Eşti plecată din România la mijlocul anilor ’90 la Opera de Stat din Viena, unde ai făcut o carieră valoroasă demnă de respectat. Cum a fost prima colaborare cu orchestra Operei din Braşov care l-a avut la pupitrul dirijoral pe cel mai longeviv” dirijor Dorel Munteanu?

Sunt sentimente care nu le putem descrie, deorece cuvântul e prea mic. Însă, nu pot trece peste calităţile maestrului Dorel Munteanu, care a dovedit nu numai o amplă experienţă dirijorală, ci şi un rafinament şi o delicateţe uimitoare cu care lucrează, fiind mereu alături de interpretarea solistului. Orchestra a fost stimulată şi a ştiut să se ţină la înălţimea cerinţelor creându-se o energie magică între orchestră, dirijor şi solist.

Ce amintiri te leagă de scena din Braşov?

Cariera mea artistică a început la 15 ani, când am urcat pentru prima dată pe scenă alături de Filarmonica din Braşov ca pianistă – concertistă, avându-l alături pe dirijorul I. Ionescu – Galaţi. Un an mai târziu, la 16 ani, am fost prima elevă din istoria Liceului de Muzică din Braşov care a adus un premiu internaţional la pian şi anume din Llangollen, Ţara Galilor – Anglia. Desigur, aceste evenimente au fost momente importante în viaţa mea şi în formarea mea artistică. Vocea mea s-a dezvoltat, încetul cu încetul, în corul “Camerata Infatis” a profesorului Nicolae Bica, conturându-se o voce cu armonice şi o culoare deosebită, cu sunete grave, care arătau încă din copilărie că voi fi cu siguranţă mezzosoprană.

Ai fi urmat o carieră pianistică dacă nu ai fi ascultat sfatul strălucitei mezzosoprane Marta Kessler – solista Filarmonicii din Bucureşti?

Dacă o întrebaţi pe profesoara mea de pian de atunci, Stela Drăgulin, o să spună cu certitudine: DA. Şi îi înţeleg alegerea! Eu eram “copilul minune” la vremea aceea, iar Stela Drăgulin – o tânără profesoară cu mari ambiţii şi foarte talentată pe plan pedagogic, o combinaţie extraordinară între elev şi profesor. Însă eu am fost cea care a ales “drumul” cântului, instrumentul de neînlocuit pentru mine, deoarece vocea umană este cea care poate să transmită cele mai rafinate culori şi emoţii. Ca pianist, trebuie să te obişnuiesti să fii de cele mai multe ori singur cu lumea muzicii, adâncit ore întregi în studiu, pentru descoperirea şi redescoperirea ei. Pe când ca şi cântăreţ, după ce ţi-ai învăţat rolul, eşti direct în legatură cu universul muzicii. Repetiţiile la scenă şi spectacolele îţi dau posibilitatea să descoperi mai repede frumosul şi emoţiile unice, care nu se repetă niciodată. Acelaşi rol cântat pe diferite scene ale lumii, cu dirijori şi orchestre diferite, aduc mereu alte emoţii, alte sentimente, alte trăiri. Chiar dimensiunile scenelor, ideile diferite despre aceeaşi arie a unui regizor nou schimbă total viziunea şi părerea ta despre un rol. Acest lucru m-a fascinat de la început şi m-a făcut din tinereţe să-mi doresc acest drum. Curiozitatea de a deschide uşa universului operei alături de o muzică care rămâne mereu aceeaşi, dar care e în acelaşi timp mereu nouă, încărcată de emoţii noi, m-a atras din ce în ce mai mult.

Despre profesoara Stela Drăgulin s-au auzit lucruri controversate în ultimii ani, ai o părere personală?

Sigur că am o părere personală, care s-a conturat de-a lungul timpului, cunoscând-o pe profesoara Stela Dragulin de când eram copil şi în preajma căreia mi-am dezvoltat “cariera” pianistică. Am cunoscut-o chiar de la începutul carierei sale, ca tânară profesoară la Liceul de Muzică din Braşov. Toţi tinerii aduc o energie, un puls nou cu ei, iar spiritul ambiţios al doamnei Stela Drăgulin era de a descoperi talente şi de a le forma. Sigur, a face performanţe cu copiii nu este tocmai uşor deoarece cere o mare disciplină, seriozitate şi multe ore de lucru. Talentul e un mănunchi de însuşiri (pe care mulţi părinţi nu le înţeleg), iar Stela Drăgulin a fost profesorul multilateral implicat în viaţa “micului artist”, aceasta însemnând nu numai ore de pian, ci şi acţiunea managerială. Există copii foarte talentaţi, dar fără aceşti profesori care să se implice şi să caute în lăuntrul copilului pentru a-l scoate la lumină, nu s-ar ajunge la performanţă. Fără tenacitate, perseverenţă, muncă asiduă şi preocuparea de a forma dintr-un copil talentat un “mic artist” care să stea pe o scenă profesionistă, nu s-ar vorbi astăzi de vârfuri. La Braşov, profesoara Stela Dragulin a păstorit şi a crescut copii care au dorit să descopere muzica, mai cu seamă pianul, cu pasiune şi fiecare din aceste mici talente s-a dezvoltat după datele naturale care le-a avut. Unii au dorit performanţa pianistică, alţii şi-au dezvoltat orizontul muzical în alte ramuri artistice unde baza pianului le-au fost de un ajutor major, sau cei care interior nu au putut ţine pasul spre perfecţiune şi au rămas admiratorii de pe scaunul spectatorului. Într-un cuvânt, Stela Drăgulin este şi a fost profesorul pe care ar trebui să ni-l dorim dacă vrem ceva serios şi performant.

Se spune că orele de instrument şi relaţia cu profesorul trebuie să fie o plăcere, nu o tensiune. Cum au decurs orele de instrument (pian şi mai apoi canto) în perioada ta de formare?

Ca elevă la pian am fost mult mai docilă şi mai asculătoare, am acumulat ca un “burete” tot ce mi se spunea şi îmi plăceau orele de pian, mă simţeam în elementul meu. Doresc să cred că şi profesoarele mele: Stela Drăgulin şi Cristina Georgescu, profesoara de la Liceul de Muzică din Bucureşti, au aceeaşi părere. Nici una din profesoarele mele nu au fost altfel decât generoase cu mine, conducându-mă fără forţă sau brutalitate spre succes! Pentru a face performaţă, nu înseamnă intimidare psihică, ci generozitate din partea profesorului pentru a putea scoate un talent la lumină. La canto însă, lucrurile au stat altfel. M-am remarcat în faţa profesorilor datorită timbrului meu special, cu dorinţe şi pretenţii mari. Ştiam că am o bază muzicală solidă datorită pianului şi a şcolii de muzică, dar nu am ştiut că posibilităţile tehnice de a-mi folosi vocea şi de a transmite emoţiile pe care le doream, nu erau la acelaşi nivel. De aceea, cred că am fost precum “un caluţ nărăvaş şi nerăbdător” pe care profesorii trebuiau să-l ţină în frâu să nu-şi rupă gâtul. Toţi aceşti ani de facultate în care se impunea o formare cu multă muncă, trudă, lacrimi şi deznădejdii nu au fost uşori, însă le port respect şi iubire profesorilor mei care şi-au adus contribuţia: Marta Kessler, Iulia Buciuceanu, Gheorghe Roşu, Ana Manciulea şi Lucia Stănescu.

Crezi în fraza că “performaţa cere sacrificii”?

Oh, da! Mari sacrificii! Cuvântul e scurt la figurat, dar amplu în realitate. Sacrificiile sunt din partea multora: a părinţilor, a profesorului şi a elevului. A face muzică într-un mod profesionist, care să reziste timpului, înseamnă implicare fizică şi psihică din partea acestor trei părţi. Trebuie să mărturisesc că în copilărie nu am ştiut ce înseamnă “sărbători”, cum am mai spus deja, studiul pianului cere un antrenament permanent şi neîntrerupt, dar mie mi-a făcut plăcere acest ritm de viaţă, m-a învăţat de mic copil că pentru a ajunge “în vârf” trebuie să fii mereu disciplinat, iar atât părinţii mei, cât şi profesoarele mele de pian, Stela Drăgulin şi Cristina Georgescu, cereau profesionalism.

Ce te-a legat în copilărie de cariera pianistică şi ce te leagă acum de cea a cântului?

Faptul că amândouă cariere le-am făcut, din ambiţia mea, într-o atmosferă serioasă. Apoi, frumuseţea şi emoţia pe care o poate da muzica: universul sunetelor în faţa căreia toţi suntem egali.

Se ştie că apariţiile tale au fost pe scene renumite internaţionale şi mai ales pe cele din Austria şi Germania. Cum ai găsit schimbarea cu scena de acasă”?

Trebuie să dezvălui un secret: eu cânt cu aceeaşi dăruire şi plăcere pe orice scenă din lume, însă, cum spuneam, acasă e cel mai greu. Reîntâlnirea cu publicul din România e întotdeauna emoţionantă. Emoţiile sunt mult mai puternice şi oamenii din public mult mai cunoscuţi.

Ultima ta colaborare cu Placido Domingo a fost tot într-o astfel de Gală – Concert la Viena. Ce ne poţi spune despre artiştii braşoveni alături de care ai cântat acum?

Colaborarea mea cu Placido Domingo a fost de mai multe feluri şi nu într-o gală – concert, ci într-un matineu de prezentare a unei premiere ce urma să aibă loc la Opera de stat din Viena şi apoi multe alte spectacole. Colegii mei braşoveni Carmen Oprişan şi Dorin Mara sunt cântăreţi şi artişti minunaţi, cu voci deosebite, care au străbătut scenele lumii datorită calităţilor şi cu care am avut o deosebită plăcere să mă reîntâlnesc pe scena de la Braşov. Trebuie să amintesc că, pe Dorin Mara îl ştiu de când eram elevi – el la fagot, iar eu la pian – în Braşov, iar pe Carmen Oprişan am cunoscut-o la Cluj, când ea era deja solistă la Opera Română, iar eu studentă. Începutul meu ca solistă la Opera din Cluj i se datorează într-un fel, deoarece a trebuit să cânt rolul Prinţului Orlovsky din opereta Liliacul înlocuind-o pe Carmen. Cu acest spectacol a avut loc şi primul meu turneu în Italia şi prima mea ieşire ca solistă în străinătate împreună cu Opera Română din Cluj.

Cariera ta de mare anvergură pe scenele mari din Europa şi Asia au făcut să devii un nume de rezonanţă atât în străinătate, cât şi în România. Ce sfat poţi să le dai tinerilor care sunt la început de drum?

Oh, greu de spus azi un sfat potrivit! În orice caz, pe lângă o pregătire bună care le va da siguranţă şi plăcere pe scenă, le doresc noroc pe drumul cântului, să poată cânta, ca şi mine, pe scenele mari ale lumii şi chiar acasă.

Dr. Corina KISS – Germania


„Nu-mi simt anii și am senzația că încă n-am jucat destul”

Publicat de Raul Bastean 17 Aprilie 2012 Comments Off

Interviu cu actrița Isolde Cobeț

Anii mei – bogăția mea. Așa se intitulează spectacolul aniversar ce omagiază cei 50 de ani de viață pe care actrița Teatrului German de Stat din Timișoara, Isolde Cobeț, îi serbează. Spectacolul bazat pe texte de Anna Achmatowa, Marina Tsvetaeva, Serghei Esenin şi Robert Voznesenskii va avea loc marţi, 17 aprilie, de la ora 19.30, pe scena Sălii Teatrului German.

Actriţa, născută în 1962 la Bacău, a absolvit Liceul “Nikolaus Lenau” din Timişoara în 1980, urmând apoi cursurile Secţiei de Germanistică a Filologiei timişorene. Până în 1988 a activat ca profesoară, iar în 1989 a devenit actriţă a Teatrului German de Stat Timişoara. Din 1992 până în 1996 a studiat Arta actorului la Secţia germană de Actorie din cadrul Universităţii din Timişoara. Deține în palmares numeroase roluri printre care: Zilla, în Portretul unei planete, de Friedrich Dürrenmatt, regia: Ida Jarcsek-Gaza; Elisabeth Roller, în Hoţii, de Friedrich Schiller, regia: Clemens Bechtel; Ţăranca, în Mutter Courage (Anna Fierling şi copiii ei), de Bertolt Brecht, direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză; Cornelius, în Regele Cymbelin, de William Shakespeare, regia: Alexander Hausvater sau Mama, în Chip de foc, de Marius von Mayenburg, regia: Radu Alexandru Nica. Din 1998 desfăşoară o bogată activitate în domeniul teatrului şcolar şi de tineret de limbă germană. Conduce trupa de teatru NiL a Liceului “Nikolaus Lenau” din Timişoara montând numeroase spectacole. Isolde Cobeț conduce, în mod regulat, workshop-uri la festivaluri şi întâlniri de teatru şcolar din România, Germania, Ungaria şi Croaţia.

* * *

„Anii mei – bogăția mea” ați ales ca fiind titlul acestui spectacol aniversar. Care este bogăția acumulată de actrița Isolde Cobeț în cei 50 de ani de viață?

Am ales acest titlu după un cântec rusesc, cu care închei spectacolul. Mi s-a părut încărcat de viață și sensuri.

De ce ați ales texte din literatura rusă pentru acest spectacol? E vorba de o afinitate pentru literatura rusă?

Eu sunt pe jumătate rusoaică. Mama mea e născută lânga Odesa, dintr-o familie de ruși. Dar și tata și mama au cultivat în mine iubirea pentru literatura rusă și pentru poezie. Mama chiar scrie poezie și azi la 83 de ani! Iar muzica rusească, pe lângă faptul că am crescut cu ea în familie (vara când ne vedeam cu familia mamei mele, întâi la Chișinău și mai apoi la New York, unde au emigrat, la mesele de familie se cânta mult) mi se pare o muzică adâncă, textele având sensuri multiple și foarte legate de viață.

Ați colaborat, pentru acest spectacol, cu câțiva tineri actori ai trupei de teatru Nil pe care o și coordonați. De ce ați optat pentru colaborarea cu generația tinerilor actori?

Spectacolul marchează simbolic momente din viața mea. NiL-ul este o parte foarte importantă din ea, iar cei care vor juca: Isa Berger, Oana Vidoni, Lucian Pană și Harald Weisz sunt pentru mine cei ce vor fi colegii mei în viitorul apropiat și cei ce vor prelua într-o zi trupele NiL, atunci când voi simți cu adevărat că sunt depășită. Ei și azi mă ajută în tot ce fac. De la ei am învâțat multe și le mulțumesc că fac parte din viața mea și o fac mai amplă și, mai ales, mai frumoasă. Pe lângă fiul meu biologic, ei sunt copiii mei întru teatru.

De peste 15 ani v-ați remarcat prin bogata activitate în domeniul teatrului școlar și de tineret de limbă germană, prin faptul că sunteți conducătoarea trupei de teatru Nil al liceului „Nikolaus Lenau” din Timișoara. Ce a însemnat acest lucru pentru dvs.?

De 16 ani fac acest lucru și îi mulțumesc colegului și bunului meu prieten Christian Bormann, că a avut această idee de a face un teatru de tineret în limba germană. Dar teatrul școlar l-a început tatăl meu în 1969, dar în limba română. Sunt fiica lui, urmașa lui și-mi place să spun că „ce naște din Cobeț, teatru școlar face!”. Pot spune că NiL-ul a fost unul din profesorii mei de teatru. Ei m-au învățat să fiu mamă și prietenă adevărată. Toți cei care au trecut prin NiL de-a lungul timpului, au însemnat ceva pentru mine. Unii au făcut teatru și sunt colegii mei și sunt mândră de acest lucru. Alții, chiar dacă nu sunt actori sau oameni de teatru, sunt, mulți dintre ei, prietenii mei, în ciuda diferenței de vârstă. Ei m-au ajutat să nu mi-o ia timpul meu prezent înainte, iar eu să rămân în trecut!

Dacă tot discutăm despre un spectacol aniversar în care amintirea și nostalgia se împletesc la tot pasul, aș vrea să vă întreb vis-a-vis de întreaga dvs. activitate profesională, ce simțiți acum, când priviți în trecut?

Ciudat e faptul că nu-mi simt anii și am senzația că încă n-am jucat destul, că încă se mai poate. Am trăit pentru această meserie, indiferent de forma ei, pentru mine și încă mai sper că ea îmi va mai da niște bucurii: adevărate-roluri și posibilități. Dacă însă s-a sfârșit, deoarece și asta e posibil, ținând cont de structura și tinerețea trupei teatrului nostru, voi fi recunoscătoare pentru ce am avut! Dar nu vreau încă să trăiesc din amintiri. Teatrul a fost viața mea de copil. Tata mi l-a hărăzit de mică, cred. Noi aveam multe de vorbit împreună. De multe ori în contradictoriu, dar de cele mai multe ori despre teatru. Sper să mai pot dărui teatru, indiferent cum!

Cât de receptivă e generația actuală de tineri față de teatru și de a face dintr-o pasiune o meserie?

Din păcate învățământul nostru nu dă direcții tinerei generații care abia așteaptă să găsească ceva, ce îi place. Ei pot fi entuziasmați ușor. Și dacă mai găsesc și iubire, pentru ei e lesne că vor merge pe un drum. Din păcate nu toți înțeleg că acest drum al teatrului e unul care implică multă muncă, multe sacrificii! Sigur și bucurii și împliniri, dar mai puțin lumești și mai puțin materiale. Mie mi-a fost suficientă dragostea de teatru. Când sunt întrebată de ce sunt singură, spun mereu că teatrul este un soț și un amant gelos și acaparator. Te vrea total sau deloc. Această meserie o faci cu toată ființa sau deloc!

Care sunt planurile dvs. de viitor în privința actoriei?

Planuri… vreau să lucrez în continuare cu studenții și elevii: cu NiL-urile și să plec iar la vară la Cernăuți să fac al treilea spectacol cu Bukowiner Phoenix. Ca actriță… nu știu ce va fi cu mine. Pot doar să sper!!!

Interviu cu actorul Boris Gaza

Marele Premiu la Utah Arts Festival, Silver Award la California Film Awards şi cel mai bun film la Los Angeles Cinema Festival of Hollywood, precum și premiul pentru cele mai bune costume, dar și cel mai bun actor în rol principal – acordat actorului timișorean Boris Gaza: sunt doar câteva dintre rezultatele demne de laude obținute de tânărul regizor timișorean Cristian Pleș cu filmul de scurtmetraj The Crossing, în care actorul Boris Gaza a interpretat personajul principal.

De mai bine de cincisprezece ani, Boris Gaza este actor al Teatrului German de Stat din Timișoara unde își face meseria ca la carte. În tot acest timp, Boris Gaza interpretează numeroase roluri, printre care Duhul din Shaking Shakespeare (regia Radu Alexandru Nica), Căpitanul de pompieri din Cântăreața cheală (regia Alexandru Dabija), Macheath în Opera de trei parale (regia Victor Ioan Frunză) și multe altele.

Pătrunde încet-încet în lumea filmului începând cu anul 2003. Astfel, Cocoșul decapitat, Călătoria lui Gruber (regia Radu Gabrea), The Crossing (regia Cristian Pleș) sau Comfort Zone (regia M. Lintner) sunt filmele de scurt și lungmetraj pe care acesta le deține în palmares.

* * *

Ai experiența atât a actoriei de teatru cât și a actoriei de film. Ce diferență ai simțit atunci când ai făcut film, comparativ cu emoția scenică?

La film e mai puțină emoție, poate, asta referitor la emoția scenică de care vorbeai. În schimb, e nevoie foarte mare de focus, de concentrare și acesta a fost unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat pe platoul de filmare. Practic, toată pregătirea care e necesară în teatru și lucrul cu încărcătura emoțională… în film e mult mai scăzută, fiind mult mai important să fii atent, concentrat, să fii pregătit pentru orice și, în orice caz, să fii foarte relaxat în fața camerelor.

Care dintre cele două îți este mai apropiată de suflet sau pentru care ai o afinitate?

Teatrul e prima iubire! Anul acesta sunt cincisprezece ani de când sunt în teatru. Asta, însă, vine la pachet cu un anumit nivel de saturație vis-a-vis de teatru și cu nevoia de a face un pas în afară sau de a lua o nouă pauză. Din punctul acesta de vedere, filmul a fost foarte bine venit. Începând cu anul 2000 au apărut primele contacte cu lumea filmului. Făcând o scurtă relatare, prima experiență a fost în anul 2003, când am filmat pentru un scurtmetraj la Berlin, precedat de un curs destul de condensat de arta actorului de film. Pe parcurs, au fost întâlnirile cu regizorul Radu Gabrea şi cele două lungmetraje ale lui – Cocoșul decapitat și Călătoria lui Gruber –, ultimele două producții fiind The Crossing și Comfort Zone, filmat cam jumătate de an mai târziu, tot la Berlin. Deci, într-un fel, m-am întors de unde am plecat. (zâmbește)

Subiectiv, vorbind, sunt într-o perioadă în care aș prefera să fac mult mai mult film, dar îmi dau seama că teatrul e ca un bazin de unde tot poți să iei, să te inspiri.

Ai jucat personajul principal, Grigore Ceuca, în scurtmetrajul “The Crossing”. Ce a însemnat pentru tine această experiență?

A însemnat o experiență care a venit, oarecum, întâmplător și accidental, și care s-a dezvoltat mai întâi într-un proiect foarte interesant; mă refer aici la partea de filmare, și apoi evoluția ulterioară a scurtmetrajului, inclusiv participarea festivalieră și marea surpriză cu recepția din Statele Unite care a fost una foarte, foarte bună!

Ai fost desemnat drept cel mai bun actor în rol principal la Los Angeles Cinema Festival of Hollywood. Ce influență a avut acest premiu asupra ta?

Interesant… când citești așa ceva despre tine, primul impuls este că nu îți vine să crezi. E ca și cum ai lua brusc un pumn în plex, după care te bucuri foarte tare când îți dai seama ce s-a întâmplat (îmi amintesc faptul că eram singur în cameră și vorbeam singur de bucurie), după care vine o perioadă destul de lungă în care ai o senzație de ireal. Premiul îl văd ca pe o încurajare să merg mai departe pe drumul profesional pe care am pornit, continuând cu filmul. Dar a fost și o gură de aer, mai ales că îmi doresc să îmi dezvolt cariera înspre Europa de Vest și, evident, Statele Unite.

Vorbește-mi puțin despre personajul pe care l-ai jucat în acest film.

Ce mi se pare foarte important e faptul că am jucat un personaj fără a mă fi pregătit în prealabil. Discuția cu Cristian (n.r. Cristian Pleș, regizorul scrurtmetrajului) a fost cu o zi înainte să înceapă filmările, pentru că l-am înlocuit pe actorul care trebuia să joace acest rol.  Pentru că acesta nu a mai putut juca, Cristian a făcut o muncă gigantică făcând un casting la nivel național în doar câteva zile. Astfel, am ajuns să colaborăm. În muncă s-a reflectat faptul că e vorba despre un personaj dificil. Nu e un personaj liniar sau un personaj dintr-o galerie la îndemână pentru un actor. Atunci, am și fost, cumva, în situația de a improviza foarte mult pentru a intra repede în rol, folosindu-mă, mai ales, de elemente naturaliste, particulare: de a mânca sau de a dormi în costumul soldatului sau de a face duș mai rar; adică de a mă priva de anumite lucruri pe plan personal, tocmai pentru a mă putea transpune în personaj fără a face neaparat o compoziție, în sens teatral.

Deși în răspunsurile tale ai atins, parțial, o parte din răspunsul următoarei mele întrebări, nu ezit să te întreb, totuși, care ar fi dorințele tale în privința industriei cinematografice?

În orice caz, să îmi dezvolt cariera înspre Europa de Vest, Germania în mod special. Sunt impresariat de un impresar din Berlin. Spun Germania pentru că eu sunt neamț, iar germana e limba mea maternă. Sunt și actor la Teatrul German de Stat din Timișoara, deci mă consider actor de expresie germană, română și engleză. Dar, practic, germana și româna sunt limbile mele materne și, ca atare, legăturile mele cu Germania sunt foarte puternice, ținând cont și de faptul că am avut câteva experiențe cinematografice foarte bune în această zonă.

Cu Statele Unite e puțin dificil. Îți dorești, ca actor, dar e foarte îndepărtat… Pe de altă parte, având participarea aceasta festivalieră, începând cu vara lui 2011 sunt vreo 10 distincții pe care le-a luat filmul și e o încurajare foarte mare și un impuls în plus să îmi concentrez cariera spre partea aceasta a lumii.  

“Teatrul fără regizor se poate, fără actor nu prea!”

Publicat de Raul Bastean 5 Martie 2012 Comments Off

Interviu cu regizoarea Antonella Cornici

Actriță la Teatrul Național Iași, regizor și jurnalist cultural, Antonella Cornici face încă un pas în spațiul teatral românesc, fapt ce constă în debutul său ca regizor profesionist prin montarea spectacolului M-am hotărât să devin prost de Martin Page. Spectacolul a intrat pentru prima dată în luminile rampei vineri, 24 februarie, pe scena Sălii Studio 5 a Teatrului Naţional Timişoara.

Ca actriță, Antonella Cornici se poate mândri cu un palmares bogat în privința rolurilor în spectacole montate de regizori precum: Alexander Hausvater, Mihai Măniuţiu, Ada Lupu, Ovidiu Lazăr, Petru Vutcărău și mulți alții. Din distribuția spectacolului pe care l-a montat la Teatrul Național Timișoara fac parte actorii: Călin Stanciu Jr., Victoria Rusu, Victor Manovici, Mălina Manovici și Alina Chelba. Următoarele reprezentații ale lunii martie sunt programate pentru zilele de miercuri, 28 martie și vineri, 30 martie.

* * *

Ce v-a determinat să vă opriți la romanul lui Martin Page și nu la un alt text dramatic?

Cred că așa trebuia să fie! M-am mai oprit și la alte texte, dar romanul lui Martin Page a vibrat cel mai tare în mine și atunci m-am hotărât așa!

Cum a decurs colaborarea cu echipa Teatrului Național Timișoara?

Extraordinar! Îmi sunt dragi toți și sper să mă mai întâlnesc cu ei. E o trupă vie, pozitivă, sunt oameni care vor să facă multe și fac! M-am simțit minunat în teatrul acesta chiar dacă e foarte departe de Iași. Mă bucur că am ajuns aici, mă bucur că există și teatre cu acest tonus. Bravo!

Și mai cred că am avut noroc…

Sunteți actriță a Teatrului Național Iași. A avut vreo influență acest aspect asupra modului dvs de a face regie? Dacă da, în ce fel?

Da, normal, evident că actoria are o influență asupra regiei. În ce fel? În toate. Dar cel mai mult, probabil că are influență în felul meu de a lucra cu actorul. Dar cred că la întrebarea asta cel mai bine pot răspunde actorii care au lucrat cu mine.

A venit regia ca o completare a actoriei sau pur și simplu din pasiune?

Pasiune… și pe urmă… așa am simțit că trebuie să fac. Nu poate fi vorba de o completare a actoriei, una e pe scândură, alta e după… poate că la mine a fost și ceva care să mă completeze ca artist…

Faceți parte din generația tinerilor regizori români ai momentului. Care credeți că este doza de ”nou” pe care o aduceți în spectacolul de teatru actual?

Știi tu… nimic nu e nou sub soare… Eu vreau să fac spectacole care să spună ceva, care să aibă o poveste, un sentiment, să transmită o lacrimă, un zâmbet… în care să se vadă actorii. Cred foarte tare în actor! Teatrul fără regizor se poate, fără actor nu prea!

Care sunt textele sau genurile dramatice de care vă simțiți atrasă ca regizor și cele care vă fac plăcere să le interpretați ca actriță?

Ei, na! Ca actriță n-am făcut mofturi, am jucat de toate, nu pot spune că îmi place acel text mai mult ca altul, pentru că asta a depins şi de regizor, de viziunea lui… M-am simțit întotdeauna bine în spectacolele lui Alexander Hausvater, de exemplu. Simţeam că repet, că fac ceva… trăiam la maxim și-mi era bine!

Iar ca regizor, îmi plac textele care spun ceva, care transmit un mesaj, un gând… Se poate să fie și texte care îmi plac dar care să nu le simt pe mâna mea deocamdată. Ca actor ai partitura, rolul și trebuie să-l faci… ca regizor ai tot textul, tot spectacolul cu toată tehnica lui… nu e așa de simplu. Îmi place Cehov de exemplu, Shakespeare… îmi plac multe… doar că fiecare text cred că își are momentul său… Mulțumit?

Sunteți asistent universitar la Facultatea de Teatru din Iași, deci formator al generației noi de actori. Care este viziunea generației actuale față de teatru și cum sunt etichetați sau priviți acum, în societate, acești tineri care optează să facă artă?

Nu mai predau la facultate, momentan. Nu înțeleg sistemul acesta de învățământ, mai ales în teatru. Nu sunt de acord cu el. Nu cred că trebuie să faci norme atunci când vorbim de artă. Și cu asta-basta! Viziunea mea?… Hm! Păi, în primul rând cred că deja e inflație de actori… Prea multe locuri la facultăţile de teatru, prea multe facultăți de teatru, se intră prea ușor la aceste facultăți, nu mai e concurența de altă dată… și așa mai departe. Atâta timp cât la admitere ai 20 de locuri și vin 20 de candidați și sunt luați toți ca să justificăm norme… restul e tăcere!

Tinerii actori? Mulți ies din facultate la fel cum au intrat. Sunt și copii talentați, depinde și de norocul lor… Dar am întâlnit mulți tineri absolvenți de artă dramatică, de regie, cu un bagaj foarte sărac… e trist! Uite un subiect pentru o scurtă povestire…!

„Așa am ajuns să fac teatru: de la texte proprii, la scena altora”

Publicat de Raul Bastean 15 Ianuarie 2012 Comments Off

Interviu cu regizorul Chris Nedeea

După ce a montat, în 2007, spectacolul O viață în teatru dedicat actorului timișorean Vladimir Jurăscu, regizorul Chris Nedeea revine la Teatrul Național Timișoara punând în scenă un spectacol pe textul Alexandrei Pâzgu, În aer, text câștigător al Festivalului Dramaturgiei Românești în 2011. Chris Nedeea este iniţiatorul unuia dintre cele mai curajoase festivaluri românești de teatru – Festivalul Internaţional de Teatru Experimental MAN.In.FEST. În palmaresul regizorului se numără mai bine de 35 de spectacole montate la teatre din orașe precum: Cluj, Oradea, Tîrgu Mureș, Sfintu Gheorghe, Chișinău, Brăila sau Arad. Spectacolul În aer a intrat în lumina rampei în premieră absolută la data de 21 decembrie 2011. Următoarea reprezentație este programată pentru seara zilei de marți, 17 ianuarie, de la ora 19, pe scena Sălii 2 a TNTm.  

Cum ați ajuns la textul Alexandrei Pâzgu?

Simplu: mi-a fost propus. Și am acceptat după prima lectură… desigur, asta nu s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost ales cel mai bun text la concursul FDR din 2011.

Ce v-a atras la textul În aer?

Că era… greu! Provocarea era foarte mare, riscul de a gafa aproape palpabil, sufocant… În fond, vorbim despre un „one woman show”, despre o propunere care era din start foarte restrictivă: o actriță pe o scenă și… atât. Ori, eu mă mai întâlnisem cu astfel de propuneri (Fuck you, Eu.Ro.Pa!, Noir desir sau www.ofelia.ro) și am vrut de la început o altă abordare.

A existat o colaborare cu autoarea textului în privința realizării acestui spectacol?

Da, nu… într-un fel… Pentru că ea nu era în țară în acea perioadă și am corespondat sporadic pe mail. Evident, autoarea ar fi vrut să se respecte propunerea ei de spectacol. Și a trebuit să-i explic – probabil total neconvingător (zâmbește) – și perspectiva mea. E adevărat, un text dramatic are în mod normal un alt parcurs: prima montare este cea mai fidelă textului și abia următoarele vor încerca poate să-l abordeze într-un mod „nenatural”, să spunem. Eu am ales să procedez invers, să inventez personaje și situații și să obțin un spectacol ceva mai amplu… Aștept să aud și ce va avea ea de spus când îl va vedea… Cu orice risc!

Sunteți pentru a doua oară la Teatrul Național Timișoara. Cum a fost colaborarea cu actorii de aici?

Foarte bună… Deși am lucrat numai cu actrițe (zâmbește)! Și tocmai de asta mi-a fost frică – așa a apărut Alex Halka în ecuație, ca să echilibrăm puțin lucrurile. Desigur, glumesc! Adevărul e că îi iubesc pe toți, baieți și fete!

Sunteți inițiatorul revistei și Festivalului Internațional de Teatru Experimental Man.In.Fest. Ce v-a determinat să inițiați acest festival și ce presupune el?

Am fost inițiatorul lor… pentru că, între timp, toate aceste acțiuni devin inactuale. Și oarecum inutile. Dar atunci când s-au născut ele, în 2003-2004, eram mai tineri și mai frumoși și credeam cu tărie că merită, că teatrul românesc are nevoie de o infuzie de noutate și experiment… că are nevoie de noi! Așa că încercam să aducem în țară, an de an, cele mai razna 12-14 producții străine pe care le găseam. Și în revistă susțineam cu frenezie același gen de demers artistic. Când ne-a trecut „perioada romantică”, au trecut și toate aceste încercări… Pe scurt, viața.

Am observat faptul că montările dvs. au la bază, în general, texte contemporane. Ce vă atrage la dramaturgia contemporană?

Da, oarecum. Și cred – acum că mă gândesc la asta – că există o explicație foarte simplă: am cochetat câțiva ani buni și tineri cu o carieră de scriitor, ba chiar de dramaturg. Așa am ajuns, de fapt, să fac teatru: de la texte proprii, la scena altora. Pe mulți dintre dramaturgii români de azi i-am citit sau cunoscut atunci, de unii mă leagă prietenii, pe alții am reușit chiar să-i debutez, să-i promovez sau chiar să-i public… Într-un fel e și normal să fie așa – faci teatru cu contemporani și pentru contemporanii tăi, nu?

Știu că scrieți atât poezie cât și dramaturgie. V-ați gândit vreodată să montați propriile textele?

Nu!

Cum vedeți situația teatrului în viitor?

Ups! Orice aș spune acum, ar fi o banalitate sau o prostie… Oricum, într-un fel sau altul, Teatrul ne va supraviețui. Restul e tăcere!

Experiment teatral în PREMIERĂ la Teatrul Maghiar: Forbidden Books

Spectacolul încearcă să descifreze care au fost influențele culturale importante pentru „mileniali”, în contextul exploziei lumii digitale.

Once Upon a Time in Romania – Filme versus corupţie

Intră în concurs! Îţi poţi înscrie clipul video în competiţia de scurtmetraje până pe 1 decembrie 2017.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad spune… poveşti

Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi să descopere poveştile celor 10 zile de Festival la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015