• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

Noua stagiune Incanto Quartetto se deschide marţi, 22 septembrie 2015, la Sala Multifuncţională a Consiliului Judeţean Timiş, de la ora 19.00, sub tematica My Way. Alături de cvartetul timişorean format din Ovidiu Rusu, Nada Petrov, Veaceslav Mînzat şi Marius Bernecker, va fi prezent Peter Oschanitzky, omagiat cu ocazia a 50 de ani de activitate artistică, evenimentul fiind moderat de Cristian Rudic.

Au trecut patru ani de concerte lunare susţinute de Incanto Quartetto, cu sala întotdeauna plină, cu un public deschis şi dornic de a se lăsa purtat de muzica clasică din sălile de bal în cele mai frumoase producţii cinematografice, în poveşti şi în ţări exotice. Incanto Quartetto sunt parte integrantă din viaţa culturală a oraşului şi publicul lor nu doar îi apreciază, ci îi îndrăgeşte şi îi aşteaptă, îmbrăţişând cu căldură fiecare tematică pe care cvartetul timişorean o abordează în evenimentele sale. În pragul noii stagiuni Incanto Quartetto ne-am aşezat între ei şi public pentru a observa că după patru ani, între artişti şi ascultători s-a creat o relaţie în care primii întâmpină aşteptările celorlalţi, întrecându-le, iar publicul, nu doar primeşte cu entuziasm fiecare surpriză ce îi este pregătită, ci se deschide pentru a permite fluxului de artă şi de frumos să-l contopească cu artiştii pe care îi admiră.

***

Ce vă atrage la evenimentele Incanto Quartetto?

Oana Eremie: În primul rând trebuie menţionat faptul că în fiecare lună concertele Incanto au o temă diferită, aşadar nu ai cum să te plictiseşti. Ideea de a acompania un Hauskonzert cu informaţii despre compozitorii şi piesele din program împreună cu prezenţa colaboratorilor Incanto pot spune că fac o ofertă culturală de nerefuzat. Pentru unii o aducere aminte, pentru alţii ora de educaţie muzicală de care nu au avut parte în şcoală.

Alina Emandi: Mie îmi place muzica clasică, pentru acest lucru merg la concertele Incanto Quartetto.

Ovidiu Rusu: În primul rând varietatea repertoriului şi faptul că se întâmplă altceva muzical, cultural,  în oraş.

Cristian Rudic: Muzica „clasică”, adică tot bunul cultural sonor care s-a născut din Renaştere până în contemporaneitate, hărăzit sălii de concert, fie că e muzică sacră, de cameră, de operă, de teatru, etc.

Evenimentele lor cuprind o varietate de genuri şi de artişti. Pentru noua stagiune, ce v-aţi dori să vedeţi într-o seară Incanto?

O.E.: Îmbinarea muzicii cu poezie/actorie sau teorie muzicală de bază (pentru publicul neştiutor)  exemplificată live.

A.E.: Pentru că eu practic dansul sportiv, mi-aş dori să văd mai mult dans în concerte: dansatori profesionişti sau balerini.

O.R.: Exact cum ne-am obişnuit până acum, să existe o diversitate a programelor de la un concert la altul.

C.R.: Dacă aş fi public, aş vrea să revăd ce mi-a plăcut sau pe cine am îndrăgit, şi desigur, „omne varietas delectat” – diversitatea delectează. Ca orice artă, muzica este alcătuită din contraste, ceea ce m-ar atrage şi la programele Incanto: contrastele, varietatea, diversitatea.

În urma stagiunilor trecute, prin ce şi-au lăsat Incanto Quartetto amprenta asupra dumneavoastră?

O.E.: Cuvântul cheie este profesionalism, dar dacă ar fi să mă rezum la un moment sau lucru anume, concertele care au avut invitaţi precum domnul  Emmanuel Hovhannisyan sau solişti ai Operei mi-au rămas nu doar în memorie, ci şi în suflet.

A.E.: După o zi încărcată, un concert Incanto e un real balsam pentru suflet! Mi-au plăcut toate tematicile. Pur şi simplu îi iubesc!

O.R.: În primul rând, o seară plăcută petrecută împreună, dar cu imprimarea în conştiinţa auditivă a unor melodii cunoscute.

C.R.: Colaborarea cu familia Incanto m-a determinat să-mi reiau vicii de mult uitate, pentru care ne căutăm scuza că nu mai avem timp, şi anume să caut în cărţi, în propria raţiune şi propriul afect.

Iar pentru că domnii Ovidiu Rusu şi Cristian Rudic sunt protagonişti ai evenimentelor Incanto, ne-am strecurat în spatele cortinei pentru a cunoaşte şi alte laturi ale unei seri Incanto.

Ce înseamnă a modera un eveniment Incanto Quartetto?

Cristian Rudic: Misiunea e ingrată, dacă nu imposibilă, de a prinde muzica în cuvinte, de fapt, e imposibil. Când am asistat la moderări am fost fie plictisit îngrozitor de banalităţile care erau enumerate, chiar jignit, fie n-am înţeles o iotă din ceea ce se spunea. Am evitat întotdeauna să ajung în postura aceasta. O înşiruire de piese muzicale poate deveni monotonă. Muzica este o artă care, cu anumite excepţii, puţine, nu reprezintă nimic, ci se reprezintă pe sine însăşi. Limbajul muzical este direct, profund şi universal, dar poartă mesaj. Şi pentru ca acel mesaj să ajungă la receptor, uneori e nevoie de cineva care să călăuzească acel flux. Asta încerc să fac: mă pun în postura ascultătorului cu un anumit bagaj spiritual şi încerc să fac să deschidă de la sine poarta intelectului şi afectului unui mesaj care de obicei e dorit de un geniu precum Mozart, Haydn, etc. Când e un program vast dedicat unui compozitor, de exemplu concert de concerte de Vivaldi, mă restrâng la câteva cuvinte încercând să creez o atmosferă, atât. În niciun caz nu vreau să mă erijez în instanţă, catedră, nu dau sentinţe, apelez mai degrabă ofuri, doruri ale unei minorităţi preocupată de spirit şi afect într-o lume în care postul România Cultural este din ce în ce mai ignorat.

Ce îşi doreşte Incanto Quartetto pentru următoarea stagiune?

Ovidiu Rusu: În primul rând aş dori ca în tot tumultul acestor vremuri să putem aduce liniştea, într-o seară pe lună, auditoriului care ne ascultă, prin invitarea unor persoane mai mult sau mai puţin cunoscute şi creând un eveniment din fiecare seară Incanto. Primul invitat din stagiune este un foarte apropiat şi drag colaborator al nostru şi al Operei, Maestrul Peter Oschanitzky, pe care îl şi omagiem cu ocazia aceasta la aniversarea pe care el o va sărbători şi cu alte instituţii de cultură din oraş. Aportul Maestrului în activitatea culturală din oraş se dovedeşte a fi foarte prolific, chiar dacă a avut o perioadă în care a lipsit din Timişoara, dar colaborând cu noi în continuare. Calitatea dânsului ca dirijor este deosebită, dar noi ne dorim ca în seara Incanto să prezentăm şi valoarea imensă a muzicianului Peter Oschanitzky.

De ce acest concert are tematica “My Way”?

Ovidiu Rusu: Noi am ales nu doar tematica ci şi sugestia titlului, având în vedere drumul parcurs până acum, pe care îl parcurgem şi pe care îl vom parcurge: trecutul, prezentul şi viitorul Incanto Quartetto, alături de  invitaţii săi.

La început de toamnă, într-o lume a agendelor şi a termenelor limită, Incanto Quartetto ne invită să ne transpunem într-o lume a eleganţei şi şarmului, marţi, 22 septembrie 2015, începând cu ora 19.00 în Sala Multifuncţională a Consiliului Judeţean Timiş.

Faust – impresii şi gânduri, direct de la protagoniştii ONRT

Publicat de Claudia Fotin 21 Septembrie 2013 Comments Off

Pentru deschiderea stagiunii artistice 2013-2014, Opera Română Timişoara le-a pregătit timişorenilor un spectacol colosal, o reprezentaţie extraordinară a operei Faust de Charles Gounod, laureată a celor mai importante premii a Galei VIP a Premiilor Spectacolului Muzical 2013, ce se va juca în seara de duminică, 22 septembrie 2013, de la ora 18.00.

Faust, îmi permit eu să afirm, nu este o legendă, ci un mit. Pentru că diferenţa dintre legendă şi mit este aceea că cel din urmă atinge o coardă mult mai sensibilă, aceea a divinităţii confruntate cu umanitatea noastră de cele mai multe ori fragilă şi mitul reflectă ceva ce, cu toate că este imaginar şi fantastic, este o credinţă asumată, o oglindă a unei realităţi în care şi astăzi, la sute de ani de la prima apariţie în cultura germană a controversatului doctor, ne regăsim şi ne complacem, urmând deseori aceleaşi compromisuri tragice şi făcând aceleaşi alegeri nefaste. Platon se folosea de mituri pentru a ilustra un adevăr, un adevăr poate neacceptat rostit cu voce tare. Iată că şi Opera Română Timişoara, prin artiştii ei, reia opera Faust, într-o formă grandioasă, expunând acest mit printr-o multitudine de resurse, vocale, instrumentale, artistice şi chiar logistice, care fac posibilă exprimarea completă şi totală a acestui extraordinar mit, care l-a inspirat nu doar pe Goethe, şi apoi pe Charles Gounod, ci şi nenumăraţi scriitori, poeţi, muzicieni şi artişti din întreaga lume. Despre ce înseamnă montarea acestui titlu colosal, despre implicaţiile acestor roluri şi despre întreaga valoare artistică a acestei opere ne vor vorbi chiar protagoniştii Operei Române Timişoara.

David Crescenzi, cel care va dirija opera Faust:

În principal, noi la Timişoara am realizat o variantă completă a operei, deschizând salturile şi incluzând baletele pe care Gounod le-a scris mai târziu, după ce lucrase îndelung la opera Faust, aducându-i modificări, adăugiri, schimbând, tăind, completând. Varianta pe care o interpretăm la Timişoara putem spune că este varianta finală a lui Gounod, forma ideală pe care el a vrut să o confere operei, deoarece am păstrat şi salturi pe care Gounod însuşi le-a făcut, pentru că se răzgândise în privinţa partiturii. Eu am făcut în România ceva ce nu s-a mai făcut la această operă. Am deschis un salt care nu se cânta în România, în Corul Soldaţilor, pe care îl interpretăm cu introducere. O modificare originală este că am decis să începem actul al treilea cu acest Cor al Soldaţilor şi nu cu scena Bisericii, aşa cum este scris, lăsând această scenă la finalul actului. Este o modificare originală pe care am făcut-o şi din punctul meu de vedere funcţionează foarte bine.

Una din dificultăţile operei o constituie rolul lui Mephisto, care necesită o voce rară, greu de găsit, pentru că necesită atât note grave, de bas, cât şi note în acut, către vocea de bariton. Această operă este o producţie grandioasă, cu decoruri măreţe, cu scene mari şi este realizată foarte frumos, cu multe efecte, fiind o muncă ce a implicat multe persoane, iar în România e dificil de realizat o asemenea producţie mare, nu doar din cauze financiare, ci şi în cadrul teatrului, pentru că implică foarte multă muncă şi creativitate. Regizorul Mario de Carlo, pe această scenă a folosit fiecare metru pătrat, reuşind să creeze decoruri şi scene măreţe, demne de o asemenea operă colosală. „Faust” este o operă tumultoasă, care l-a consumat pe Gounod, el însuşi având o viaţă între extreme. A studiat la Paris de unde a plecat la Vatican unde a devenit preot, dar ieşind în lume, cunoscând femei şi plăceri a renunţat la preoţie, ca apoi, în timp ce compunea Faust să creadă că el însuşi este posedat de diavol şi să sfârşească într-un sanatoriu. Această operă l-a consumat şi l-a adus aproape de nebunie, dar este o reflexie a personalităţii lui marcate de zbucium şi dualitate.

Octavian Vlaicu, interpretul lui Mephisto:

Muzical nu este un rol greu, dar tehnic vorbind este foarte solicitant pentru că este un rol care merge mult spre bariton şi sunt puţini başi în lume care mai cântă acest rol,  pentru că este infernal de greu şi mai intervine şi limba franceză, care este şi ea solicitantă la rândul ei. Cât despre implicaţiile psihologice, nu pot să spun că mi-a fost foarte greu, pentru că sunt un bun actor şi am experienţă cu roluri diferite, aşa că pot interpreta acest personaj fără să fiu afectat de personalitatea sa. Poemul „Faust” este munca de 50 de ani a lui Goethe şi este greu de exprimat în doar câteva cuvinte. Ceea ce eu aş reliefa din mesajul său şi acela al lui Gounod este faptul că Mephisto nu l-a silit niciodată pe Faust. Omul are liberul-arbitru în viaţă, Mephisto vine întotdeauna cu mai multe opţiuni, iar Faust de fiecare dată alege greşit, cu toate că nu era constrâns, ci liber.

Narcisa Brumar, interpreta Margaretei:

Ce înseamnă pentru cariera ta acest rol, al Margaretei?

Orice rol marchează un moment ”definitoriu” în cariera unui artist; fie că este vorba despre un personaj a cărui anvergură compozistică și libretistică îl clasifică în rândul personajelor ”centrale”, fie vorbind despre cele cărora abilitatea ta artistică și creatoare îl dezvoltă din rândurile personajelor secundare oferindu-i acea calitate de a se evidenția și a căpăta importanță de-a lungul actului artistic.

Cum te raportezi la evoluţia Margaretei ca personaj, de la inocenţă la pasiune, de la damnare la absolvire mistică?

Margareta, ca orice personaj central, este supusă unor metamorfoze inevitabile. Tocmai acest fapt îi conferă un plus necesar de vitalitate, de dinamism şi complexitate, toate având menirea de a capta atenţia şi interesul publicului iubitor de operă, pe întreaga durată a derulării actului în sine. Evoluţia Margaretei ca orice periplu în lumea încercărilor, a tentaţiilor, mi-a oferit cadrul perfect unei reale developări vocale şi interpretative. Până la urmă, vorbim de o evoluţie  firească ţinând seama de succesiunea etapelor de „maturare” in care moartea devine „anticamera” răspunsurilor refuzate cunoaşterii într-o lume potrivnică.

Ce dificultăţi ai întâmpinat în interpretarea acestui rol?

Dificultatea!!!? Momentul „asumării” faptului de a înşfăca partitura şi a te decide să descinzi în acest mare şi nesfârşit labirint al provocărilor.

Cum este acest rol în comparaţie cu alte roluri interpretate?

Fiecare rol şi-a „consumat” cantitativ şi calitativ, dozele sale de implicare afectivă şi profesională. Am avut norocul să-mi fie dragi toate şi să le acord o importanţă egală. Nu cred că le-am comparat decât prin prisma virtuozităţilor componistice, ale materialului muzical, al partiturii propriu-zise. Într-adevăr, Margareta se impune printr-un profil muzical complex, fapt ce îndeamnă interpretul la un travaliu draconic.

Ce a însemnat munca la acest rol şi această operă, nu doar în această stagiune ci şi anul trecut, înainte de premieră?

Munca presupune un întreg şir de „asumări” reprezentate prin sute de ore de repetiţii atât individuale cât şi colective, încrederea că ceea ce acumulezi sunt bunuri ce te vor propulsa, mereu, într-o nouă dimensiune, credinţa vie asupra faptului de a te şti un „ucenic” destoinic mereu pregătit să îmbrăţişezi frumuseţea lucrurilor unice, a unei vieţi desăvârşite prin propriile tale acte de implicare şi responzabilizare.

Reluarea fiecărui spectacol, implicit rol, îmi stârneşte dorinţa de a şlefui, atât cât îmi îngăduie posibilul, toate aceste faţete a căror nouă imagine întregesc ideea de reuşită şi succes!

Cristian Rudic, interpretul lui Wagner:

Diavolul în muzică este nu numai expresia pentru triton sau cvartă mărită, ci îşi manifestă prezenţa în mod neasteptat, având ca exemple numele unei celebre viori a lui Paganini, „El diablo” sau „Mephisto Vals” al lui Liszt. Inspiraţia vine evident din literatură, de la cartea populară numită “Historia von Dr Johann Fausten” trecând prin Marlowe şi trecând de Goethe, peste Bulgakov şi Thomas Mann. Titlul se face simţit eclatant in teatrul liric prin creaţia marelui Charles Gounod care sintetizează din punct de vedere al libretului ce crede el de cuviinţă pentru a folosi acest grandios subiect in modo “grand opera”. Această grandoare se resimte în tratarea orchestrală, care denotă profunzime germană şi sensibilitate franceză. Trebuie menţionat că în teatrul liric mai există două mari titluri de sorginte faustiană, anume “Mephistofele” de Arrigo Boito şi “Historia von Dr Johann Fausten” de Alfred Schinttke, care a avut premiera în 1995.

Iată cum întunecimea sa ne prezintă adesea pavat cu intenţii bune realitatea într-o mare oglindă deformată, parcă răsărită din laboratorul lui Dr Faustus.

Sursa foto: www.facebook.com

Nu de mult s-a încheiat şi prima ediţie a Festivalului „Art Time”, sub genericul „Zilelor Rossiniene”, care au adus timişorenilor nu doar muzică de mare calitate, dar şi multă bucurie, un compozitor nu foarte cunoscut şi seri pline de farmec. Între 27-31 mai 2013, timişorenii au fost prezenţi la 4 evenimente diferite din cadrul „Zilelor Rossiniene”, reprezentative pentru cel care a fost unul din cei mai aclamaţi compozitori ai Italiei.

Dornici de a afla ce a însemnat organizarea acestui festival şi cum s-au încheiat „Zilele Rossiniene” pentru artişti şi organizatori deopotrivă, ne-am adresat lui Ovidiu Rusu, concert-maestru al Orchestrei Operei Române Timişoara, care ne-a împărtăşit din experienţa sa:

Aş vrea să vorbesc despre experienţa „Zilelor Rossiniene” atât ca şi organizator, cât şi ca protagonist, ca  interpret. Ca organizator, în primul rând, aş vrea să mulţumesc şi să amintesc din nou că ne-am bucurat de sprijinul Consiliului Judeţean Timiş, al Operei Române Timişoara, al Episcopiei Romano-Catolice, al Muzeului de Artă Timişoara, organe care ne-au ajutat la înfăptuirea acestui festival, în mod special cele două evenimente, Concertul Petite Messe Sollenelle de la Domul Romano-Catolic şi Concertul Incanto Quartetto, de la Muzeul de Artă, evenimente pure din punct de vedere organizatoric şi  care s-au desfăşurat în afara Operei Române Timişoara. Acest sprijin pe care l-am primit ne face să mergem mai departe în construirea de festivaluri pe viitor, anual, dacă vom continua să ne bucurăm de ajutorul tuturor celor care au fost alături de noi anul acesta, sau cel puţin o dată la doi ani.

Din punct de vedere artistic am trăit momente deosebite, la Gala Rossini, cu care am deschis festivalul, unde am abordat lucrări noi, atât pentru noi cât şi pentru colegi, şi satisfacţia  soliştilor a fost una deosebită, la fel ca şi aportul pe care ei l-au adus festivalului.

La Muzeul de Artă, unde a avut loc Concertul Incanto Quartetto a fost un alt gen de spectacol cameral, deoarece Incanto Quartetto a abordat un repertoriu foarte dificil, sprijinit şi de aportul celor două soliste şi mai ales de David Crescenzi care a fost un pilon central al acestui festival, fiind prezent la toate programele festivalului. Îmi amintesc că la început spunea „Vreau să văd dacă va reuşi până la urmă acest festival” – iată că acest festival a reuşit şi a fost un adevărat succes, peste aşteptările noastre.

Publicul nostru a fost unul surprinzător, pentru că la început au spus că este un program dificil, greu de digerat, dar apoi s-a dovedit a fi un public avid de cultură şi prezent în număr mare. Întregul festival a fost o mare satisfacţie pentru noi, fiind la prima ediţie, şi existând dificultăţi în organizare, lucruri care poate ar fi putut fi rezolvate mai bine, dar de la care ne-am luat notiţe, ca pe viitor să putem realiza şi alte Festivaluri „Art Time” care să fie pe placul publicului nostru şi care să cucerească timişorenii care iau parte la evenimentele noastre.

David Crescenzi, cel care a fost unul din pilonii centrali ai acestui Festival, fiind prezent în toate cele patru seri, a fost de acord să ne împărtăşească şi el impresiile sale din cadrul „Zilelor Rossiniene”:

Cu siguranţă experienţa „Zilelor Rossiniene” în cadrul cărora am fost prezent toate cele patru zile a fost printre cele mai importante şi fascinante manifetări muzicale pe care le-am văzut în ultimii ani în România. Şi asta din multe motive. În primul rând pentru că Rossini a fost întotdeauna compozitorul meu preferat, pentru că l-am studiat ani de zile în oraşul său, Pesaro, sau pur şi simplu pentru că Rossini încă este considerat un compozitor genial şi pentru aceasta merita să fie omagiat.

Trebuie să spun că în România, şi în special în Timişoara, publicul cunoaşte foarte puţin muzica rossiniană. Nu s-a mers mai departe de două titluri de operă, „Bărbierul din Sevilla” şi „Cenuşăreasa” sau câte o uvertură celebră. De aceea când Ovidiu Rusu şi Incanto Quartetto s-au gândit să mă implice în această iniţiativă, am acceptat cu mare entuziasm.

Astfel primul nostru obiectiv a fost de a face cunoscut, de a face publicul să înţeleagă că Rossini nu e doar acela al lui Figaro, sau al „Largo al Factotum” dar este şi un om profund legat de religie şi spiritualitate, de bucuria de a trăi şi de căutarea aprofundată a compoziţiei muzicale.

Astfel, în Gala ce  i-am dedicat-o, împreună cu orchestra, corul şi tinerii solişti ai Operei din Timişoara, pentru prima oară am putut asculta dificila uvertură pentru „La scala di Seta” sau aria lui Signor Bruschino, sau complicatul, dar foarte comicul final din actul întâi ai „Italiencei în Alger”. Acest lucru ne-a permis să înţelegem cât de util este Rossini, nu doar pentru solişti, cât şi pentru orchestră. De fapt, toţi instrumentiştii trebuie să se implice cu toate capacităţile lor tehnice şi expresive.

La Domul Romano-Catolic am realizat, pentru prima oară în România, „Petite Messe Sollenelle”, în versiunea originală pentru două piane, harmoniu, 8 corişti şi 4 solişti. Aceasta este formaţia pentru care Rossini a conceput lucrarea, de unde şi titlul „Petite”, pentru că se dorea o interpretare intimă, ca o rugăciune. Sunt foarte legat de această „Petite Messe Sollenelle” pentru că în anul 1992 am fost chemat să îl înlocuiesc pe celebrul dirijor austriac Gustav Khunn, şi astfel m-am îndrăgostit de această capodoperă extraordinară şi am fost foarte onorat să o pot cânta şi la pian.

Alături de cele două tinere mezzosoprane Gabriela Varvari şi Ramona Zaharia, la Muzeul de Artă Timişoara, am interpretat patru romanze pentru voce şi pian. Şi acesta a fost un moment cultural de mare importanţă. Rossini a folosit textele unui tânăr şi cunoscut poet veneţian, Francesco Maria Piave, după care acesta a devenit un mare libretist pentru Giuseppe Verdi.

Concluzia festivalului s-a realizat la Opera Română, cu reprezentarea „Bărbierului din Sevilla”, cu participarea veteranului Peter Hertz, a tânărului tenor Tony Bardon şi debutul Gabrielei Varvari, acest spectacol fiind adevăratul şi merituosul triumf al acestui mare compozitor.

Este oarecum greu şi de prisos să mai adaugi ceva la tot ceea ce s-a spus despre „Zilele Rossiniene” – au fost cu adevărat un festin al muzicii clasice, în toate formele sale, şi cu siguranţă au adus publicul timişorean mai aproape de muzica lui Rossini, de interpreţii oraşului de pe Bega şi nu în ultimul rând, de noi înşine, pentru că în fond, muzica nu ne duce mai departe de adâncurile noastre, de sufletul nostru, acolo unde este locul ei de drept.

Iar pe toţi cei cuceriţi de frumos şi de proiectele Asociaţiei Culturale „Art Time”, Incanto Quartetto îi aşteaptă marţi, 11 iunie 2013, de la ora 19.00, la Sala Multifuncţională a Consiliului Judeţean Timiş, la un nou concert tematic, „Tango”.

Sursa foto: D.S. Photography

„Copiii noştri au dreptul să trăiască! Noi avem datoria să-i ajutăm!”

Publicat de Claudia Fotin 15 Mai 2013 Comments Off

Sub acest motto se desfăşoară campania umanitară pentru dotarea cu aparatură a Clinicii de Neonatologie Bega din cadrul Spitalului Judeţean Timiş, în sprijinul căreia au venit artişti valoroşi ai oraşului de pe Bega printr-un concert ce a impresionat în mod profund publicul numeros prezent în Domul Romano-Catolic din Piaţa Unirii. Ovidiu Rusu, Nada Petrov, Corina Murgu, Cristian Duţă, Marius Bernecker şi Art Kammerorchester Timişoara au prezentat un program integral Antonio Vivaldi, interpretând capodoperele acestuia, Anotimpurile.

Despre muzica clasică am auzit multe, atât elogii aduse de către mari melomani, cât şi păreri mai sceptice; la fel despre Mozart, Strauss sau alţi mari compozitori, despre simfonii şi despre opere. Unii sunt atinşi de acest gen, alţii rămân reci şi distanţi. Dar despre Anotimpurile de Antonio Vivaldi nu am auzit încă pe nimeni contestând ceva. Şi probabil nici nu voi auzi, pentru că aceste capodopere ale muzicii nu doar baroce, ci din toate timpurile, nu pot trece fără a lăsa o urmă, o umbră, un ecou al unui singur sunet din armonia cu care sunt construite. Şi e firesc, pentru că noi oamenii, timpul, societatea, viaţa, natura şi tot ce ne încojoară trăim într-o continuă metamorfoză, trăim schimbându-ne zi de zi, trăim lucruri diverse, experimentăm şi ne lăsăm transformaţi, mai mult sau mai puţin, de fiecare întâmplare, fiecare eveniment, fiecare fenomen ce se manifestă în noi sau în afara noastră. La fel se întâmplă şi cu Anotimpurile, cele de Vivaldi, sau cele pe care le resimţim în mediul nostru înconjurător. Nu putem rămâne imuni la ele, totul în viaţa noastră se schimbă în funcţie de trecerea lor inevitabilă – hainele, mâncarea, vacanţele şi sărbătorile, toate micile amănunte ce construiesc existenţa noastră sunt atinse de aceste patru timpuri diferite. De aceea, în sufletul fiecărui om există un loc şi pentru această muzică a lui Antonio Vivaldi, pentru că ea e deja prezentă în noi dinainte de a-şi face auzit primul sunet, purtăm în noi soare şi furtună, seninătate şi întuneric, bucurie şi tristeţe, viaţă, moarte, pasiune, truda muncii, tristeţea bobului de grâu ce moare pentru a da viaţă unei noi plante, veselia recoltei, strugurii zdrobiţi în teasc şi vinul – simbol al vieţii şi al fericirii, şi nu în ultimul rând, muzica, acea coloană sonoră a vieţii noastre, acele sunete ce sunt omniprezente, răsunând în interior. Şi toate acestea le regăsim în muzica lui Antonio Vivaldi, de aceea ne încântă, de aceea rămânem fascinaţi de frumuseţea ei, de aceea, ceva în sufletul nostru tresare şi gândim „Da, cunosc sentimentul acesta!”.

Pentru acest moment pe care cu toţii l-am trăit la concertul ce a avut loc la Domul Romano-Catolic din Timişoara, luni seară de la ora 19.30, trebuie să le mulţumim acestor artişti minunaţi, desăvârşiţi, pe care suntem mândri, noi toţi, ca oraş, că îi avem între noi şi putem să îi ascultăm atât de des: Ovidiu Rusu, Nada Petrov, Corina Murgu, Cristian Duţă,  Marius Bernecker şi Art Kammerorchester Timişoara, care au realizat o seară unică, într-un loc atât de special , şi căruia i-au reliefat încă şi mai mult arhitectura unică prin armonia desăvârşită a lucrărilor lui Antonio Vivaldi, prin calitatea extraordinară a interpretării lor, prin fiecare detaliu pe care l-au realizat cu aceeaşi măiestrie cu care maeştrii Barocului îşi realizau bijuteriile. O adevărată capodoperă a muzicii, construită cu eleganţă, fineţe şi înaltă tehnică interpretativă, aşa cum ne-au obişnuit şi răsfăţat de fiecare dată artiştii noştri.

Totuşi, să nu uităm, că dincolo de toate acestea, concertul de luni seară a avut şi continuă să aibă pentru noi o menire specială şi foarte importantă. Aceea de a ne face conştienţi, atenţi şi responsabili cu viaţa noastră şi a copiilor noştri. Concertul Anotimpurile a fost dedicat campaniei umanitare de dotare cu aparatură a Clinicii de Neonatologie Bega din cadrul Spitalului Judeţean Timiş, iar Corina Gluhovschi a fost cea care ne-a arătat tuturor importanţa pe care această campanie o are în viaţa noastră. Pentru că trebuie să deschidem ochii şi să realizăm că suntem neputincioşi atunci când o boală ne atinge copilul şi că singurele braţe în care îi punem sunt ale medicilor, medici buni, responsabili, dar care au nevoie de mult mai multă aparatură decât cea de care dispun. Suntem conştienţi cu toţii că fondurile nu ajung, dar ne dăm seama că este datoria noastră să facem ceva în acest sens poate de abia atunci când pruncul nostru este într-un pericol. Dar putem să facem asta înainte, putem să facem ceva pentru copiii noştri, pentru copiii pe care încă poate nu-i avem dar îi vom avea, pentru nepoţi, pentru copiii prietenilor noştrii sau pentru copii, în general, pentru că ei merită asta. Ei merită ca noi să ne implicăm în lumea şi în societatea în care ei vor creşte şi vor trăi, ei merită să vadă că lumea nu este minunată doar în poveşti şi cântece, ci în realitate, că cineva face ceva pentru ei, astăzi, acum. De aceea concertul pe care l-au susţinut artiştii noştri, conştienţi de gravitatea acestei situaţii şi dornici de a se implica cu adevărat în societatea noastră, a tuturor, ne invită la a ne gândi în mod serios la datoria pe care o avem şi de a acţiona pentru noi şi pentru micuţii noştri.

Poate mulţi dintre noi sunt sceptici la a dona bani într-un cont, pentru orice campanie. De aceea această campanie este una transparentă, în care ne putem implica fără griji sau restricţii, în care putem lua parte cu convingere şi siguranţă şi în care primim toate informaţiile şi datele de care avem nevoie. Pentru că e greu şi e grav, ca atunci când unul din copiii noştri se îmbolnăveşte să mergem cu el în străinătate, pentru că aici, la el acasă, nu-l putem ajuta, şi este paradoxal să întâlnim acolo un medic român, plecat de la noi pentru că aici are mâinile legate şi nu poate face nimic pentru copilul nostru. De aceea se face această campanie, pentru că avem cu toţii nevoie de ea şi noi suntem aceia care ne putem spijini şi ajuta unul pe celălalt, iar dovada faptului că acest concert a reuşit să trezească în cei peste 800 de spectatori ai săi simţul acestei responsabilităţi este suma de 6895 de lei adunată în urma concertului pentru secţia de Neonatologie Bega a Spitalului Judeţean Timiş.

În concluzie, vă invit să intraţi pe site-ul campaniei www.beganeonat.ro pentru a vedea cu adevărat care este esenţa acestei campanii în care suntem chemaţi să ne implicăm cu toţii şi sper ca fiecare din noi să fie, aşa cum spunea şi Corina Gluhovschi, măcar cu sufletul alături de cei care chiar depun un efort pentru noi toţi şi pentru lumea în care trăim.

Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români

Publicat de Nicoleta Bodiu 24 Februarie 2012 Comments Off

Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, îşi are rădăcinile în tradiţiile dace şi în credinţa într-un fel de zeu al iubirii, a cărui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic şi începutul primăverii.

Divinitate mitologica similară lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un barbat chipeş şi iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile. Nu blând ca Sf. Valentin, ci năvalnic, el era la daci zeul care oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. În decursul anilor, această tradiţie s-a extins şi la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se “logodesc” în acestă zi.

Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii. În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: “Dragobetele sărută fetele!” Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete, care se păstrează cu precădere în sudul şi sud-vestul României.

Tradiţii de Dragobete

În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului al XX-lea, Dragobete era sărbătorit în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie. Probabil că, în vechime, 24 februarie însemna începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

Se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.

Aşa că, încă de dimineaţă, îmbrăcaţi de sărbătoare, tinerii se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, plecau cântând să caute prin păduri şi lunci flori de primăvară, folosite pentru descântece de dragoste. Dacă vremea nu ţinea cu ei, se adunau la unii dintre ei acasă pentru jocuri şi poveşti, petrecere care se întindea până către seară. Se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus, nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.

Un alt obicei de Dragobete, în special în sudul României, era cel de “zburătorit”. Fetele se întorceau în sat alergând, fiind urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

În unele sate mai exista obiceiul ca fetele să strângă apa din omatul netopit – zăpada zânelor –, pe care o foloseau pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

Nostalgie după La Belle Epoque

Publicat de Iulia Sur 30 Decembrie 2011 1 COMENTARIU

O vizită în atelierul sculptorului Ştefan Călărăşanu

Ştefan Călărăşanu în atelierul său, pe care îl ocupă din 1984. Înainte de plecarea în Germania, a lucrat aici artistul Ştefan Bertalan, cofondator al grupului „111” şi membru al grupului „Sigma 1”

Cartierul Fabric. Din Piaţa Traian cobori după două staţii cu tramvaiul 1. Pe partea dreaptă a străzii, la al doilea colţ înaintea podului te opreşti, întorci privirea spre dreapta şi zăreşti imediat câteva pietre mari – un prim indiciu că te afli în locul potrivit. Strada Chopin nr. 1. Pe poarta casei, un alt reper infailibil: Ştefan, prenumele artistului. Fiecare musafir ştie acum că a ajuns la destinaţie – atelierul sculptorului Ştefan Călărăşanu.

Treci de poarta deobicei deschisă şi ajungi într-o curte cu prima porţiune acoperită şi flancată cu tot felul de stâlpi, trunchiuri de copac secţionate şi alte bucăţi de lemn. La capătul curţii, o grădină. Câteva trepte duc la o uşă din lemn. Dinăuntru se aude zgomotul unei drujbe. Bat totuşi la uşă. Fără succes. Deschid încet uşa şi mă opresc în prag. Îl observ pe artist la muncă. Pentru a-mi face remarcată prezenţa, salut cu voce tare. În sfârşit, maestrul se întoarce. Mă pot prezenta personal, căci vizita o anunţasem în prealabil la telefon. Iniţial puţin sceptic, devine deschis odată ce a fost verificată seriozitatea interlocutorului.

În atelier, în dreapta, pe o masă din lemn realizată de artist, sunt înşirate cu grijă ciocane, dălţi, spitz-uri – toate unelte trebuincioase sculpturii în lemn. Mai multe discuri de tăiat piatra şi de şlefuit lemnul sunt grupate unul peste celălalt în stânga, pe peretele de lângă uşă. Sculptorul ia în mână un disc de forma unei farfurioare găurite şi îmi explică: „Asta, de exemplu, se numeşte oală de şlefuit piatra”. Sub seria de discuri de şlefuit e o masă acoperită cu o ţesătură cu carouri alb-albastre, iar de-o parte şi de cealaltă două scaune din lemn, apoi un pat. La peretele de lângă fereastră, principala sursă de lumină naturală a atelierului, atârnă foarte ordonat mai multe pile folosite în sculptura în lemn. Pe peretele opus intrării în atelier, stă un dulap cu patru uşi, iar pe fiecare câte un afiş de la expoziţii personale sau de grup ale gazdei. Uneltele au toate locul lor bine stabilit de către artist, aşa cum a învăţat la rându-i de la maestrul său, sculptorul George Apostu (1934-1985).

O fotografie înrămată a lui Apostu, pe care Călărăşanu o ţine „ca pe-o icoană”, e pe peretele din dreapta, alături de alte imagini: afişe de la expoziţii şi desene ale maestrului său. Sub acestea, o fotografie cu „Coloana” lui Călărăşanu, realizată în timpul taberei de sculptură „La Castel”, desfăşurată în 2009 în scuarul din spatele castelului Hunyadi. Coloana prezintă şi ea nelipsitele semne la care artistul recurge în decorarea lucrărilor sale. „Niciunul din semne nu seamănă cu celălalt,” spune el şi indică desenele de pe peretele opus, unde semnele decorează fundalul. „Ele au scop decorativ, sunt aproape o cerinţă tehnică”, explică sculptorul. El consideră că nu au nicio semnificaţie. „Semnificaţia e scriitorul, ori a fi scriitor, înseamnă să se repete. Eu nu mă repet.” Îi plac semnele: „Sunt ca o îmbrăcăminte, îmbracă o formă. Ele curg. E o chestie aproape gestuală.”

Maeştri şi ucenici

Gazda mea vine spre masă cu două căni de cafea şi mă serveşte cu una dintre ele. Se aşează, îşi aprinde o ţigară şi începe să povestească despre anii de ucenicie în atelierul lui George Apostu din Bucureşti-Băneasa, unde a învăţat să sculpteze. Apostu era mai cunoscut în străinătate decât în propria ţară. În anii ’80, a emigrat în Franţa, unde a murit câţiva ani mai târziu. Călărăşanu descrie cei doi ani petrecuţi în atelierul maestrului său drept a doua facultate, „o facultate a vieţii”. Cum să mânuieşti uneltele, relaţia între unealtă, mentalitatea ta şi materie, cum să le îmbini, abordarea unei teme, cum începi o lucrare şi cum o termini – toate acestea şi multe altele le-a învăţat de la maestrul său. „Lucruri care în facultate nu le atingi”, mai spune Călărăşanu. Mai apoi, i-au trebuit 12-14 ani până să se detaşeze de influenţa lui Apostu, un lucru frecvent întâlnit la artişti.

Până la anii de ucenicie, a studiat pictura în perioada 1970-1973 la Institutul de Arte din Timişoara. Înainte de aceasta, la dorinţa părinţilor, începuse mai multe studii tehnice: câte un an universitar la Construcţii, la Arhitectură, la Geodezie (toate acestea la Bucureşti), iar în final unul la Construcţii, în Timişoara. Sunt ani pierduţi, pe care sculptorul îi regretă acum. În oraşul de pe Bega începe să frecventeze cercurile artiştilor şi se decide definitiv pentru studiile de artă.

Primele ore de desen le-a primit în oraşul natal, Drobeta Turnu-Severin. Era elev în clasa a cincea şi urma în paralel Şcoala de Artă, ce tocmai se înfiinţase în oraş. Două surori artiste, Puica şi Alexandra Popescu, erau profesoare aici. Una dintre ele fusese studenta lui Jean Alexandru Steriadi (1880-1956). „O pictoriţă care avea ceva de spus”, subliniază Călărăşanu. A învăţat să deseneze mai întâi lucruri simple: un măr, un cub, o natură statică. Ulterior nu a urmat un liceu de artă, dar nu a renunţat nici la desen. Continuă să deseneze plante, flori, frunze – detalii din grădina familiei din Turnu-Severin. Că îi plac florile, o recunoaşte deschis. Nu una în mod special, ci toate. „Când sunt trist, cumpăr pantofi sau flori”, mărturiseşte sculptorul.

Călărăşanu se ridică, traversează atelierul până la masa de lucru din faţa ferestrei, îşi mai aprinde o ţigară şi revine. Înaintea studiilor de artă la Institutul din Timişoara a avut loc o pregătire teoretică: o introducere în istoria artei. Maestrul devine nostalgic, priveşte în depărtare. I-ar fi plăcut să trăiască între 1880 şi începutul celui de-al Doilea Război Mondial. În perioada de aur, în „La Belle Epoque”. „Aş vrea să mă leg ca o geamandură de viaţa intensă de atunci…” spune el şi mă îndeamnă să mi-l imaginez pe Cezanne, venind cu o pânză sau două. Manet, Gauguin, Van Gogh, Matisse, Picasso, Brâncuşi, Giacometti. O perioadă extrem de intensă, de 50-60 de ani, care a marcat profund arta, căci atunci s-au format curentele „supersolide”, explică maestrul.

I-ar fi plăcut să fie contemporan cu Brâncuşi. „Sunt un om care respectă cuvântul de «meserie», cioplitoria în sine, pietrăria, lucrul în lemn, făcut aproape cu clasiscism. Cei care fac noile expresivităţi de artă se îndepărtează de ele”, afirmă sculptorul. Astfel ajungem să vorbim şi despre ucenici. Cu vădită dezamăgire, Călărăşanu îşi rezumă scurta experienţă avută cu ucenicii, unii dintre ei studenţi la Arte. Cu ani în urmă, chemase câţiva în atelierul lui. „Au venit cu căştile pe urechi, au rămas trei zile şi şi-au dat peste degete. Au văzut că durează cam mult să tai o linie dreaptă în lemn sau piatră. Întreaga societate e grăbită astăzi şi când mai ai şi 15, 16, 18 sau 20 de ani, există o grabă”, încearcă maestrul să le justifice nerăbdarea.

Unul dintre „Semnele” lui Ştefan Călărăşanu. O lucrare din bronz şi lemn realizată în 2011 şi expusă în cadrul Salonului Artelor Vizuale de la Muzeul de Artă din Timişoara / FOTO: Cornel PutanDisciplina în muncă

Călărăşanu a preferat să nu fie dascăl precum alţi sculptori timişoreni care au optat şi pentru o carieră în învăţământ. E o sursă de venit sigură, care uneori poate deveni un obstacol. A mai executat diferite comenzi pentru persoane particulare şi a realizat monumente funerare cum ar fi cel al sculptorului Victor Gaga (1930-2003) sau cel al poetului Ion Monoran (1953-1993). La vârsta de 30 de ani încă îl mai sprijineau părinţii financiar. A mai lucrat la şcoli populare de artă, la case de copii şi la Palatul Pionierilor, dar numai în timpul sezonului şi cu jumătate de normă. Aceasta pentru că se plictisea repede şi nu se regăsea în munca respectivă. Se ridică, îşi mai aprinde o ţigară şi îşi continuă povestea. În atelier vine zilnic, chiar şi sâmbăta şi duminica. Sculptorul de 64 de ani mai lucrează şi acum 7-8 ore pe zi. Nu pentru că i-ar spune cineva, ci pentru că îi face plăcere: „Vin de drag încoace. Păi, dacă n-ar fi dragul…”

Materialele preferate sunt lemnul şi piatra, iar uneori îmbină lemnul cu bronzul. „Lemnul e ca o inimă de om: lucrează“, spune maestrul. „Trebuie să fie un material cu care te afli în rezonanţă.” Îl aminteşte pe sculptorul timişorean Peter Jecza (1934-2009), care îşi găsise expresivitatea tocmai în acest metal nobil. Călărăşanu nu are decât puţine sculpturi în bronz pe care le păstrează acasă. Casa şi-a transformat-o în galerie personală, căci atelierul nu este un mediu expoziţional adecvat. Aici bronzurile, de exemplu, s-ar umple doar de praf şi ar trebui curăţate în permanenţă. Ceea ce presupune că va trebui să-i vizitez cândva şi galeria personală…

O perioadă binevenită de creaţie o constituie simpozionul de sculptură, pentru el asemeni unui concediu. Ultimul la care a participat a avut loc în 2011 la Sângeorz Băi. Aici, Călărăşanu a realizat o cizmă din andezit de aproximativ trei metri. „La un simpozion te întâlneşti cu alţi colegi şi vreo 20 de zile locuieşti şi lucrezi alături de ei. Ieşi din atelier, ai un contact uman cu alţii, ai polemici chiar, se spun bancuri, sunt şotii, sunt lucruri sociale care se discută…”. El îşi descrie programul aşa: te trezeşti, munceşti, iei masa de prânz, te odihneşti, apoi iaraşi lucrezi până apune soarele. „Când nu am un simpozion, imi iau un pietroi de aici din faţă şi lucrez la el”, spune maestrul şi arată în direcţia pietrelor din stradă, după care poate fi recunoscut atelierul.

Se consideră un artist împlinit? Când termină o lucrare, organizează un vernisaj imaginar: invită unul sau doi prieteni cu care bea un pahar de vin şi a terminat. Lucrarea îi place o zi-două, apoi îi găseşte o seamă de cusururi şi începe alta. Lucrările preferate? Maestrul îmi răspunde: „Am o vorbă: o aştept să vină… E un joc copilăresc, ca o pânză, e pe după colţ pe undeva… Acum nu ştiu, ea se ascunde de mine, eu mă ascund de ea… Dar ştiu că există, mă aşteaptă.”

***

Text Foto 1: Ştefan Călărăşanu în atelierul său, pe care îl ocupă din 1984. Înainte de plecarea în Germania, a lucrat aici artistul Ştefan Bertalan, cofondator al grupului „111” şi membru al grupului „Sigma 1” / FOTO: Iulia Sur

Text Foto 2: La Simpozionul Internaţional de Andezit de la Gărâna (de la stânga la dreapta): Maxim Dumitraş, Nicolae Fleissig (Franţa), Gheorghe Zărnescu şi Ştefan Călărăşanu / FOTO: privat

Text Foto 3: Unul dintre „Semnele” lui Ştefan Călărăşanu. O lucrare din bronz şi lemn realizată în 2011 şi expusă în cadrul Salonului Artelor Vizuale de la Muzeul de Artă din Timişoara / FOTO: Cornel Putan

AccesArt scoate arta în stradă. Urmează încă o zi de festival

Publicat de Iuliana Bobora 5 Iunie 2011 Comments Off

De dimineaţa până-n seară, pe străduţa cu Papillon Caffe, a fost forfotă mare în prima zi a festivalului AccesArt.  Ateliere de pictură pe sticlă, de bijuterii din ceramică, monotipie, modelaj, fotografie 3D sau pictură pe şevalet, la toate acestea au avut acces liber timişorenii în primul weekend al acestei luni.

Încă de la primele minute ale festivalului, strada Regimentul 5 Vânători a fost asaltată de amatorii de artă, dar şi de oameni obişnuiţi, care voiau să-şi achiziţioneze produse handmade sau Vintage. În timp ce curioşii se aşezau la mesele unde puteau învăţa cum se manufacturează cercei, broşe sau coliere, atmosfera era întreţinută de yoyo, Alin şi Dani (Popa Şapkă) mixând Jazz cu beat de dubstep.

Arta a fost scoasă în stradă, astfel, Gabriel Kelemen a susţinut un atelier de modelaj, designerul Dana Simionescu şi-a expus creaţiile, care sunt accesibile tuturor, şi din punct de vedere financiar, dar mai ales, din punct de vedere stilistic, creaţii ce se pliază pe gusturile fiecăruia, Cloud Factory a organizat un atelier de bijuterii de ceramică, iar Cosmin Damian împreună cu Dorin Gojda au pregătit un workshop de fotografie 3D.

Cine nu a ajuns sâmbătă în Piaţa Unirii, poate recupera duminică, 5 iunie, când se reia seria de workshopuri, iar seara, Iuli Neaţa şi Claudiu Lăzărciuc vor concerta în mijlocul străzii, de la orele 19.00. Festivalul se va încheia cu o proiecţie de scurtmetraje.

Crăciunul în Banat: tradiţii şi obiceiuri

Publicat de Nicoleta Bodiu 23 Decembrie 2010 Comments Off

Sărbătoarea Naşterii Domnului este celebrată de creştinii din întreaga lume, fiecare ţară având însă propriile datini şi obiceiuri. Semnificaţia sau originea multora dintre ele s-au pierdut în negura vremilor, dar frumuseţea lor dau un plus de mister Sărbătorilor de iarnă.

Spaţiu prin excelenţă multicultural, Banatul ne surprinde prin multitudinea de tradiţii şi obiceiuri înrădăcinate în zonă. Excepţie nu face nici Sărbătoarea Crăciunului, de care sunt legate credinţe populare vechi specifice fiecărei etnii ce coabitează aici.

Colindatul, obicei străvechi pentru români

Una dintre cele mai importante festivităţi ale Crăciunului românesc o reprezintă colindul. În unele sate din Timiş, tradiţiile vechi de secole se mai păstrează şi astăzi, aşa că la colindat, din casă în casă, merg atât copiii, cât şi cetele de tineri, numiţi “piţărăi”. În prima zi de Crăciun, colindătorii merg cu „Steaua”, amintind de astrul pe care l-au urmat Cei Trei Magi pentru a ajunge la locul unde s-a născut Pruncul Iisus. Un alt obicei este cel al „Viflaimului” sau „Irozii”, reprezentând o scenetă prin care copiii refac, în casa sau în curtea gazdei, povestea naşterii lui Isus. Tradiţia spune că cel care primeşte colindul va fi binecuvântat şi va avea numai noroc în anul care vine, un semn de bunăstare fiind şi dacă prima persoană care intră în casă de Crăciun este un bărbat.

În unele sate se păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că, dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi amestecate cu sămânţa pe care o vor pune în brazdă, vor avea o recoltă foarte bună în anul următor.

Tot în Banat, există şi obiceiul ca sub faţa de masă pe care se vor aşeza bucatele sărbătoreşti, să se pună fire de fân şi seminţe de grâu, porumb sau floarea-soarelui, care se dau apoi la vite, ca să aibă casa linişte şi bogăţie.

Obiceiuri de Advent

Pentru comunităţile de maghiari şi germani din Banat, sărbătorile religioase de iarnă încep cu Adventul sau „Venirea (Domnului)”, perioadă caracterizată printr-o aşteptare bucuroasă a lui Iisus. În prima duminică de Advent, pentru catolici începe postul Crăciunului, care durează patru săptămâni (în tradiţia ortodoxă, postul Crăciunului începe pe 15 noiembrie, perioada premergătoare marii sărbători fiind de şase săptămâni).

Simbolul specific acestei sărbători este cununa de Advent, formată din crenguţe de brad împletite cu panglici şi decorată cu nuci şi conuri poleite, pe care se aşează patru lumânări, care se aprind pe rând, duminică de duminică, până în Noaptea de Ajun. Lumânările simbolizează lumina adusă pe pământ de Iisus Mântuitorul, fiind un simbol al speranţei.

Pentru a îndulci aşteptarea Crăciunului, în comunităţile de germani se mai obişnuieşte să se facă un calendar de Advent – „Adventskalender”. Calendarul conţine câte o ferestruică pentru fiecare zi care a mai rămas până la Crăciun, în spatele căreia copiii vor găsi câte o jucărie, dulciuri sau imagini din istoria Naşterii.

Tot în prima zi a Adventului, în unele sate din Banat, se rupe o crenguţă dintr-un pom fructifer – cireş, vişin, prun – şi se pune într-un vas cu apă, la căldură. Creanga, care va înflori până la Crăciun, e ţinută în casă până la Bobotează, când e sfinţită de preot, apoi e prinsă de un perete din grajd, pentru a proteja animalele din gospodărie.

Crăciunul pe rit vechi la sârbi

Deosebit de frumoase sunt şi obiceiurile sârbilor legate de sărbătorile de iarnă. Aceştia sărbătoresc Ajunul Crăciunului după calendarul gregorian, pe 6 ianuarie. Una dintre tradiţii este aprinderea Badnjakului – un trunchi de stejar tânăr – în cuptorul casei sau, mai nou, în curtea bisericii. Acest lemn tânăr îl simbolizează pe Mântuitor şi intrarea lui în lume, iar arderea Badnjakului reprezintă căldura iubirii lui Hristos. Se spune că numărul mare al scânteilor provocate de arderea lemnului semnifică şi bogăţia din casa respectivă, pentru anul care vine.

Un alt obicei al sârbilor de Crăciun este ca gospodinele să aducă în casă paie, care semnifică ieslea Pruncului Iisus. Primul musafir de Crăciun trebuie să fie bărbat. Asupra acestuia se aruncă grâu, iar el trebuie să adune nucile pe care gazda le aruncă în cameră, prin paie.

Primii artişti anunţaţi la PLAI 2017: Bombino şi Mokoomba

Startul recrutării de voluntari PLAI 2017 a fost dat deja, iar tinerii dornici să se implice se pot înscrie în echipă până pe 28 iulie.

Expoziţia Gărâna Jazz Festival 20. Istoria unui festival în fotografii

Expoziţia Gărâna Jazz Festival 20 ajunge la Muzeul de Artă Timişoara între 28 iunie şi 1 septembrie.

Baroque||Urban aduce la Timişoara uimitoarele sculpturi ale artistului Virgilius Moldovan

Cunoscut mai mult peste Ocean şi în Europa, Virgilius Moldovan este protagonistul expoziţiei de artă contemporană „MEATING”.

„Planeta Petrila”, în deschiderea festivalului Ceau, Cinema!

Unul din cele mai aşteptate documentare româneşti ale anului, „Planeta Petrila”, va putea fi văzut în premieră la Timişoara.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015