• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

Nostalgie după La Belle Epoque

Publicat de Iulia Sur 30 Decembrie 2011 1 COMENTARIU

O vizită în atelierul sculptorului Ştefan Călărăşanu

Ştefan Călărăşanu în atelierul său, pe care îl ocupă din 1984. Înainte de plecarea în Germania, a lucrat aici artistul Ştefan Bertalan, cofondator al grupului „111” şi membru al grupului „Sigma 1”

Cartierul Fabric. Din Piaţa Traian cobori după două staţii cu tramvaiul 1. Pe partea dreaptă a străzii, la al doilea colţ înaintea podului te opreşti, întorci privirea spre dreapta şi zăreşti imediat câteva pietre mari – un prim indiciu că te afli în locul potrivit. Strada Chopin nr. 1. Pe poarta casei, un alt reper infailibil: Ştefan, prenumele artistului. Fiecare musafir ştie acum că a ajuns la destinaţie – atelierul sculptorului Ştefan Călărăşanu.

Treci de poarta deobicei deschisă şi ajungi într-o curte cu prima porţiune acoperită şi flancată cu tot felul de stâlpi, trunchiuri de copac secţionate şi alte bucăţi de lemn. La capătul curţii, o grădină. Câteva trepte duc la o uşă din lemn. Dinăuntru se aude zgomotul unei drujbe. Bat totuşi la uşă. Fără succes. Deschid încet uşa şi mă opresc în prag. Îl observ pe artist la muncă. Pentru a-mi face remarcată prezenţa, salut cu voce tare. În sfârşit, maestrul se întoarce. Mă pot prezenta personal, căci vizita o anunţasem în prealabil la telefon. Iniţial puţin sceptic, devine deschis odată ce a fost verificată seriozitatea interlocutorului.

În atelier, în dreapta, pe o masă din lemn realizată de artist, sunt înşirate cu grijă ciocane, dălţi, spitz-uri – toate unelte trebuincioase sculpturii în lemn. Mai multe discuri de tăiat piatra şi de şlefuit lemnul sunt grupate unul peste celălalt în stânga, pe peretele de lângă uşă. Sculptorul ia în mână un disc de forma unei farfurioare găurite şi îmi explică: „Asta, de exemplu, se numeşte oală de şlefuit piatra”. Sub seria de discuri de şlefuit e o masă acoperită cu o ţesătură cu carouri alb-albastre, iar de-o parte şi de cealaltă două scaune din lemn, apoi un pat. La peretele de lângă fereastră, principala sursă de lumină naturală a atelierului, atârnă foarte ordonat mai multe pile folosite în sculptura în lemn. Pe peretele opus intrării în atelier, stă un dulap cu patru uşi, iar pe fiecare câte un afiş de la expoziţii personale sau de grup ale gazdei. Uneltele au toate locul lor bine stabilit de către artist, aşa cum a învăţat la rându-i de la maestrul său, sculptorul George Apostu (1934-1985).

O fotografie înrămată a lui Apostu, pe care Călărăşanu o ţine „ca pe-o icoană”, e pe peretele din dreapta, alături de alte imagini: afişe de la expoziţii şi desene ale maestrului său. Sub acestea, o fotografie cu „Coloana” lui Călărăşanu, realizată în timpul taberei de sculptură „La Castel”, desfăşurată în 2009 în scuarul din spatele castelului Hunyadi. Coloana prezintă şi ea nelipsitele semne la care artistul recurge în decorarea lucrărilor sale. „Niciunul din semne nu seamănă cu celălalt,” spune el şi indică desenele de pe peretele opus, unde semnele decorează fundalul. „Ele au scop decorativ, sunt aproape o cerinţă tehnică”, explică sculptorul. El consideră că nu au nicio semnificaţie. „Semnificaţia e scriitorul, ori a fi scriitor, înseamnă să se repete. Eu nu mă repet.” Îi plac semnele: „Sunt ca o îmbrăcăminte, îmbracă o formă. Ele curg. E o chestie aproape gestuală.”

Maeştri şi ucenici

Gazda mea vine spre masă cu două căni de cafea şi mă serveşte cu una dintre ele. Se aşează, îşi aprinde o ţigară şi începe să povestească despre anii de ucenicie în atelierul lui George Apostu din Bucureşti-Băneasa, unde a învăţat să sculpteze. Apostu era mai cunoscut în străinătate decât în propria ţară. În anii ’80, a emigrat în Franţa, unde a murit câţiva ani mai târziu. Călărăşanu descrie cei doi ani petrecuţi în atelierul maestrului său drept a doua facultate, „o facultate a vieţii”. Cum să mânuieşti uneltele, relaţia între unealtă, mentalitatea ta şi materie, cum să le îmbini, abordarea unei teme, cum începi o lucrare şi cum o termini – toate acestea şi multe altele le-a învăţat de la maestrul său. „Lucruri care în facultate nu le atingi”, mai spune Călărăşanu. Mai apoi, i-au trebuit 12-14 ani până să se detaşeze de influenţa lui Apostu, un lucru frecvent întâlnit la artişti.

Până la anii de ucenicie, a studiat pictura în perioada 1970-1973 la Institutul de Arte din Timişoara. Înainte de aceasta, la dorinţa părinţilor, începuse mai multe studii tehnice: câte un an universitar la Construcţii, la Arhitectură, la Geodezie (toate acestea la Bucureşti), iar în final unul la Construcţii, în Timişoara. Sunt ani pierduţi, pe care sculptorul îi regretă acum. În oraşul de pe Bega începe să frecventeze cercurile artiştilor şi se decide definitiv pentru studiile de artă.

Primele ore de desen le-a primit în oraşul natal, Drobeta Turnu-Severin. Era elev în clasa a cincea şi urma în paralel Şcoala de Artă, ce tocmai se înfiinţase în oraş. Două surori artiste, Puica şi Alexandra Popescu, erau profesoare aici. Una dintre ele fusese studenta lui Jean Alexandru Steriadi (1880-1956). „O pictoriţă care avea ceva de spus”, subliniază Călărăşanu. A învăţat să deseneze mai întâi lucruri simple: un măr, un cub, o natură statică. Ulterior nu a urmat un liceu de artă, dar nu a renunţat nici la desen. Continuă să deseneze plante, flori, frunze – detalii din grădina familiei din Turnu-Severin. Că îi plac florile, o recunoaşte deschis. Nu una în mod special, ci toate. „Când sunt trist, cumpăr pantofi sau flori”, mărturiseşte sculptorul.

Călărăşanu se ridică, traversează atelierul până la masa de lucru din faţa ferestrei, îşi mai aprinde o ţigară şi revine. Înaintea studiilor de artă la Institutul din Timişoara a avut loc o pregătire teoretică: o introducere în istoria artei. Maestrul devine nostalgic, priveşte în depărtare. I-ar fi plăcut să trăiască între 1880 şi începutul celui de-al Doilea Război Mondial. În perioada de aur, în „La Belle Epoque”. „Aş vrea să mă leg ca o geamandură de viaţa intensă de atunci…” spune el şi mă îndeamnă să mi-l imaginez pe Cezanne, venind cu o pânză sau două. Manet, Gauguin, Van Gogh, Matisse, Picasso, Brâncuşi, Giacometti. O perioadă extrem de intensă, de 50-60 de ani, care a marcat profund arta, căci atunci s-au format curentele „supersolide”, explică maestrul.

I-ar fi plăcut să fie contemporan cu Brâncuşi. „Sunt un om care respectă cuvântul de «meserie», cioplitoria în sine, pietrăria, lucrul în lemn, făcut aproape cu clasiscism. Cei care fac noile expresivităţi de artă se îndepărtează de ele”, afirmă sculptorul. Astfel ajungem să vorbim şi despre ucenici. Cu vădită dezamăgire, Călărăşanu îşi rezumă scurta experienţă avută cu ucenicii, unii dintre ei studenţi la Arte. Cu ani în urmă, chemase câţiva în atelierul lui. „Au venit cu căştile pe urechi, au rămas trei zile şi şi-au dat peste degete. Au văzut că durează cam mult să tai o linie dreaptă în lemn sau piatră. Întreaga societate e grăbită astăzi şi când mai ai şi 15, 16, 18 sau 20 de ani, există o grabă”, încearcă maestrul să le justifice nerăbdarea.

Unul dintre „Semnele” lui Ştefan Călărăşanu. O lucrare din bronz şi lemn realizată în 2011 şi expusă în cadrul Salonului Artelor Vizuale de la Muzeul de Artă din Timişoara / FOTO: Cornel PutanDisciplina în muncă

Călărăşanu a preferat să nu fie dascăl precum alţi sculptori timişoreni care au optat şi pentru o carieră în învăţământ. E o sursă de venit sigură, care uneori poate deveni un obstacol. A mai executat diferite comenzi pentru persoane particulare şi a realizat monumente funerare cum ar fi cel al sculptorului Victor Gaga (1930-2003) sau cel al poetului Ion Monoran (1953-1993). La vârsta de 30 de ani încă îl mai sprijineau părinţii financiar. A mai lucrat la şcoli populare de artă, la case de copii şi la Palatul Pionierilor, dar numai în timpul sezonului şi cu jumătate de normă. Aceasta pentru că se plictisea repede şi nu se regăsea în munca respectivă. Se ridică, îşi mai aprinde o ţigară şi îşi continuă povestea. În atelier vine zilnic, chiar şi sâmbăta şi duminica. Sculptorul de 64 de ani mai lucrează şi acum 7-8 ore pe zi. Nu pentru că i-ar spune cineva, ci pentru că îi face plăcere: „Vin de drag încoace. Păi, dacă n-ar fi dragul…”

Materialele preferate sunt lemnul şi piatra, iar uneori îmbină lemnul cu bronzul. „Lemnul e ca o inimă de om: lucrează“, spune maestrul. „Trebuie să fie un material cu care te afli în rezonanţă.” Îl aminteşte pe sculptorul timişorean Peter Jecza (1934-2009), care îşi găsise expresivitatea tocmai în acest metal nobil. Călărăşanu nu are decât puţine sculpturi în bronz pe care le păstrează acasă. Casa şi-a transformat-o în galerie personală, căci atelierul nu este un mediu expoziţional adecvat. Aici bronzurile, de exemplu, s-ar umple doar de praf şi ar trebui curăţate în permanenţă. Ceea ce presupune că va trebui să-i vizitez cândva şi galeria personală…

O perioadă binevenită de creaţie o constituie simpozionul de sculptură, pentru el asemeni unui concediu. Ultimul la care a participat a avut loc în 2011 la Sângeorz Băi. Aici, Călărăşanu a realizat o cizmă din andezit de aproximativ trei metri. „La un simpozion te întâlneşti cu alţi colegi şi vreo 20 de zile locuieşti şi lucrezi alături de ei. Ieşi din atelier, ai un contact uman cu alţii, ai polemici chiar, se spun bancuri, sunt şotii, sunt lucruri sociale care se discută…”. El îşi descrie programul aşa: te trezeşti, munceşti, iei masa de prânz, te odihneşti, apoi iaraşi lucrezi până apune soarele. „Când nu am un simpozion, imi iau un pietroi de aici din faţă şi lucrez la el”, spune maestrul şi arată în direcţia pietrelor din stradă, după care poate fi recunoscut atelierul.

Se consideră un artist împlinit? Când termină o lucrare, organizează un vernisaj imaginar: invită unul sau doi prieteni cu care bea un pahar de vin şi a terminat. Lucrarea îi place o zi-două, apoi îi găseşte o seamă de cusururi şi începe alta. Lucrările preferate? Maestrul îmi răspunde: „Am o vorbă: o aştept să vină… E un joc copilăresc, ca o pânză, e pe după colţ pe undeva… Acum nu ştiu, ea se ascunde de mine, eu mă ascund de ea… Dar ştiu că există, mă aşteaptă.”

***

Text Foto 1: Ştefan Călărăşanu în atelierul său, pe care îl ocupă din 1984. Înainte de plecarea în Germania, a lucrat aici artistul Ştefan Bertalan, cofondator al grupului „111” şi membru al grupului „Sigma 1” / FOTO: Iulia Sur

Text Foto 2: La Simpozionul Internaţional de Andezit de la Gărâna (de la stânga la dreapta): Maxim Dumitraş, Nicolae Fleissig (Franţa), Gheorghe Zărnescu şi Ştefan Călărăşanu / FOTO: privat

Text Foto 3: Unul dintre „Semnele” lui Ştefan Călărăşanu. O lucrare din bronz şi lemn realizată în 2011 şi expusă în cadrul Salonului Artelor Vizuale de la Muzeul de Artă din Timişoara / FOTO: Cornel Putan

„Prin primul spectacol am creat o piață pentru cel de-al doilea”

Publicat de Raul Bastean 20 Decembrie 2011 Comments Off

Interviu cu regizorul Ion-Ardeal Ieremia

După succesul spectacolului Aeroport de Ștefan Caraman, montat pe scena Sălii Studio 5 a Naționalului timișorean, regizorul Ion-Ardeal Ieremia aduce pe aceeași scenă continuarea poveștii printru-un spectacol pe un text al aceluiași autor. Sala de așteptare-Aeroport 2 va intra în luminile rampei în premieră absolută marți, 20 decembrie, de la ora 19. Distribuția spectacolului îi reunește pe actorii: Claudia Ieremia, Romeo Ioan, Mălina Petre și Bogdan Spiridon.

Ion-Ardeal Ieremia e dependent, ca regizor, de poveste. În spectacolele sale pune în prim plan personajele și evoluția poveștilor acestora, fiind mereu preocupat de inedit în spectacolul de teatru. O demonstrează spectacolele Fete de mătase artificială, Aeroport sau Orașul nostru, câteva dintre titlurile spectacolelor monate de Ion-Ardeal Ieremia la TNTm.

Sala de așteptare-Aeroport 2 prezintă continuitatea unei povești de dragoste a unor oameni, începută cu un an înainte. Ce-și mai pot spune? Cât mai e iubire şi cât frustrare? Să fie vorba de a doua şansă sau de trista oglindă a unei iubiri ratate? aceste întrebări constituie punctul de plecare pe care regizorul Ion-Ardeal Ieremia a construit spectacolul.

Este „Sala de așteptare – Aeroport 2” continuarea poveștii din „Aeroport”?

Da, este continuarea poveştii din Aeroport 1. Acțiunea în Aeroport 2 se petrece exact în același loc, un an mai târziu și cu aceleași personaje, plus altele.

A existat o colaborare cu dramaturgul Ștefan Caraman în vederea acestui text vis-a-vis de cel anterior?

Aeroport 2 era deja scrisă încă de când repetam la Aeroport 1, deci nu am nici o contribuție sau influență asupra autorului. Povestea continuă deci exact cum și-a imaginat-o dumnealui. Modificările în dramaturgie care apar în spectacol sunt opțiunea mea – care decurge din necesitățile ivite în timpul repetițiilor.

De ce ați ales să montați un al doilea spectacol ca și finalitate sau completare a unui anterior?

Fiindcă Aeroport 1 are succes… încă umple sala, la doi ani de la premieră și pentru că, prin primul spectacol am creat o piață pentru cel de-al doilea. De ce să pierdem atâția spectatori și să nu le oferim o continuare – surpriza?

Ați mai montat până acum genul acesta de spectacole care „se completează”?

Am doar experiența serialului de televiziune… cred că acea experiență îmi oferă multe lucruri folositoare, dar nasul meu spune că în teatru lucrurile vor sta relativ diferit. S-ar putea să nu mai fie atât de importantă continuitatea poveștii, ci credibilitatea ei.

Ce a însemnat pentru dvs. ca regizor această experiență?

Am lucrat foarte repede, ținând cont de uzanțe. Faptul că am reușit să-l termin în 17 zile mă umple de respect față de actori și echipa tehnică și îi felicit.

SAVOART aduce sărbătoarea bunului gust în vechea cetate a Timişoarei

Publicat de Nicoleta Bodiu 15 Decembrie 2011 Comments Off

Concerte, lansări de carte, teatru, expoziţii de pictură, asezonate cu degustări de vinuri nobile, şampanie, coniacuri fine şi alte bunătăţi: sunt ingredientele care vor da savoare celui mai nou festival din urbea de pe Bega – Savoart, eveniment dedicat tuturor celor care apreciază bunul gust.

Ineditul eveniment, care va aduce laolaltă personalităţi locale, oameni de cultură, artişti, producători şi distribuitori de băuturi, tutun şi dulciuri, va avea loc între zilele de 16 şi 18 decembrie, la Bastionul Theresia din vechea cetate a Timişoarei. Organizatorii promit trei zile de relaxare şi răsfăţ pentru suflet şi simţuri, în compania unor invitaţi de zile mari: Nicu Alifantis (16 decembrie), Mircea Baniciu, Ilie Stepan, Dixie Krauser, Horea Crisovan (17 decembrie). În plus, cei ce îi vor trece pragul, vor avea ocazia să savureze şi chiar să plece acasă cu tot felul de vinuri vechi, ciocolată cu personalitate, cafea aromată, coniac învechit în butoaie de stejar secular, produse culinare apetisante şi trabucuri cu arome rafinate.

Vineri şi sâmbătă, evenimentul va fi deschis publicului între orele 14.00 – 03.00, iar duminică, între 11.00 – 20.00. Biletele de intrare, la preţul de 20 de lei pentru zilele de 15 şi 17 decembrie, respectiv 15 lei pentru ziua de 18 decembrie (abonament 3 zile – 50 lei), se găsesc la ETNO ART (magazin de artă populară şi modernă), situat în clădirea Bastion (pe str. Hector, lângă sala unde se va desfăşura festivalul).

Întregul program artistic îl puteţi afla accesând pagina web a festivalului: www.savoart.ro. O sărbătoare a bunului gust şi a gusturilor bune!

„Sunt texte importante care mi-au călăuzit întreaga activitate de regizor”

Publicat de Raul Bastean 12 Decembrie 2011 Comments Off

Interviu cu regizorul Alexandru Colpacci

Immanuel Kant. Acesta este titlul celui mai recent proiect teatral pe care Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara l-a prezentat publicului în premieră națională în seara zilei de duminică, 11 decembrie.

Spectacolul poartă semnătura regizorală a lui Alexandru Colpacci. Născut în București, Alexandru Colpacci a absolvit I.A.T.C. „I.L.Caragiale” din Bucureşti, secţia regie teatru. Şi-a început cariera la Teatrul din Oradea, dar deține în palmares montări în numeroase ţări din Europa, stabilindu-se apoi la Paris. În întreaga sa carieră artistică, atât în România, cât şi în străinătate, a fost recompensat cu premii importante.

În ce măsură vă preocupă textele lui Thomas Bernhard?

Mă preocupă foarte mult. Nu numai piesele de teatru, ci și romanele sau eseurile lui. Una dintre cărți mele preferate ale lui este romanul Beton și mă preocupă datorită acestui exercițiu care se regăsește și în piese și anume celebra lui decompoziție a personajelor.

Ce v-a atras la acest text?

La acest text m-a atras, în primul rând, dificultatea lui, pentru că mi se pare că e o „încunuare” față de celelalte texte, provocatoare întotdeauna. De data aceasta cred că se aruncă spre un mit intangibil în această operă de decompoziție și m-a tentat foarte mult ideea textului: ce rămâne după ce memoria și celebritatea dispar; unde este nebunia și unde este adevărul și cât de departe poate merge mentalul în opera de autodistrugere.

Până la urmă, cât de greu abordabil vi s-a părut universul pe care Bernhard în propune?

E un univers dificil, dar din fericire îl cunoaștem destul de bine pe Ionesco (Eugen Ionescu), îl cunoaștem foarte bine pe Beckett (Samuel Beckett); chiar dacă prin cinismul lui Bernhard îi cam depășește.

Din punctul dumneavoastră de vedere, care este problematica esențială pe care o evidențiați în spectacol?

Înainte de toate, problematica e în jurul gândului și al minții, și în jurul neprevăzutului minții, dincolo de această necruțătoare ironie care, de data asta, mi se pare a fi aproape totalitară, lucru pentru care, cum spuneam, mi se pare că, în scriitura lui depășește celelalte texte în care erau mai puține personaje, cu încheieri și începuturi coerente. Aici vorbim despre incoerență, despre ceva dincolo de ceea ce e posibil.

În general, care sunt textele de care vă simțiți atras?

Dacă urmăriți biografia mea, ea v-a răspunde singură. E o gamă destul de largă care pornește de la Caragiale și poate să ajungă la Eduardo De Filippo. Care poate să înceapă cu Shakespeare și se poate termina cu Cehov. Sunt texte importante care mi-au cam călăuzit întreaga activitate de regizor.

Deci, în mare parte texte clasice..

Nu numai! Sigur că suflul e traversat de ceea ce gândesc eu sau îmi închipui eu că este un text universal.

Cum ați colaborat cu echipa Teatrului Maghiar de Stat?

O foarte bună colaborare, o echipă cu un potențial care ar fi bine să fie urmărit. O echipă tânără dar cu mari ambiții și cu un număr important de talente și sper că acest lucru se va vedea și în spectacolul nostru.

***

Spectacolul Immanuel Kant de Thomas Bernhard, în regia lui Alexandru Colpacci, îi reunește în distribuție pe actorii: Bandi András Zsolt, Tar Mónika, Mátyás Zsolt Imre, Tokai Andrea, Borbély B. Emília, Mátray László, Kocsárdi Levente, Dukász Péter, Aszalos Géza, Molnos András Csaba, și László Pecka Péter. Mişcare scenică poartă semnătura coregrafei Baczó Tünde, iar ilustraţia muzicală a fost realizată de actorul Kiss Attila. Scenografia spectacolului este semnată de Carmencita Brojboiu, artistă laureată cu numeroase premii şi nominalizată de mai multe ori la premiile UNITER.

Spiriduşii lui Moş Crăciun le dau întâlnire copiilor în Piaţa Operei

Publicat de Pagini de Cultura 9 Decembrie 2011 Comments Off

Cei şase spiriduşi ai lui Moş Crăciun, veniţi tocmai din Laponia pentru a pregăti oraşul pentru venirea Moşului, le dau întâlnire copiilor în Piaţa Operei din Timişoara. Şi în acest sfârşit de săptămână, timişorenii mari şi mici sunt aşteptaţi la Casa Moşului din cadrul Târgului de iarnă cu o porţie bună de distracţie.

Poposim din nou în Casa Moşului în 10 decembrie când, de la ora 17, vom urmări o transmisiune directă din Laponia de unde însuşi Moş Crăciun ne va spune cum stă cu pregătirile pentru sărbători. De la ora 17.15 împreună cu actorii de la Teatrul Merlin ascultăm poveşti la gura sobei pentru ca, mai apoi – până pe la ora 18 – să ne bucurăm alături de copii, părinţi şi bunici de minunăţiile Târgului de iarnă din Piaţa Operei, ne spun spiriduşii Moşului care, la aproape două săptămâni de când au aterizat în noua loc casă din Timişoara, şi-au făcut o mulţime de prieteni: Albă ca zăpada, Giovannino fără frică, chiar pe Moş Nicolae şi bineînţeles, o mulţime de copii minunaţi care au venit să vadă spectacolele de la Teatrul Merlin.

Iată programul spiriduşilor din acest weekend:

Sâmbătă, 10 decembrie

ora 16,00 – spiriduşii colindă

ora 16.45 – adunarea copiilor la Atelierul lui Moş Crăciun

ora 17.00 – transmisiune din Laponia

ora 17.15 – povestea la gura sobei

ora17.30-18.00 – giumbuşlucuri la Târgul de Crăciun

Duminică, 11 decembrie

ora 11.00 – intâlnire la Teatrul MERLIN pentru spectacol, spiriduşii colindă

ora 16.00 – apariţia spiriduşilor în centru

ora 16.45 – adunarea copiilor la Atelierul lui Moş Crăciun

ora 17.00 – transmisiune din Laponia

ora 17.15 – povestea la gura sobei

ora17.30-18.00 – giumbuşlucuri la Târgul de Crăciun

Cei şase spiriduşi poznaşi ai lui Moş Crăciun vor avea acelaşi program şi duminica viitoare, pe 18 decembrie, iar joi, 22 decembrie, le-au pregătit copiilor o mare surpriză, pe care însă o ţin în mare secret.

Interviu cu muzicianul timişorean Cosmin Bălean

De 16 ani, Cosmin Bălean este angajat permanent al Filarmonicii de Stat „Banatul” din Timişoara, în cadrul căreia deţine funcţia de fagotist. Cu un an în urmă a descoperit dudukul, un instrument armenesc de suflat. În prezent, este singurul muzician român care cântă la acest instrument acompaniat de o orchestră simfonică, pentru care au fost adaptate piese precum cântecul popular românesc „Mociriţa”  sau melodia lui James Last „The Lonely Shepard”.

Născut la Moldova Nouă (judeţul Caraş-Severin), Cosmin Bălean a frecventat cursurile Liceului de Muzică „Ion Vidu” din Timişoara, la clasa Prof. Ioan Tomescu. Tot în oraşul de pe Bega a studiat la Facultatea de Muzică, la clasa Prof. Csaba Farkas. Ca student a urmat şi cursurile de măiestrie interpretativă ale Prof. Gheorghe Ciucureanu în Bucureşti. Muzicianul de 39 de ani este laureatul mai multor concursuri în Iaşi, Bucureşti, Suceava, Satu Mare şi a concursului „Haricléea Darclée” din Piteşti. A colaborat cu „Orchestra Simfonica Europea Mediterrania” din Barcelona şi „Borusan Istanbul Filarmonie”, a susţinut concerte ca solist, dar şi recitaluri de muzică de cameră.

La ce vârstă aţi început să cântaţi şi care a fost primul instrument?

Cu exactitate nu pot să vă spun, cert este că de copil m-am îndreptat, mai întâi din curiozitate, apoi cu toată convingerea, către această lume fascinantă. Am început să descopăr universul sunetelor cântând pentru prima oară la pian. Odată cu trecerea timpului, fagotul a devenit parte din eul meu, aducându-mi cea mai mare satisfacţie: posibilitatea de a mă exprima.

La câte instrumente cântaţi?

Pentru mine contează mai puţin cantitatea… încerc să fiu un fagotist de nivel profesional ridicat şi în ultima vreme mi-am propus să explorez câteva instrumente de suflat atipice muzicii culte, provenind din culturile populare ale altor neamuri: duduk, tav-shvi.

Nu pot afirma în prezent că stăpânesc şi alte instrumente; momentul prezent nu reprezintă decât o căutare. Fireşte, aceasta este întru bucurie.
Aţi avut mereu convingerea că muzica este menirea dumneavoastră? Au existat şi momente de îndoialã, când aţi fi dorit sã abandonaţi activitatea muzicală?

Da. Binenînţeles că în copilărie nu ştiam care e menirea mea, dar cu trecerea timpului am descoperit că limbajul muzical reprezintă vocabularul exprimării mele. Fără momente de îndoială nu poate exista un parcurs ascendent. Există multe motive din care aş putea să renunţ la muzică, dar faptul că ea reprezintă măsura lucrurilor pe care le fac în viaţă mă ţine legat.

Când aţi descoperit dudukul? Ce vă fascinează la acest instrument?

Am descoperit întâmplator dudukul în urmă cu un an. Fascinant la acest instrument este timbrul special total aparte faţă de instrumentele „clasice” pe care profesioniştii le folosesc în muzica cultă. Posibilitatea acestui instrument de a transmite emoţie şi candoare este minunată şi ceea ce cred că m-a fascinat pe deplin a reprezentat asemănarea cu timbrul vocii umane. Mă gândesc că până la urmă tindem tot către natural. Instrumentul lăsat de către Dumnezeu omului este vocea umană; sensibilitatea dată de aceasta o regăsesc în timbrul dudukului.

Dudukul este un instrument naţional armenesc. Ce reacţii aţi primit din partea comunităţii armeneşti din România ?

Am stabilit deja contacte cu reprezentanţii Ambasadei Armeniei în România, cu care ne-am propus nişte proiecte comune. Sper ca în cel mai scurt timp să putem prezenta publicului românesc lucrări muzicale armeneşti originale pentru duduk.

Pe când primul CD cu muzica proprie?

Primul pas ar fi confecţionarea unei biblioteci muzicale cu literatura specifică pentru duduk; din păcate în România literatura de acest gen este extrem de saracă. În momentul în care voi avea material suficient atunci mă voi putea gândi la oportunitatea înregistrării unui disc.

Foto: Titus Bălan

Jocul Caprei şi al Ursului, Vicleimul sau Irozii, Steaua, Sorcova sau Pluguşorul sunt doar câteva dintre tradiţiile şi obiceiurile româneşti care vor fi aduse în scenă în cadrul ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional de Colinde şi Obiceiuri de Iarnă de la Timişoara. Organizat de Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara, evenimentul va avea loc în perioada 7-10 decembrie şi va reuni în Capitala Banatului ansambluri folclorice studenţeşti din Serbia, Bulgaria şi România. Ţara noastră va fi reprezentată la festival de către ansamblurile studenţeşti de la Timişoara, Cluj-Napoca şi Suceava.

Festivalul va fi deschis miercuri, 7 decembrie, de la ora 18, la Casa Studenţilor (bd. Carol I nr. 9) de un Concert Extraordinar de Crăciun susţinut de Ansamblul folcloric Doina Timişului şi invitaţii săi: Andreea Haisan (Suceava), Daniel Pop (Zalău), Emilia Dorobanţu (Slatina) şi Florin Boita (Timişoara). Artiştii vor evolua şi în următoarele zile pe scena Casei de Cultură a Studenţilor, începând cu ora 18, manifestarea urmând a se încheia sâmbătă, 10 decembrie, cu un spectacol de gală cu participarea tuturor ansamblurilor folclorice înscrise în festival (ora 17), precedat de la ora 15, de o paradă a portului popular în Piaţa Operei. La toate spectacolele accesul publicului este liber.

Geniul lui Leonardo: maşinile şi invenţiile sale, la Timişoara

Publicat de Ana Brunner 4 Decembrie 2011 Comments Off

Un număr de 40 de mașini și reproduceri după picturile lui Leonardo da Vinci sunt vedetele unei expoziţii insolite la Timişoara. Miercuri, 7 decembrie, de la ora 18.30, în mansarda Bastionului Theresia va fi inaugurată expoziţia intitulată Geniul lui Leonardo: maşinile şi invenţiile sale, eveniment organizat de Consulatul General al Italiei la Timișoara împreună cu Confindustria, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Județean Timiș, Muzeul Banatului Timișoara și Ministerul pentru Bunuri și Activități Culturale din Italia.

Mașinile sunt în mărime naturală și sunt interactive, fiind realizate după manuscrisele și desenele marelui renascentist. Se vor putea astfel admira aparate de zbor realizate după studiile lui Leonardo (ornitopterul, șurubul aerian), mașini de război (mitraliera, tancul, catapulta, bombarda), mecanisme de transmitere a mișcării, bărci și dispozitive de dragare, ne dezvăluie Monica Varga, muzeolog la Muzeul Banatului din Timişoara. Mașinile lui Leonardo da Vinci vor putea fi vizionate de timișoreni și de toți cei interesați în perioada 7 decembrie 2011 – 15 ianuarie 2012, de marți până duminică, în orarul 10.00 – 18.00, intrarea fiind gratuită graţie sponsorilor comunității italiene din România. Luni expoziția va fi închisă. Muzeul Banatului va pune la dispoziția grupurilor interesate un ghid care să explice modul în care funcționează mecanismele și mașinăriile, precum și impactul inventării acestora asupra progresului tehnologic de care beneficiem în prezent.

Expoziţia va fi deschisă în prezenţa cons. gen. al Italiei Stefano Mistretta, vernisajul fiind urmat, de la ora 19.30 de Spectacolul de dans renascentist Fedeltà d’Amore, susținut de Ansamblul Passeggio din Cluj-Napoca.

Zilele Culturii Spaniole, pentru a patra oară la Timişoara

A patra ediţie a Zilelor Culturii Spaniole se va desfăsura la Timişoara în perioada 28 februarie – 14 martie 2018.

Teatrul Maghiar se pregăteşte pentru o nouă premieră: „Dansând în noapte”

A patra premieră din stagiunea 2017/2018, va fi un musical bazat pe filmul renumitului regizor Lars von Trier, „Dansând în noapte”.

Un maestru al realismului fantastic la Muzeul de Artă Timişoara

Curatorii expoziţiei propun publicului Muzeului de Artă Timişoara un parcurs prin vasta operă a lui Tudor Banuş.

EXPOZIŢIE-EVENIMENT: Heinrich Schliemann – Descoperitorul Troiei

Până pe 25 februarie 2018, vizitatorii vor putea admira artefacte unice, alese din descoperirile făcute la Troia şi Micene.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015