• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

„Prin primul spectacol am creat o piață pentru cel de-al doilea”

Publicat de Raul Bastean 20 Decembrie 2011 Comments Off

Interviu cu regizorul Ion-Ardeal Ieremia

După succesul spectacolului Aeroport de Ștefan Caraman, montat pe scena Sălii Studio 5 a Naționalului timișorean, regizorul Ion-Ardeal Ieremia aduce pe aceeași scenă continuarea poveștii printru-un spectacol pe un text al aceluiași autor. Sala de așteptare-Aeroport 2 va intra în luminile rampei în premieră absolută marți, 20 decembrie, de la ora 19. Distribuția spectacolului îi reunește pe actorii: Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Mălina Petre și Bogdan Spiridon.

Ion-Ardeal Ieremia e dependent, ca regizor, de poveste. În spectacolele sale pune în prim plan personajele și evoluția poveștilor acestora, fiind mereu preocupat de inedit în spectacolul de teatru. O demonstrează spectacolele Fete de mătase artificială, Aeroport sau Orașul nostru, câteva dintre titlurile spectacolelor monate de Ion-Ardeal Ieremia la TNTm.

Sala de așteptare-Aeroport 2 prezintă continuitatea unei povești de dragoste a unor oameni, începută cu un an înainte. Ce-și mai pot spune? Cât mai e iubire şi cât frustrare? Să fie vorba de a doua şansă sau de trista oglindă a unei iubiri ratate? aceste întrebări constituie punctul de plecare pe care regizorul Ion-Ardeal Ieremia a construit spectacolul.

Este „Sala de așteptare – Aeroport 2” continuarea poveștii din „Aeroport”?

Da, este continuarea poveştii din Aeroport 1. Acțiunea în Aeroport 2 se petrece exact în același loc, un an mai târziu și cu aceleași personaje, plus altele.

A existat o colaborare cu dramaturgul Ștefan Caraman în vederea acestui text vis-a-vis de cel anterior?

Aeroport 2 era deja scrisă încă de când repetam la Aeroport 1, deci nu am nici o contribuție sau influență asupra autorului. Povestea continuă deci exact cum și-a imaginat-o dumnealui. Modificările în dramaturgie care apar în spectacol sunt opțiunea mea – care decurge din necesitățile ivite în timpul repetițiilor.

De ce ați ales să montați un al doilea spectacol ca și finalitate sau completare a unui anterior?

Fiindcă Aeroport 1 are succes… încă umple sala, la doi ani de la premieră și pentru că, prin primul spectacol am creat o piață pentru cel de-al doilea. De ce să pierdem atâția spectatori și să nu le oferim o continuare – surpriza?

Ați mai montat până acum genul acesta de spectacole care „se completează”?

Am doar experiența serialului de televiziune… cred că acea experiență îmi oferă multe lucruri folositoare, dar nasul meu spune că în teatru lucrurile vor sta relativ diferit. S-ar putea să nu mai fie atât de importantă continuitatea poveștii, ci credibilitatea ei.

Ce a însemnat pentru dvs. ca regizor această experiență?

Am lucrat foarte repede, ținând cont de uzanțe. Faptul că am reușit să-l termin în 17 zile mă umple de respect față de actori și echipa tehnică și îi felicit.

„Sunt texte importante care mi-au călăuzit întreaga activitate de regizor”

Publicat de Raul Bastean 12 Decembrie 2011 Comments Off

Interviu cu regizorul Alexandru Colpacci

Immanuel Kant. Acesta este titlul celui mai recent proiect teatral pe care Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara l-a prezentat publicului în premieră națională în seara zilei de duminică, 11 decembrie.

Spectacolul poartă semnătura regizorală a lui Alexandru Colpacci. Născut în București, Alexandru Colpacci a absolvit I.A.T.C. „I.L.Caragiale” din Bucureşti, secţia regie teatru. Şi-a început cariera la Teatrul din Oradea, dar deține în palmares montări în numeroase ţări din Europa, stabilindu-se apoi la Paris. În întreaga sa carieră artistică, atât în România, cât şi în străinătate, a fost recompensat cu premii importante.

În ce măsură vă preocupă textele lui Thomas Bernhard?

Mă preocupă foarte mult. Nu numai piesele de teatru, ci și romanele sau eseurile lui. Una dintre cărți mele preferate ale lui este romanul Beton și mă preocupă datorită acestui exercițiu care se regăsește și în piese și anume celebra lui decompoziție a personajelor.

Ce v-a atras la acest text?

La acest text m-a atras, în primul rând, dificultatea lui, pentru că mi se pare că e o „încunuare” față de celelalte texte, provocatoare întotdeauna. De data aceasta cred că se aruncă spre un mit intangibil în această operă de decompoziție și m-a tentat foarte mult ideea textului: ce rămâne după ce memoria și celebritatea dispar; unde este nebunia și unde este adevărul și cât de departe poate merge mentalul în opera de autodistrugere.

Până la urmă, cât de greu abordabil vi s-a părut universul pe care Bernhard în propune?

E un univers dificil, dar din fericire îl cunoaștem destul de bine pe Ionesco (Eugen Ionescu), îl cunoaștem foarte bine pe Beckett (Samuel Beckett); chiar dacă prin cinismul lui Bernhard îi cam depășește.

Din punctul dumneavoastră de vedere, care este problematica esențială pe care o evidențiați în spectacol?

Înainte de toate, problematica e în jurul gândului și al minții, și în jurul neprevăzutului minții, dincolo de această necruțătoare ironie care, de data asta, mi se pare a fi aproape totalitară, lucru pentru care, cum spuneam, mi se pare că, în scriitura lui depășește celelalte texte în care erau mai puține personaje, cu încheieri și începuturi coerente. Aici vorbim despre incoerență, despre ceva dincolo de ceea ce e posibil.

În general, care sunt textele de care vă simțiți atras?

Dacă urmăriți biografia mea, ea v-a răspunde singură. E o gamă destul de largă care pornește de la Caragiale și poate să ajungă la Eduardo De Filippo. Care poate să înceapă cu Shakespeare și se poate termina cu Cehov. Sunt texte importante care mi-au cam călăuzit întreaga activitate de regizor.

Deci, în mare parte texte clasice..

Nu numai! Sigur că suflul e traversat de ceea ce gândesc eu sau îmi închipui eu că este un text universal.

Cum ați colaborat cu echipa Teatrului Maghiar de Stat?

O foarte bună colaborare, o echipă cu un potențial care ar fi bine să fie urmărit. O echipă tânără dar cu mari ambiții și cu un număr important de talente și sper că acest lucru se va vedea și în spectacolul nostru.

***

Spectacolul Immanuel Kant de Thomas Bernhard, în regia lui Alexandru Colpacci, îi reunește în distribuție pe actorii: Bandi András Zsolt, Tar Mónika, Mátyás Zsolt Imre, Tokai Andrea, Borbély B. Emília, Mátray László, Kocsárdi Levente, Dukász Péter, Aszalos Géza, Molnos András Csaba, și László Pecka Péter. Mişcare scenică poartă semnătura coregrafei Baczó Tünde, iar ilustraţia muzicală a fost realizată de actorul Kiss Attila. Scenografia spectacolului este semnată de Carmencita Brojboiu, artistă laureată cu numeroase premii şi nominalizată de mai multe ori la premiile UNITER.

Interviu cu muzicianul timişorean Cosmin Bălean

De 16 ani, Cosmin Bălean este angajat permanent al Filarmonicii de Stat „Banatul” din Timişoara, în cadrul căreia deţine funcţia de fagotist. Cu un an în urmă a descoperit dudukul, un instrument armenesc de suflat. În prezent, este singurul muzician român care cântă la acest instrument acompaniat de o orchestră simfonică, pentru care au fost adaptate piese precum cântecul popular românesc „Mociriţa”  sau melodia lui James Last „The Lonely Shepard”.

Născut la Moldova Nouă (judeţul Caraş-Severin), Cosmin Bălean a frecventat cursurile Liceului de Muzică „Ion Vidu” din Timişoara, la clasa Prof. Ioan Tomescu. Tot în oraşul de pe Bega a studiat la Facultatea de Muzică, la clasa Prof. Csaba Farkas. Ca student a urmat şi cursurile de măiestrie interpretativă ale Prof. Gheorghe Ciucureanu în Bucureşti. Muzicianul de 39 de ani este laureatul mai multor concursuri în Iaşi, Bucureşti, Suceava, Satu Mare şi a concursului „Haricléea Darclée” din Piteşti. A colaborat cu „Orchestra Simfonica Europea Mediterrania” din Barcelona şi „Borusan Istanbul Filarmonie”, a susţinut concerte ca solist, dar şi recitaluri de muzică de cameră.

La ce vârstă aţi început să cântaţi şi care a fost primul instrument?

Cu exactitate nu pot să vă spun, cert este că de copil m-am îndreptat, mai întâi din curiozitate, apoi cu toată convingerea, către această lume fascinantă. Am început să descopăr universul sunetelor cântând pentru prima oară la pian. Odată cu trecerea timpului, fagotul a devenit parte din eul meu, aducându-mi cea mai mare satisfacţie: posibilitatea de a mă exprima.

La câte instrumente cântaţi?

Pentru mine contează mai puţin cantitatea… încerc să fiu un fagotist de nivel profesional ridicat şi în ultima vreme mi-am propus să explorez câteva instrumente de suflat atipice muzicii culte, provenind din culturile populare ale altor neamuri: duduk, tav-shvi.

Nu pot afirma în prezent că stăpânesc şi alte instrumente; momentul prezent nu reprezintă decât o căutare. Fireşte, aceasta este întru bucurie.
Aţi avut mereu convingerea că muzica este menirea dumneavoastră? Au existat şi momente de îndoialã, când aţi fi dorit sã abandonaţi activitatea muzicală?

Da. Binenînţeles că în copilărie nu ştiam care e menirea mea, dar cu trecerea timpului am descoperit că limbajul muzical reprezintă vocabularul exprimării mele. Fără momente de îndoială nu poate exista un parcurs ascendent. Există multe motive din care aş putea să renunţ la muzică, dar faptul că ea reprezintă măsura lucrurilor pe care le fac în viaţă mă ţine legat.

Când aţi descoperit dudukul? Ce vă fascinează la acest instrument?

Am descoperit întâmplator dudukul în urmă cu un an. Fascinant la acest instrument este timbrul special total aparte faţă de instrumentele „clasice” pe care profesioniştii le folosesc în muzica cultă. Posibilitatea acestui instrument de a transmite emoţie şi candoare este minunată şi ceea ce cred că m-a fascinat pe deplin a reprezentat asemănarea cu timbrul vocii umane. Mă gândesc că până la urmă tindem tot către natural. Instrumentul lăsat de către Dumnezeu omului este vocea umană; sensibilitatea dată de aceasta o regăsesc în timbrul dudukului.

Dudukul este un instrument naţional armenesc. Ce reacţii aţi primit din partea comunităţii armeneşti din România ?

Am stabilit deja contacte cu reprezentanţii Ambasadei Armeniei în România, cu care ne-am propus nişte proiecte comune. Sper ca în cel mai scurt timp să putem prezenta publicului românesc lucrări muzicale armeneşti originale pentru duduk.

Pe când primul CD cu muzica proprie?

Primul pas ar fi confecţionarea unei biblioteci muzicale cu literatura specifică pentru duduk; din păcate în România literatura de acest gen este extrem de saracă. În momentul în care voi avea material suficient atunci mă voi putea gândi la oportunitatea înregistrării unui disc.

Foto: Titus Bălan

„În acest moment mă simt foarte apropiată de textul contemporan”

Publicat de Raul Bastean 24 Septembrie 2011 Comments Off

Interviu cu regizoarea Olivia Grecea

Stagiunea 2011/2012 a Teatrului Naţional Timişoara a debutat cu premiera piesei Alergătorul de Mattias Andersson, spectacol asupra căruia și-a pus amprenta regizorală Olivia Grecea. Noua producţie a Naţionalului timişorean a văzut pentru prima dată luminile rampei sâmbătă, 17 septembrie, pe scena Sălii Studio 5 a TNTm.

Olivia Grecea deține studii universitare în Teatrologie, Studii de Teatru și Film și Regie teatru la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. De remarcat în activitatea sa profesională este implicarea sa și ca asistent de regie la spectacolele Bosch. Grădina plăcerilor lumeşti, precum și la Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică în regia lui Radu Afrim, ambele fiind proiecte ale Teatrului Naţional Cluj. În anul 2007 obține bursa Leonardo da Vinci la Compania de Artele Spectacolului Artscenico din Germania. Spectacolele Oliviei Grece au o doză de realism extrem de originală, proaspătă și lipsită de prejudecăți. Exploatează pe scenă emoția autentică și mizează pe prezența unor actori vii și adevarați.

”Alergătorul” este prima ta montare într-un teatru național. Cum a fost pentru tine această experiență?

Olivia Grecea: A fost o întâlnire fericită, pentru care sunt foarte recunoscătoare, cu nişte profesionişti care mi-au oferit din primul moment încrederea de care un regizor, mai ales un regizor tânăr, are foarte mare nevoie, şi pe care sper să o regăsesc în colaborările cu alte teatre.

Ce a însemnat pentru tine munca cu actorii și echipa Naționalului timișorean?

În primul rând, am reuşit să coagulăm o echipă din actori de formaţie şi experienţă diferite (Alan Mickael e absolvent de liceu vocaţional, Alina Chelba a terminat actoria la Universitatea de Vest, Ana-Maria Munteanu la UNATC, Alex Halka şi Iosif Csorba sunt actori angajaţi la Teatrul German, iar Andrea Tokai actriţă la Teatrul Maghiar şi la TNT), o echipă în care dorinţa de a lucra a fost foarte puternică. Pentru mine a fost o experienţă importantă pentru că am înţeles cât de mult au ei nevoie de mine şi cât de mult am eu nevoie de ei.

Ce te-a atras la textul lui Mattias Andersson?

Poezia şi sensibilitatea camuflată a personajelor. Fiecare personaj are adevărul lui. Ca formă, m-a provocat modul fragmentat şi frust în care scrie Andersson, care te obligă să faci nişte racorduri astfel încât totul să se lege şi să aibă carne.

Care a fost mesajul/ideea pe baza căruia ai construit spectacolul și pe care dorești să o transmiți publicului?

Nu vreau să dau o grilă de lectură. Cred că fiecare va formula un mesaj propriu, strâns legat de experienţa personală de viaţă. Pot să spun că mi-am dorit un spectacol viu despre oameni vii, adică fragili, labili, ridicoli şi curajoşi, puri şi compromişi, despre părinţi, copii şi imperfecţiunile care ne fac umani, un spectacol care să comunice la modul afectiv.

Ce tip de text ți se pare abordabil în momentul actual pe scena teatrului românesc?

Orice tip de text care are o legătură veritabilă cu societatea în care trăim şi care poate crea o comunicare reală între spectacol şi public, de la piesa antică până la textul extrem contemporan. Nu cred că există un subiect despre care să nu se poată vorbi pe scenă şi trebuie vorbit mai ales despre tabu-uri. În acest moment, mă simt foarte apropiată de textul contemporan, mai ales de cel din spaţiul german şi nordic, şi îmi doresc ca la un moment dat să lucrez la un scenariu colectiv.

Interviu cu muzicianul Adrian Mardan

Artistul creează din suflet pentru suflet. Arta se face cu iubire, dăruire, pasiune şi implicare. Aşa aş defini, incomplet, artistul şi arta. Adrian Mardan este un artist. Despre produsul finit al muncii sale se poate vorbi enorm. Cei care sunt „consumatorii” produsului său artistic ştiu să aprecieze ceea ce este cu adevărat de valoare şi îi rămân fideli. Fiecare moment din tot ceea ce creează Adrian Mardan poate fi concentrat într-un singur cuvânt: originialitate.

În prezent profesor titular de chitară clasică la Colegiul Naţional de Artă “Ion Vidu” din Timişoara, Adrian Mardan se evidenţiază prin recitaluri de chitară clasică atât în ţară, cât şi în străinatate, în calitate de interpret şi compozitor. Este instrumentist, aranjor, compozitor în cadrul grupului de muzică clasică şi world music The NewCantilena cu care a editat până acum 5 CD-uri şi un DVD live. A cochetat şi cu poezia, în 2001 fiindu-i publicat volumul de versuri O rămăşiţă bulversată. Cel mai recent proiect al său este scurt-metrajul Din nimic, ce reprezintă şi subiectul acestui interviu.

În curând vei lansa unul dintre proiectele la care lucrezi de ceva vreme. Despre ce este vorba, mai exact?

E un proiect serios, pătrunzător, intens și destul de complex la care am început să lucrez din luna martie a acestui an și, împreună cu regizorul filmului Andrei Boroșovici, am pus cap la cap o idee de a mea mai veche, o povestire cu și despre mine, un “artist” al zilelor noastre… Nu pot zice că mi-a fost ușor să-mi prezint portretul, să-l dezvălui lumii care nu mă cunoaște, (dar și celei care mă cunoaște), pentru că e destul de ciudat să-ți faci un rezumat al propriilor trăiri astfel încât privitorul, ascultătorul, devoratorul de film și de artă în general, să te poată înțelege și întrucâtva să se regăsească în povestirea ta.

Andrei Boroșovici este un tânăr și talentat regizor aflat la început de drum în ale filmului de scurt metraj, cu ambiții și dorințe debordante în peisajul actual al filmului românesc. A crezut în ideea mea, iar cu ocazia asta îi și mulțumesc, pentru că după zeci de ore de discuții înflăcărate, s-a închegat, într-un mănunchi de imagini, un filmuleț, care sper să prindă și să trezească în cât mai mulți o vibrație autentică.

Am avut ca director de imagine pe Dani Drăgan de la București, un tânăr și talentat operator de imagine, nu că noi ceilalți am fi tineri și netalentați (râde); care a participat, în scurta sa carieră de până acum, la proiecte serioase și importante, fiind în primul rând un om perspicace, care s-a mulat perfect pe ideea filmului din punct de vedere tehnic și care a înțeles perfect necesitatea alternării planurilor vizuale precum și factorul „muzică” în incidența subordonărilor instantaneelor fotografice ale filmului de scurt metraj.

Editor de imagine a fost Călin Constantin un profesionist al TVR-ului, iar sunetist Attila Lukinich, un inginer de sunet cu care mi-a făcut și-mi face plăcere să petrec ore în șir la studioul său Dstudio Pro, din Timișoara. Lista poate continua, dar rămâne să descoperiți în momentul postării filmului pe pagina mea de artist - www.adrianmardan.ro, toți colaboratorii și cei a căror aport a fost mai mare sau mai mic.

Lumea asociază numele tău cu muzica și, implicit, instrumentul de lucru – chitara. Acum și cu filmul?

Pentru mine, atâta timp cât mi-a fost dată puterea, dorința, inspirația, plăcerea de a crea, este foarte important să navighez pe valurile nesfârșitelor ape ale Oceanului-Artă și pentru perioade de timp nedefinite, nelimitate, din hazardul destinului meu, naufragiez pe câte o insulă care se cheamă Muzică, Poezie, Literatură, Film sau, mai rar, Pictură.

Cum s-a năcut ideea proiectului Din nimic și ce temă abordează?

Din nimic s-a născut Din mine, din dorința necontrolată de exhibiție sub patronajul fin al lui Euterpe… Nu știu dacă urmăresc ceva anume, prin acest film și chiar nu prea știu ce reacții o să lase în urma sa, după lansare. Cred că cel mai important rămâne ca fiecare din cunoscuți și mai puțin cunoscuți să lase o impresie scrisă sau verbală, dar deschisă și sinceră, iar doar apoi să concluzionăm la rece. Fiindcă riscul este în tot și în toate – poate să prindă sau poate să nu prindă – rămâne de văzut…

Cât de greu a fost să fii tu cel care compune textul, scenariul și muzica pentru film și mai ales să fii în pielea eroului principal?

E excitant… Şi până la urmă nimic nu e ușor, dar nici greu… e obositor… însă eu când scriu muzică, aștern pe hârtie sau digital, ceea ce aud, undeva ascuns în mine, din ecoul ființei mele. Poezia o scriu de când mi s-a trezit conștiința, mă defulez prin ea (deși am publicat doar o dată), iar scenariul până la urmă e o încununare a celor de mai sus. Nu știu dacă am veleități de actor, dar prin scurt-metrajul acesta mi-am dat seama cât de dificil e să interpretez actoricește un rol, chiar fiind vorba de personajul EU. E ciudat, interesant, istovitor…

Va avea loc o lansare oficială a scurt-metrajului?

Sper la o lansare oficială printr-un cuplaj-duplex TVR Timișoara – TVR Cultural la o dată care încă nu e fixată, dar în momentul în care o voi ști, o voi comunica oficial.

Ce planuri de viitor ai? Muzică, teatru, film sau muzică de teatru și film?

O, Dumnezeule… ar fi atâtea de făcut dacă nu aș fi condiționat de factorul Timp și Bani. Primordial, vreau să-mi termin doctoratul până în decembrie, la Universitatea Națională de Muzică București, cu tema Muzica de film creatoare de lumi sonore; strâng date și experiență pentru tiparul și proiectul de concert multi-media, care îl am în cap, dar pentru care mai trebuie să-mi crească aripile; am de trimis la o editură pentru publicarea triplului volum de versuri O Rămășiță Bulversată Urlând Lumii; un Musical Război gândurilor; dublu CD+DVD cu lucrări pentru chitară și orchestră, orchestrate de mine; iar ca profesor să transmit elevilor dragostea neprețuită pentru Stăpâna Lumii – Muzica ș.a.m.d.

Cum ai defini arta pe care o faci tu?

Dragoste. Erotism. Voluptate. Iubire. Pasiune. Dumnezeu.

Interviu cu poetul Gelu Vlașin

“Ayla”. Acesta este titlul celui mai recent volul de poezii a poetului Gelu Vlașin. Volumul a văzut recent lumina tiparului la Editura Cartea Românească în colecția “Poezie”, fiind cea de-a șaptea carte ce-i poartă semnătura. Despre activitatea literară a lui Gelu Vlașin se poate vorbi în pagini întregi, fiind unul dintre oamenii de cultură importanţi ai momentului.

Scriitor, poet și promotor cultural, Gelu Vlașin deține studii universitare în București și Paris. Dintre numeroasele sale colaborări și preocupări ar fi de amintit faptul că este membru al Uniunii Scriitorilor din România și Fondatorul și coordonatorul platformei online Rețeaua literară. Este laureat al multor premii literare precum: “Premiul Tertulia Cerro Almodovar” (Madrid, 2004), Premiul “Puertas Abiertas” (Madrid, 2002), Premiul Uniunii Scriitorilor Colocviile Coșbuc (2000), Premiul pentru debut al Asociașiei Scriitorilor din București (1999) și altele. Din activitatea sa publicistică se numără publicații în reviste culturale din România, dar și din țări precum: Italia, Franța, Spania, Canada, SUA, Israel, Ungaria, Germania, Rusia, Australia, Argentina, Chile și Mexic. “Tratat la psihiatrie” (1999), “Atac de panică” (2000) și “Omul decor” (2009) sunt doar câteva dintre titlurile cărților semnate de Gelu Vlașin.

Cum s-a născut conceptul acestui nou volum de poeme?

Fiecare nouă carte înseamnă un alt început. Privesc lumea din perspectiva îndepărtării de mine și îmi asum condiția existenței prin raportarea la simțire. Nu-mi pot înțelege trăirea dacă lumea nu asimilează prin poezia mea o parte din atingerea îngerilor. Pentru că lumea se reponsabilizează mereu de tot ceea ce înseamnă deasupradincolo. Exist în măsura în care reușesc să mă ridic deasupra lumii. Și când sunt acolo, sus, îmi dau seama că de fapt lumea sunt eu. Când reușesc să mă ridic deasupra mea, însemnă că sensul existenței mele capătă un înțeles primordial. Dar ca să mă înalț deasupra lumii a trebuit să învăț zborul. Ayla s-a născut din zbor și din simțire. Din viziunea sublimului și din îmbrățișarea luminii. Ayla este ființa.

Poezia lui Gelu Vlașin între minimalism și deprimism!?

Poezia există dincolo de concepte doar în măsura în care-și depășește propria condiție. Poezia poate fi şi rugăciune, şi terapie, şi alinare, şi declaraţie de dragoste, şi blestem. Poezia poate fi orice atunci când este scrisă de cine trebuie. Pentru că înlăuntrul fiecăruia dintre noi există potenţialul creator, există scânteia devenirii întru fiinţă. Nu poţi nega evidenţa la nesfârşit aşa cum nu poți face abstracţie de tot ceea ce te înconjoară fără să simţi îndepărtându-se de tine miracolul existenţei. Suntem prin noi înşine mai presus de înţelegerea simplă a lucrurilor, însă nu putem fi parte a universului dacă înţelepciunea noastră se limitează doar la necredinţă.

În ce măsură este tema morții importantă și incitantă de abordat în creația dvs.?

Bunica mea, care locuiește deasupra lumii, pe Podirei, în satul lui Coșbuc, îmi spunea mereu că moartea nu-i altceva decât o trecere dincolo, o intrare într-o altă dimensiune a spiritului. Prin moarte, ființa renaște – devine bildung, devenirea întru devenire. Sigur că nu întotdeauna suntem îndreptățiți să privim trecerea dincolo altfel decât o trecere în neființă, sigur că angoasa învăluirii în întunecimea eternă devine leit motivul depresiei și motivația pertinentă a defulării prin surogatele fericirii, însă oamenii mari știu să depășească fiecare limită emoțională prin înțelegerea sublimului ca parte intrinsecă a iubirii. Iubește-ți aproapele prin altruismul nedisimulat și vei atinge pragul de sus al simțirii. Trezindu-ți simțirea din suflet ca pe o taină a unui altfel de început vei afla ce înseamnă revelația înțelepciunii - luciditatea superioară / energia.

Care este starea de spirit atunci când începeți să așterneți versurile pe hârtie?

Fiecare stare poate însemna la un moment dat imboldul scriiturii însă nu întotdeauna ceea ce se așterne pe coala de hârtie înseamnă neaparat deslușirea neînțelesului. Percepția clipei are pentru mine însemnătatea izvorului. Primesc bucuria descoperirii prin setea dorinței de atingere și privesc miracolul existenței prin forma ei cea mai pură: vibrația. Vibrez de fiecare dată când întâmplarea mă învăluie în stratul ei de afectivitate și conștient. Vibrez atunci când bucuriile simple devin parte din mine, din viață. Vibrez când redescopăr senzația de plutire, de întâlnire cu inocența și de vizualizare a culorilor prin muzică. Asta-i starea de spirit care mă transpune în lumea din mine, care mă face să înțeleg diferențele dintre însingurare și singurătate. Acesta-i modul meu de supraviețuire.

Cum v-ați caracteriza, în câteva cuvinte, poezia sau stilul dvs. de a scrie?

Când reușești să transpui în cuvinte stări și trăiri, când asimilezi lumina și accepți misterul ca pe-un dar și nu ca pe-o întunecime, îți dai seama că nu poate exista poezia fără suferința la nivel artistic. Pentru că pozia nu este altceva decât o formă de evadare, o modalitate de-a intra în somnul letargic, în starea de visare, de reverie atemporală, chiar dacă unii o percep ca pe o experiență onirică lucidă, ca o stare de conștiință prezentă. Poezia mea nu-mi mai aparține din momentul în care și-a luat zborul în lume. Devine parte a lumii. Devine shambala.

Ce influență și importanță au pentru dvs. premiile obținute pentru literatură?

Recompensarea vine mai degrabă atunci când cineva descoperă prin scriitura ta parte din sine, din tentația unei trăiri, din identificarea vibrației lecturii prin empatie. Emoțiile latente sunt cele care ne fac să deslușim sensul experiențelor prin lectură. Sinergia nu se poate naște decât atunci când revelația înțelesului îți atinge spiritul și te transformă într-un receptor al diafanului. O poezie prin care îți identifici stările și trăirile emoționale dinspre tine înspre ceilalți este o poezie în cel mai profund înțeles al cuvântului. Este forma pură de transformare a doriței în împlinire. Premiile sunt importante doar în măsura în care depășesc o anumită conjunctură emoțională, însă de fiecare dată o astfel de recompensare își are sensul și doza de necesar. Un premiu înseamnă mult atunci când excelența este primordialul reper, iar alinierea în zonele elitei devine forma pură a evaluării fără situarea neaparată pe treptele valorice ale momentului.

Vorbiți-mi puțin și despre proiectul de mare succes care a luat ființă datorită dvs. și care știu că are mare importanță pentru dvs. și anume platforma online Rețeaua literară.

Rețeaua literară (www.reteaualiterara.ro) a fost inițial un proiect personal experimental și s-a transformat actualmente într-o platformă culturală alternativă, cu peste 7700 de membri și aproape 1 milion de utilizatori unici din 176 de țări în doar 3 ani și jumătate de funcționare. Rețeaua literară este locul în care cineva care are într-adevar ceva de spus la nivel de artă și cultură se poate face auzit și remarcat. Pentru că Rețeaua literară promovează valoarea.

Ce părere aveți despre modul în care mai este receptată astăzi poezia în spațiul cultural românesc?

Poezia este receptată în diverse forme și modalități, așa cum orice formă de exprimare artistică poate fi receptată. Lipsesc însă acțiunile instituționale concertate de vizualizare a poezie și de înțelegere a unei altfel de realități literare. La metroul din Moscova există un tren al poeziei, în Madrid există un program numit “Nici o zi fără poezii”, la Paris o Primăvară a Poeziei pe străzi și prin grădinile publice, în București un Târg Național al Cărții de Poezie. Dar nu oricine știe să prețuiască poezia prin suprapunerea noțiunilor de liberă exprimare. Însă “eu privesc mereu înspre și nu dinspre noțiunea de liber. Particip afectiv în tot ceea ce înseamnă eliberare. De sine. De aglomerările inutile ale cotidianului. De senzația mediocrității și  banalului. Pentru că sunt în conștient și nu în afara lui” (Ayla, Ed. Cartea Românească 2011).

Știu că “navetați” între România și Spania, cele două domicilii ale familiei Vlașin. Care este diferența între statutul scriitorului român și receptarea operelor în România față de cea de acolo?

Receptarea ca formă emancipată a societății actuale, indiferent de poziționarea geografică, aduce poezia și poeții în zona prețuirii neprețuite, deci în zona ridiculizării materiale în favoarea poziționării în cetate. În formele actuale de structurare globală, cetatea s-a dispensat de bufoni, însă niciodată n-o să se poată dispensa de poeți și de poezie. Pentru că poeții sunt evaluați pretutindeni ca parte intangibilă a universului creativ, ca forme evoluate de percepție a realității și perspectivare a lumii viitoare. Poeții sunt regii neîncoronați ai monarhiei culturii, iar poezia forma de exprimare spre care mulți se îndreaptă, însă puțini vor fi cei atinși de harul divin. Sau cum superb spunea Steinhardt: Fericiti cei ce știu poezii”.

Interviu cu interpretul Alex Mica

Alex Mica este, fără doar și poate, unul dintre cei mai tineri și talentați artiști vocali ai momentului. Interesat să susțină și să promoveze stilul dance-clubbing, după experiența showului Megastar, numele lui Alex Mica începe să fie tot mai cunoscut de către români.   Absolvent al Colegiului Național de Artă “Ion Vidu” din Timișoara, la secția canto, la clasa prof. Daniel Zah, Alex Mica a participat încă din copilărie la câteva concursuri de tinere talente unde a obținut trei premii I, urmând ca după terminarea concursului Megastar – unde a ajuns în semifinală alături de Răzvan și Andi – să participe la Festivalul Mamaia (2009 și 2010), apoi la festivalul Dan Spătaru (2010) unde a obținut Premiul Special CJI. În 2010, la Festivalul “Stelele cetății Deva” Alex Mica este câștigătorul trofeului. În prezent, colaborează cu Allexinno și Starchild ca echipă de producție și este implicat într-un proiect semnat Red Clover Media, alături de Dj Fabio da Lera. Pentru viitor, își dorește să reușească să atingă un nivel profesional cât mai înalt și cariera lui să capete amploare și rezistență în timp.

Cred că showul care te-a făcut cunoscut la nivel național a fost cel de la Megastar. În ce măsură experiența aceasta ți-a influențat și schimbat cariera?

Megastar a fost prima mea experiență profesională la nivel național și pot spune că m-a pregătit pentru cariera muzicală ce aveam să o încep și care se conturează în prezent.

Faptul că am colaborat cu o echipă de profesioniști și am fost pregătit de un profesor de specialitate la fel ca și ceilalți colegi din concurs, nu a putut decât să mă ajute să-mi îmbunătățesc abilitățile artistice și să fiu pregătit pentru ceea ce mă așteaptă. Vis-a-vis de oportunități, Megastar mi-a oferit șansa de a mă face cât de cât remarcat în ochii celor din domeniul muzical și să încep să colaborez și să iau legatura cu câțiva dintre marii producători din țară.

Care sunt proiectele tale muzicale actuale?

În prezent, proiectul muzical din care fac parte este semnat Fabio da Lera & Alex Mica de către casa de discuri Red Clover Media și este prima mea apariție în calitate de artist oficial pe piața muzicală, un proiect ce mă va propulsa în cariera pe care tocmai o încep. În materie de producție, colaborez cu Allexinno și Starchild care îmi sunt, de altfel, și prieteni, împreună producând atât piese pentru echipa noastră cât și pentru alți artiști cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, care doresc material semnat sub label-ul nostru (M.A.S. Production). În trecut, am făcut parte din trupa Sign formată, în urma concursului Megastar, alături de Răzvan și Andi, împreună rămânând în această formulă de trei timp de doi ani de zile.

Știu că ai colaborat și colaborezi cu artiști importanți ai momentului. Despre cine este vorba?

Așa este. Printre colaborările mele cu artiștii cunoscuți se numară cea cu Puya – Doamna şi Bagabontu, Randi & Miruna – Save save şi Allexinno & Starchild – Senorita.

Ești absolvent al C.N.A. “Ion Vidu” din Timișoara, secția canto. În ce măsură crezi că studiile tale liceale de aici te-au format ca și artist?

Studiile muzicale din liceu m-au ajutat să-mi clădesc o bază destul de solidă, astfel încât cunoștințele de specialitate acumulate de-a lungul liceului îmi sunt de folos și îmi permit să perseverez pe plan artistic. Am învățat mai presus de toate să simt muzica, să o percep ca pe o manifestare firească a omului, conștientizând esența ei ce pleacă din interior și reușind să o transpun într-un mod cât mai natural.

Spune-mi câteva nume ale oamenilor care au avut un rol important, îndrumător în cariera și formarea ta de până acum.

Profesorul meu de canto clasic din liceu, domnul Daniel Zah, care mi-a pus bazele muzicale în canto, doamna profesoară Crina Mardare care m-a ajutat foarte mult în abordarea stilului de muzică ușoară, domnul profesor de pian Nicolae Martin și Smiley care m-a îndrumat cu sfaturi bune despre ceea ce mă așteaptă în cariera muzicală.

Care e genul de muzică pe care îl abordezi acum? Ce alte genuri muzicale te-ar interesa?

În prezent stilul abordat este cel care are impact asupra publicului și anume dance-clubbing, dar sunt interesat să adopt și stiluri clasice precum pop-ul, r&b-ul, rock-ul și chiar și muzica clasică, dar asta cel mai probabil într-un viitor mai îndepărtat.

Talent sau muncă?

Aș putea spune că este mai mult talent pentru că nu muncesc încă suficient de asiduu, însă sunt foarte conștient că aportul muncii este unul esențial și de durată, așa că trebuie să mă implic și din acest punct de vedere pentru ca ceea ce fac să aibă un rezultat cât mai satisfăcător.

Cum te vezi în viitorul apropiat?

În viitorul apropiat mă văd unul dintre cei mai apreciați artiști de muzică, atât de la noi cât și de peste hotare și sper ca dorința mea să capete și un contur real.

“Nu se poate să vorbim de un spațiu cultural în afara Bisericii”

Publicat de Raul Bastean 30 Aprilie 2011 Comments Off

Interviu cu actorul și regizorul Cosmin Pleșa

Printre cele patru premiere teatrale ale acestei luni, de la Teatrul Național din Timișoara, se numără și spectacolul “Manole”, o adaptarea după piesa “Meșterul Manole” de Lucian Blaga; spectacol a cărui regie poartă semnătura lui Cosmin Pleșa. Absolvent al Facultății de Muzică din Timișoara, specializarea Actorie, Cosmin Pleșa devine, câțiva ani mai târziu, și absolvent al Facultății de Litere, Filosofie și Istorie specializarea Teologie Ortodoxă Pastorală.

Actor și teolog, Cosmin Pleșa reușește să îmbine cele două profesii așa cum știe el mai bine. Din anul 2002 până în prezent, acesta împărtășește tainele actoriei și studenților săi, fiind preparator universitar la Catedra de Actorie din cadrul Facultății de Muzică a UVT. În perioda 1996-2000, Cosmin Pleșa este actor la Teatrul Național Timișoara, având astfel de colaborări și cu Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, precum și cu Opera Română. Semnează regia multor spectacole de teatru, evenimente sau proiecte culturale precum: “Ispita lui Iuda”, “Primiți colinda?”, “Veniți la Sânziene”, “Avarul”, “Ai grijă de tine!” și multe altele.

Teologia și actoria: două profesii total diferite, dar pe care dvs. știți să le combinați într-un mod frumos, surprinzător. Cât de mult se întrepătrund acestea?

TEO LOGOS ar fi știința sau cunoștința Lui Dumnezeu! (știința despre Dumnezeu) Logos ar fi cuvânt! Teatrul ar fi arta cuvântului, deci prin deducție simplă matematică, toate sunt ale Lui Dumnezeu… Sau, mă rog, ar trebui să fie… (zâmbește). Noi am fost învățați să le despărțim. Inițial orice profesie ar trebui să fie împlinită sau împletită pe forma vie a teologiei, adică Credința! „A fi teolog”, spunea Înaltul Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, nu înseamnă neapărat să fii absolvent de teologie sau preot ca definire profesională, ci să devii o formă vie sau activă de credință, de rugăciune…

Pentru Andrei Tarkovsky, „filmul devenise rugăciunea lui”, pentru Sfinții Părinți Isihaști, rugăciunea neîncetată devenise un scop de viață, cât pentru mine, doar viața mi-a mai rămas ca o rugăciune. Practic, comunicarea în sine este o rugăciune. Atunci când ceri, când dai, când primești, toate sunt în rugăciune… Prin spectacolul de teatru sau prin film, ne putem întoarce mult mai ușor la acest sens primar al vieții…

Am văzut un spectacol de teatru pe un text modern şi expresionist în care aţi adus multe elemente inedite, unele chiar de natură tradiţionalistă. Care a fost concepţia dvs. regizorală în privinţa acestui spectacol?

Se poate spune că textul lui Lucian Blaga din „Meşterul Manole” este modern şi expresionist… Se poate spune că este şi absurd… Dar eu cred că rămâne un text dramatic clasic şi chiar cu unele accente de arhaic. Surprinde surprinzător de bine forma tradiţională, veche, atemporală de mitic românesc. Vorbeşte de o zonă anume folclorică, dar nu le pune forţat deoparte pe celelalte… dimpotrivă! În concept, sau în idee, durerea, bucuria, iubirea, deznădejdea, sunt universal valabile. Poate diferă forma de expresie, dar conţinutul este acelaşi. În acest sens, concepţia mea regizorală a avut la bază o idee centrală sau supra-temă, şi anume jertfa! Susţinută de alte trei idei de bază sau idei principale: ideea de spirit sau artă, ideea de credinţă sau nebunie în credinţă, adică duh şi ideea de raţiune! Jertfa este Mira, spiritul, adică arta, este Manole, credinţa este Găman şi raţiunea este Bogomil!

Un triunghi conflictual între cei trei cu un punct exterior, dar comun în devenirea lor, adică Mira, prin jertfă. Peste toate acestea, am „născut” un personaj care apare „prin” textul lui Blaga şi anume Timpul… iată concepţia…

În teatrul lui Blaga personajele sunt simboluri ale forţelor stihiale ale vieţii, iar personajul dvs. este contradictoriu acestor forţe. Astfel, v-a fost mai aproape de suflet rolul personajului Manole?

Ca preot, am primit „darul” de a stăpâni duhurile…(zâmbeşte) Ca actor, Manole, a devenit drag sufletului meu, treptat şi în timp… Lucrez la acest proiect de aproximativ patru ani. În text, Blaga pomeneşte de şapte ani şi de peste şaptezeci de prăbuşiri. În viaţa noastră de zi cu zi, în viteza specifică tehnicii din zilele noastre, iată chiar „interviul” dumneavoastră se derulează atipic, şi noi, ca oameni, avem o anumită conduită… un anumit firesc… Dar prin Manole, am reuşit nu doar să mă întorc în timp, am reuşit să mă opresc un strop de timp! Spunem azi cu toţii că nu mai avem timp… Manole are vreme… Şi prin finalizarea lucrării, prin oferirea jertfei, el practic nu mai are nimic de pierdut şi devine Timp…

Credeţi că mai există vreo legătură între biserica ortodoxă şi spaţiul cultural românesc? De fapt, care a fost scopul acestui spectacol?

Cred că nu se poate să vorbim de un spaţiu cultural românesc în afara Bisericii…

Poate noi nu mai credem în acest spaţiu, dar el există, coexistă, fiinţează. Scopul acestui spectacol? Cu binecuvântarea Î.P.S. Nicolae Corneanu, am încercat să arătăm celor care vor să vadă, că între Biserică şi viaţa noastră, de cotidian sau culturală, socială sau de familie, nu există nici o diferenţă, decât dacă noi vrem să le despărţim.

În ce măsură vă simţiţi atras de textele care au la bază o temă de natură religioasă?

Mă simt atras de orice text în care există un conflict dramatic şi nu doar religios prin excelenţă.

Aţi colaborat cu nume mari ale scenei româneşti, precum naistul Gheorghe Zamfir sau actorul Dorel Vişan, dar şi cu studenţii dvs. sau solişti ai operei. O paletă largă de artişti şi o distribuţie interesantă. Am avut de-a face cu un spectacol de sincretism?

Teatrul şi filmul în mod special sunt sincretice! Cred că pentru studenţii de la teatru a fost o provocare şi un mod exemplar de a se integra la un nivel maxim de performanţă.

Pentru artiştii Operei, cât şi invitaţii noştri de excepţie, a fost un plăcut prilej de a sluji împreună artistic arta cuvântului şi cântului. Maestrul Dorel Vişan, acceptând propunerea noastră artistică, a devenit pentru noi toţi, un model  de pasiune, de măiestrie, de dăruire, de talent. Maestrul Gheorghe Zamfir a împlinit această formulă de teatru, muzică, dans.

Când vom putea revedea acest spectacol?

Cine ştie? Când va trebui… (zâmbeşte)

STREET DELIVERY TIMIȘOARA: Poezia e în stradă, hai și tu!

Street Delivery ajunge la ediţia a XIII-a în Timişoara şi le propune locuitorilor oraşului o întâlnire cu poezia.

Festivalul de Muzică Veche revine la Timișoara

Biserica Evanghelică Lutherană va găzdui și în acest an Festivalul de Muzică Veche Timișoara, ajuns la cea de-a XIV-a ediție.

Eufonia Festival 2019 – unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică clasică din România

În acest an, în perioada 16 septembrie – 4 octombrie, sunetul muzicii clasice se va auzi în peste zece orașe din vestul țării.

Teatrul Național din Timișoara anunță selecția modulului FDR din cadrul FEST-FDR2019

Secțiunea FDR din cadrul FEST-FDR2019 propune o panoramă a spectacolului pe text de teatru românesc, între 3 și 11 noiembrie.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015