• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

“Nu se poate să vorbim de un spațiu cultural în afara Bisericii”

Publicat de Raul Bastean 30 Aprilie 2011 Comments Off

Interviu cu actorul și regizorul Cosmin Pleșa

Printre cele patru premiere teatrale ale acestei luni, de la Teatrul Național din Timișoara, se numără și spectacolul “Manole”, o adaptarea după piesa “Meșterul Manole” de Lucian Blaga; spectacol a cărui regie poartă semnătura lui Cosmin Pleșa. Absolvent al Facultății de Muzică din Timișoara, specializarea Actorie, Cosmin Pleșa devine, câțiva ani mai târziu, și absolvent al Facultății de Litere, Filosofie și Istorie specializarea Teologie Ortodoxă Pastorală.

Actor și teolog, Cosmin Pleșa reușește să îmbine cele două profesii așa cum știe el mai bine. Din anul 2002 până în prezent, acesta împărtășește tainele actoriei și studenților săi, fiind preparator universitar la Catedra de Actorie din cadrul Facultății de Muzică a UVT. În perioda 1996-2000, Cosmin Pleșa este actor la Teatrul Național Timișoara, având astfel de colaborări și cu Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, precum și cu Opera Română. Semnează regia multor spectacole de teatru, evenimente sau proiecte culturale precum: “Ispita lui Iuda”, “Primiți colinda?”, “Veniți la Sânziene”, “Avarul”, “Ai grijă de tine!” și multe altele.

Teologia și actoria: două profesii total diferite, dar pe care dvs. știți să le combinați într-un mod frumos, surprinzător. Cât de mult se întrepătrund acestea?

TEO LOGOS ar fi știința sau cunoștința Lui Dumnezeu! (știința despre Dumnezeu) Logos ar fi cuvânt! Teatrul ar fi arta cuvântului, deci prin deducție simplă matematică, toate sunt ale Lui Dumnezeu… Sau, mă rog, ar trebui să fie… (zâmbește). Noi am fost învățați să le despărțim. Inițial orice profesie ar trebui să fie împlinită sau împletită pe forma vie a teologiei, adică Credința! „A fi teolog”, spunea Înaltul Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, nu înseamnă neapărat să fii absolvent de teologie sau preot ca definire profesională, ci să devii o formă vie sau activă de credință, de rugăciune…

Pentru Andrei Tarkovsky, „filmul devenise rugăciunea lui”, pentru Sfinții Părinți Isihaști, rugăciunea neîncetată devenise un scop de viață, cât pentru mine, doar viața mi-a mai rămas ca o rugăciune. Practic, comunicarea în sine este o rugăciune. Atunci când ceri, când dai, când primești, toate sunt în rugăciune… Prin spectacolul de teatru sau prin film, ne putem întoarce mult mai ușor la acest sens primar al vieții…

Am văzut un spectacol de teatru pe un text modern şi expresionist în care aţi adus multe elemente inedite, unele chiar de natură tradiţionalistă. Care a fost concepţia dvs. regizorală în privinţa acestui spectacol?

Se poate spune că textul lui Lucian Blaga din „Meşterul Manole” este modern şi expresionist… Se poate spune că este şi absurd… Dar eu cred că rămâne un text dramatic clasic şi chiar cu unele accente de arhaic. Surprinde surprinzător de bine forma tradiţională, veche, atemporală de mitic românesc. Vorbeşte de o zonă anume folclorică, dar nu le pune forţat deoparte pe celelalte… dimpotrivă! În concept, sau în idee, durerea, bucuria, iubirea, deznădejdea, sunt universal valabile. Poate diferă forma de expresie, dar conţinutul este acelaşi. În acest sens, concepţia mea regizorală a avut la bază o idee centrală sau supra-temă, şi anume jertfa! Susţinută de alte trei idei de bază sau idei principale: ideea de spirit sau artă, ideea de credinţă sau nebunie în credinţă, adică duh şi ideea de raţiune! Jertfa este Mira, spiritul, adică arta, este Manole, credinţa este Găman şi raţiunea este Bogomil!

Un triunghi conflictual între cei trei cu un punct exterior, dar comun în devenirea lor, adică Mira, prin jertfă. Peste toate acestea, am „născut” un personaj care apare „prin” textul lui Blaga şi anume Timpul… iată concepţia…

În teatrul lui Blaga personajele sunt simboluri ale forţelor stihiale ale vieţii, iar personajul dvs. este contradictoriu acestor forţe. Astfel, v-a fost mai aproape de suflet rolul personajului Manole?

Ca preot, am primit „darul” de a stăpâni duhurile…(zâmbeşte) Ca actor, Manole, a devenit drag sufletului meu, treptat şi în timp… Lucrez la acest proiect de aproximativ patru ani. În text, Blaga pomeneşte de şapte ani şi de peste şaptezeci de prăbuşiri. În viaţa noastră de zi cu zi, în viteza specifică tehnicii din zilele noastre, iată chiar „interviul” dumneavoastră se derulează atipic, şi noi, ca oameni, avem o anumită conduită… un anumit firesc… Dar prin Manole, am reuşit nu doar să mă întorc în timp, am reuşit să mă opresc un strop de timp! Spunem azi cu toţii că nu mai avem timp… Manole are vreme… Şi prin finalizarea lucrării, prin oferirea jertfei, el practic nu mai are nimic de pierdut şi devine Timp…

Credeţi că mai există vreo legătură între biserica ortodoxă şi spaţiul cultural românesc? De fapt, care a fost scopul acestui spectacol?

Cred că nu se poate să vorbim de un spaţiu cultural românesc în afara Bisericii…

Poate noi nu mai credem în acest spaţiu, dar el există, coexistă, fiinţează. Scopul acestui spectacol? Cu binecuvântarea Î.P.S. Nicolae Corneanu, am încercat să arătăm celor care vor să vadă, că între Biserică şi viaţa noastră, de cotidian sau culturală, socială sau de familie, nu există nici o diferenţă, decât dacă noi vrem să le despărţim.

În ce măsură vă simţiţi atras de textele care au la bază o temă de natură religioasă?

Mă simt atras de orice text în care există un conflict dramatic şi nu doar religios prin excelenţă.

Aţi colaborat cu nume mari ale scenei româneşti, precum naistul Gheorghe Zamfir sau actorul Dorel Vişan, dar şi cu studenţii dvs. sau solişti ai operei. O paletă largă de artişti şi o distribuţie interesantă. Am avut de-a face cu un spectacol de sincretism?

Teatrul şi filmul în mod special sunt sincretice! Cred că pentru studenţii de la teatru a fost o provocare şi un mod exemplar de a se integra la un nivel maxim de performanţă.

Pentru artiştii Operei, cât şi invitaţii noştri de excepţie, a fost un plăcut prilej de a sluji împreună artistic arta cuvântului şi cântului. Maestrul Dorel Vişan, acceptând propunerea noastră artistică, a devenit pentru noi toţi, un model  de pasiune, de măiestrie, de dăruire, de talent. Maestrul Gheorghe Zamfir a împlinit această formulă de teatru, muzică, dans.

Când vom putea revedea acest spectacol?

Cine ştie? Când va trebui… (zâmbeşte)

Între operă şi… teatru, cu baritonul Cristian Rudic

Publicat de Raul Bastean 27 Martie 2011 Comments Off

Cristian Rudic este, înainte de toate, un artist complet și complex. Absolvent al Facultății de Muzică din Timișoara, Cristian Rudic obține roluri importante ca bariton liric la ORT încă din facultate, după care își îmbogățește treptat repertoriul cu participări numeroase în concerte simfonice sau de muzică sacră. Colaborează și cu alte instituții importante la nivel internațional precum: Orchestra Europa Simphony (Austria), Teatrul Perez Galdos, Las Palmas (Spania), Filarmonica din Koln, Opera Nomori (Tokio) și altele. Din  palmaresul acestuia privind spectacolele de la Opera timișoreană, în număr foarte mare, se numără: Germont din „Traviata” de G. Verdi, Don Giovanni din „Don Giovanni” de W.A. Mozart, Escamillo din „Carmen” de G. Bizet și multe altele. După o mulțime de spectacole de operă și operetă în care Cristian Rudic a interpretat cu mult șarm și profesionalism diverse roluri importante, acesta debutează în lumea teatrală timișoreană cu rolul Regizorului din cel mai recent spectacol al Teatrului Naţional Timişoara, „Orașul nostru” de Thornton Wilder în regia lui Ion Ardeal Ieremia. În acest spectacol baritonul timișorean interpretează rolul principal.

Ce a însemnat pentru dvs. un rol atât de important într-un spectacol de teatru?

O sarcină ca toate celelalte – răspundere grea, istovitoare, cu îndoielile de rigoare și cu răsplata generoasă ce a urmat. Doamne ajută!

Să aruncăm o privire în viitor. În ce măsură experiența aceasta vă determină să acceptați și alte roluri în teatru?

Va hotărî, ca întotdeauna până la urmă, Măria Sa – publicul… Har Domnului. În viitor nu aruncă nimeni priviri, doar speranțe și dorințe eventual…

Cum ați reușit să vă împărțiți timpul între numeroasele spectacole ale Operei timișorene în care sunteți distribuit și acest spectacol?

E până la urmă o problemă de organizare, jumătate din viață e organizare, nu? Am avut parte de înțelegere din partea Operei și a Naționalului… n-au fost probleme… Artiștii care circulă sunt întotdeauna în criză de timp dar, de cele mai multe ori, ajutați.

Cât de ușor sau de greu v-a fost să interpretați personajul Regizorul pe care îl jucați în „Orașul nostru” comparativ cu un rol într-un spectacol de operă/operetă?

Nimic nu e ușor pe scenă. Comparația nu-și are locul. Sigur că, din mers, a trebuit să mă adaptez unor obiceiuri nu foarte străine și nu foarte diferite de cele ale teatrului liric… asta nu a fost greu. Mai ales că am fost susținut de comportamentul sincer, cald și respectuos al teamului. Nu întotdeauna e așa când plonjezi într-un colectiv nou, acesta e un bonus.

Care au fost diferențele pe care le-ați simțit în privința creării unui spectacol de teatru comparativ cu unul de operă?

Cântăreții secolului XXI nu mai sunt atât de îndepărtaţi de actorie, cum nici actorii secolului XXI nu mai sunt atât de îndepărtaţi de arta cântului. Asta nu înseamnă că trebuie să amestecăm peşte cu carne… Ceea ce vreau să subliniez este că îmi repugnă împărţirea în sertăraşe şi, astfel, disocierea artelor. Vorbim de actul sacru al spectacolului. Richard Wagner visa la spectacolul total în care toate artele îşi dau mâna pentru a servi procesul purificator al Katharsisului… şi nihil sub sole novum (nimic nou sub soare), în teatrul antic rostirea era incantată, se dansa, se foloseau costume, măşti, exista un Orchestron, un dirijor de cor, chiar machiaj… Poate am făcut un pas înspre dezideratul wagnerian, îmi place să cred asta.

Replica dvs. preferată din acest spectacol?

Nu am o frază preferată, de fiecare dată se revelează alte înţelesuri, îmi place foarte mult pasajul care descrie importanţa teatrului, e o pledoarie pentru artist… discretă şi directă… tipic Wilder.

“Acolo unde cuvintele nu mai pot exprima nimic, începe muzica”

Publicat de Raul Bastean 28 Ianuarie 2011 Comments Off

Interviu cu tenorul Daniel Zah

Daniel Zah este, la ora actuală, un nume de referinţă în cultura muzicală timişoreană. Născut la data de 12 noiembrie 1983, Daniel Zah este absolvent al Facultaţii de Muzică din cadrul UVT; actualmente doctorand al Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Pe tot parcursul carierei sale a păşit pe scenele celor mai importante instituţii muzicale, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Deţine în palmares locul I la Concursul Internaţional de Canto “Sabin Drăgoi” (2007). Şi-a îmbunătaţit tehnica vocală prin participarea la câteva masterclass-uri unde a avut norocul de a a-şi perfecţiona vocea alături de maeştrii Vladislav Piavko, Ludovic Spiess şi alţi câţiva de renume naţional şi internaţional. Pe lângă toate aceste realizări ale sale din colaborarea cu Filarmonica “Banatul” din Timişoara, Daniel Zah se numără printre profesorii de elită ai C.N.A. “Ion Vidu” din Timişoara, acolo unde predă canto cu profesionalism, constanţă şi dăruire – aşa cum o face şi atunci când păşeşte în lumina reflectoarelor de pe oricare scenă pe care evoluează.

Vorbeşte-mi puţin despre proiectele tale actuale sau viitoare din colaborarea cu Filarmonica Banatul.

Cea mai recentă apariţie pe scena Filarmonicii va fi vineri, 28 ianuarie, unde voi cânta o lucrare barocă, “Te deum” de Marc-Antoine Charpantier. Voi avea ca parteneri pe Soprana Daniela Lelea, mezzosoprana Camelia Docea Fornwald şi basul Lucian Oniţă. Concertul va fi dirijat de maestrul Radu Popa.

Când şi cu ce ocazie ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică?

Înclinaţie către muzică am avut întotdeauna, dragostea faţă de arta vocală a început în adolescenţă odată cu intrarea în corul liceului. Spre sfârşitul clasei a XI-a dirijoarea corului mi-a dat un solo; ca să-l cânt cât mai bine am luat câteva ore de canto. De aici a început totul…

Spre ce gen de muzică te îndrepţi cu preponderenţă?

Mai aproape de inima mea deocamdata este genul vocal simfonic.

Cum reuşeşti să te împarţi între munca de profesor de la Colegiul Naţional de Artă “Ion Vidu” şi cea de tenor solist în diferite concerte?

Pedagogia împreuna cu activitatea scenică se îmbină armonios. Preocuparea mea centrală este de formare a abilităţilor tehnice şi interpretative specifice fiecărui domeniu şi desăvârşirea lor pe parcursul întregii vieţi. Este o coexistenţă fericită, este îmbinarea practicii cu teoria.

Cât de interesaţi mai sunt tinerii din ziua de azi în a studia muzica?

Sunt bucuros să văd tot mai mulţi copii talentaţi care îşi pun viaţa pe altarul muzicii. Arta se face din pasiune, iar majoritatea elevilor de la secţia de canto sunt pasionaţi de ceea ce fac.

În ce fel crezi că îi ajută muzica pe oameni?

Acolo unde cuvintele nu mai pot exprima nimic, începe muzica. Ea este de origine divină şi poate înnobila sufletul, făcând oamenii mai buni.

Ai un maestru spiritual, de la care ai avut de învăţat în carieră?

Fiecare profesor, fiecare dirijor, fiecare maestru cu care am lucrat şi-a lăsat amprenta asupra personalităţii mele artistice.

Portret de artist: Claudia Fotin, cu sufletul prins între muzică şi poezie

Publicat de Raul Bastean 25 Ianuarie 2011 Comments Off

Într-o societate înţesată de mondenităţi, tindem să-i pierdem din vedere pe oamenii talentaţi, oamenii cu adevărat speciali pe care îi avem lângă noi. Unul dintre aceştia este Claudia Fotin, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Naţional de Artă “Ion Vidu” din Timişoara unde studiază, constant, vioara de mai bine de 10 ani. Pe lângă acest lucru, Claudia Fotin face parte din puţinii tineri ai zilelor noastre care îşi transpun pe hârtie, prin intermediul versurilor, gândurile, ideile sau sentimentele, punându-şi toată nădejdea în evoluţia poeziei contemporane.

Dac-aş fi de piatră, m-ar durea că sunt de piatră.
Aşa sunt de carne şi carnea mă doare şi
se frânge înăuntrul meu.
Vai, cât urăsc cuvintele!
Aş vrea să nu mai am cuvinte,
oare de ce mi-au fost date?
Goluri se cântă înăuntrul meu
şi inima-mi plânge după muzica ce a pierdut-o…
De ce nu am primit muzica?
poate atunci s-ar fi auzit ecouri în plămânii mei
şi nu m-ar mai fi durut acest puls neregulat…
Iată ce de cuvinte!
Pentru cine? [...]

Când ai început să scrii şi de ce?

Prima mea compunere cu iz literar am scris-o în clasa a IV-a, după o excursie, şi învăţătoarei mele i-a placut foarte mult şi m-a încurajat să scriu mai departe… Evident, pe atunci nu înţelegeam ce fac de fapt; conştient am început să scriu la 12 ani, pentru că simţeam că am mult prea multe gânduri în cap şi în suflet şi nu ştiam ce să fac cu ele, astfel că am descoperit că cel mai sincer şi uşor mod al meu de exprimare este scrisul.

Care sunt temele sau motivele des abordate în poezia ta?

Poezia mea s-a schimbat de câteva ori şi a trecut oarecum prin mai multe perioade… Cred că o supra-temă ce le leagă pe acestea ar fi aceea a iubirii, dar nu într-un sens comun, siropos, ci, sper eu, într-un mod concret şi sincer, al unor trăiri autentice. Nu cred în exagerare de amorul artei. Aş putea spune că tema ar fi aceea a vieţii, privite prin prisma nevoii de cunoaştere şi de aparţinere unei alte persoane.

De ce simţi nevoia să scrii în jurul acestor teme?

Nu scriu în jurul temelor, ci temele reies din ceea ce scriu eu. Şi scriu ceea ce simt, ceea ce trăiesc în modul cel mai concret, într-un anumit punct, într-un moment anume. De regulă, scriu acele lucruri pe care nu am curajul să le spun cu voce tare, dar pe care nici nu le pot păstra ascunse înăuntru.

Care este starea ta de spirit atunci când creezi? Cărui gen de cititori crezi că se adresează poezia ta?

E o stare specifică, cu care acum sunt foarte familiară şi pe care o recunosc atunci când apare, dar nu ştiu dacă o pot defini. Are la bază un sentiment de tristeţe, dar care s-a schimbat mult în ultimii ani… poate fi o formă de revoltă, o forma de război, sau poate fi o resemnare dulce, o aducere-aminte, sau pur şi simplu o simţire, o constatare a vieţii dintr-un moment al ei, dintr-un unghi întâmplător. Nu pot să-mi dau seama cărui gen de cititori mă adresez, cred că voi descoperi asta în timp…

Ştiu că ai obţinut multe premii şi menţiuni la concursuri importante de creaţie literară. Vorbeşte-mi puţin despre ele.

Nu am publicat înca în volum, doar în câteva reviste şcolare şi am recurs la concursurile literare pentru a aduce la lumină ceea ce am scris şi a vedea cum sunt primite poeziile mele. Câteva din premiile pe care le-am luat ar fi Premiul I la faza judeţeană a concursului „Tinere condeie” 2010, Premiul II la Concursul şcolar dedicat aniversării a 20 de ani de la Revoluţie, Timişoara, 2009; Premiul III la Concursul Naţional „Marin Sorescu” – Râmnicu Vâlcea 2009; Premiul III la Concursul Revistei „Metamorfoze” Medgidia, 2009.

Eşti unul dintre elevii de elită ai CNA “Ion Vidu”. Cât de bine asociezi literatura cu muzica?

Studiez vioara şi mărturisesc că mă dedic aproape cu totul acestui instrument, dar în acelaşi timp cele două, muzica şi literatura, depind în viaţa mea una de cealaltă. Nu cred că aş fi început să scriu, sau poate nu atât de devreme, dacă nu aş fi cântat deja la vioară… Sunt sentimente, sau gânduri, pe care nu le exprim nici măcar în scris, pentru că aparţin cu totul muzicii… La fel, nu văd viaţa mea fără una din cele două şi simt că acestea două îşi împart sufletul meu şi de multe ori fac ce vor din el…

Cât de apreciată crezi că mai este, astăzi, poezia în spaţiul literar actual?

Cred că poezia este încă apreciată, cel puţin de către cei pasionaţi de literatură. Poezia are momentul ei şi starea ei în care atinge un suflet şi cred că oamenii încă se regăsesc în anumite poezii. Metamorfoza prin care trece poezia înseamnă doar schimbarea gustului pentru un anumit gen de poezie, dar nu renunţarea la ea.

Care sunt planurile tale de viitor? Muzică, literatură sau ambele?

E o întrebare pe care, sincer, mi-o adresez şi eu de multe ori, şi de care m-am mai lovit… În ceea ce priveşte facultatea pe care o voi urma, aceasta va fi cea de muzică, unde voi continua studiul viorii. Ca muzician, vreau să predau vioara în viitor şi să mă dedic ansamblurilor mici, camerale. Nu voi renunţa, în schimb, nici la literatură şi mi-ar plăcea să urmez şi Facultatea de Litere, dar nu voi putea face două facultăţi în paralel, amândouă fiind solicitante, aşa că voi aştepta să termin Conservatorul pentru a da curs acestei idei. Sper să îmi văd publicate poeziile şi aştept cu nerăbdare acea perioadă în care voi putea să îmi iau răgazul de a mă dedica literaturii, într-o manieră desăvârşită.

“Pentru mine nu există decât texte de teatru pe care le simt…”

Publicat de Raul Bastean 24 Ianuarie 2011 Comments Off

Interviu cu regizorul Radu Alexandru Nica

Pentru finalul lunii ianuarie, Teatrul German de Stat din Timişoara le-a pregătit iubitorilor artei dramatice o premieră absolută la nivel naţional. Este vorba despre spectacolul “Mountainbikerii” de Volker Schmidt. Producţia teatrală va intra pentru prima dată în lumina rampei sâmbătă, 29 ianuarie, de la ora 19, în sala TGST. Regia spectacolului o semnează tânărul regizor sibian Radu Alexandru Nica.

Absolvent al Universităţii “Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, catedra regie, Radu Alexandru Nica semnează regia multor spectacole din cadrul câtorva instituţii teatrale importante, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Este considerat unul dintre cei mai “în vogă” regizori de teatru ai momentului. Obţine premii importante, printre care Premiul UNITER pentru Debut sau Premiul pentru cea mai bună regie (2005).

Sunteţi la a patra colaborare cu Teatrul German de Stat din Timişoara. Cum este colaborarea cu echipa TGST?

Avem, cel puţin din perspectiva mea, o colaborare foarte frumoasă, cu un management extrem de încrezător în ceea ce fac şi o trupă excelentă de actori. Vin la acest teatru pentru că mă pot simţi foarte liber în contextul unui climat relaxat, dar extrem de concentrat şi responsabil în ceea ce priveşte căutarea artistică. E, aşadar, o atmosferă foarte caldă, dar, lucru esenţial din punctul meu de vedere, deloc autosuficientă.

Ce înseamnă pt dvs. colaborarea, deja de o bună perioadă de timp, cu scenograful Dragoş Buhagiar, unul dintre cei mai talentaţi şi renumiţi scenografi români?

E o colaborare pentru care nu pot fi decât extrem de recunoscător. Pe lângă faptul că este un artist desăvârşit, perfecţionist, mobil şi deschis în propriile căutări, valoarea sa umană este cea care îl defineşte pentru mine cel mai mult şi acest lucru se reflectă în tot ceea ce face. Este omul care are poate cel mai mare merit în coagularea echipei de creatori care suntem astăzi; alături şi de Florin Fieroiu – coregraf şi Vlaicu Golcea – compozitor. Toate acestea au fost posibile în mare măsură datorită entuziasmului său şi, aspect deloc neglijabil, funciarei sale lipse de egoism profesional şi uman.

De ce simţiti nevoia să puneţi accentul, în spectacolele dvs., pe muzică, mişcare, dar şi pe scenografii complexe?

Mă încăpăţânez să cred că pun accentul în primul rând pe ideile pe care vreau să le transmit şi pe lucrul cu actorul. Muzica, mişcarea, scenografia sunt doar modalităţi prin care ideile, spectacolul, omul – în ultimă instanţă – sunt puse în valoare.

Ştiu că deţineţi în palmares montări pe texte contemporane, dar şi clasice. Care dintre cele două vi se par că abordează teme pe care dvs. simţiţi nevoia să le exploataţi?

În mod evident, atât textele contemporane, cât şi cele clasice, abordează teme care mă interesează, altminteri nu le-aş fi montat. Nu pot face o diferenţă de natura celei pe care mi-o propuneţi: este ca şi cum aş răspunde la întrebarea dacă îmi place mai mult apa sau laptele. Ambele îmi plac, în principiu. Pentru mine nu există decât texte de teatru pe care le simt ca având afinitate cu structura mea interioară, cu interesele mele şi temele care mă obsedează şi altele care nu. Despărţirea asta în clasic şi contemporan are o relevanţă tot mai mică pentru mine.

„Deşi clasicii sunt foarte buni, noi ăştia moderni suntem şi mai buni”

Publicat de Raul Bastean 9 Decembrie 2010 Comments Off

Interviu cu scriitorul Stoian G. Bogdan

Stoian G. Bogdan s-a născut pe 29 octombrie 1983, la Comăneşti. Absolvent al Facultăţii de Drept şi masterand în Studii Juridice, a publicat poezie în reviste de cultură româneşti precum: „Luceafărul”, „Pana mea”, „România literară” şi altele. Este editor la revista „Pana mea” şi avocat stagiar. S-a consacrat prin apariţia volumului „Chipurile” cu care a obţinut Premiul pentru Poezie, la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România în 2008. În literatura anului 2009, Stoian G. Bogdan s-a dovedit a fi cel mai titrat poet, iar după acest succes tânărul scriitor revine cu un super-roman intersant despre viaţă, intitulat „Nu-ştiu-câte-zile”, volum ce a vâzut lumina tiparului la editura „Trei”, fiind lansat în Bucureşti la data de 20 noiembrie.

Ce semnificaţie are titlul în raport cu subiectul noului tău roman?

Nu-ştiu-câte-zile” este un titlu care promite o poveste, o poveste care nu se lasă aşteptată, desfăşurată pe mai multe zile, nici eu nu ştiu câte. Nu o să mă apuc acum să povestesc povestea romanului pe care l-am scris, las cititorii s-o citească şi să decidă dacă o găsesc bună sau rea.

Câtă autobiografie există în acest roman?

Cam 30 la sută.

De ce ai vrut să scrii un roman despre obsesiile tale legate de societatea în care trăim?

Nu sunt obsesii, sunt doar nemulţumirile mele faţă de o societate săracă, coruptă şi deci bolnavă, pe care eu încerc, cât pot, să o schimb.

Eşti mulţumit de receptarea pe care o are poezia ta astăzi în spaţiul cultural românesc?

Având în vedere că volumul meu „Chipurile” a primit cinci premii, printre care şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Mihai Eminescu ş.a.m.d., plus vreo 40 şi ceva de recenzii favorabile în revistele culturale româneşti, aş fi ipocrit dacă aş zice că nu sunt mulţumit.

Se degradează limba română în acelaşi timp cu societatea? În ce măsură crezi că îi mai interesează pe români literatura contemporană?

Nu cred că o limbă se poate degrada. Cred că pe români, dacă nu îi interesează literatura contemporană, ar trebui să-i intereseze, pentru că, deşi clasicii sunt foarte buni, noi ăştia moderni suntem şi mai buni. În plus, noile idei filosofice, politice etc. se regăsesc în literatura contemporană mai limpezi decât întotdeauna şi cred că pe orice cititor ar trebui să-l intereseze aceste idei, cel puţin pentru o mai bună înelegere a lumii în care trăim.

Experiment teatral în PREMIERĂ la Teatrul Maghiar: Forbidden Books

Spectacolul încearcă să descifreze care au fost influențele culturale importante pentru „mileniali”, în contextul exploziei lumii digitale.

Once Upon a Time in Romania – Filme versus corupţie

Intră în concurs! Îţi poţi înscrie clipul video în competiţia de scurtmetraje până pe 1 decembrie 2017.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad spune… poveşti

Iubitorii de teatru sunt aşteptaţi să descopere poveştile celor 10 zile de Festival la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015