Pagini de Cultura

Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, îşi are rădăcinile în tradiţiile dace şi în credinţa într-un fel de zeu al iubirii, a cărui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic şi începutul primăverii.

Divinitate mitologica similară lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un barbat chipeş şi iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile. Nu blând ca Sf. Valentin, ci năvalnic, el era la daci zeul care oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. În decursul anilor, această tradiţie s-a extins şi la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele şi băieţii se întâlnesc pentru ca iubirea lor să ţină tot anul, precum a păsărilor ce se “logodesc” în acestă zi.

Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii. În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: “Dragobetele sărută fetele!” Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete, care se păstrează cu precădere în sudul şi sud-vestul României.

Tradiţii de Dragobete

În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului al XX-lea, Dragobete era sărbătorit în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie. Probabil că, în vechime, 24 februarie însemna începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

Se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.

Aşa că, încă de dimineaţă, îmbrăcaţi de sărbătoare, tinerii se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, plecau cântând să caute prin păduri şi lunci flori de primăvară, folosite pentru descântece de dragoste. Dacă vremea nu ţinea cu ei, se adunau la unii dintre ei acasă pentru jocuri şi poveşti, petrecere care se întindea până către seară. Se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus, nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.

Un alt obicei de Dragobete, în special în sudul României, era cel de “zburătorit”. Fetele se întorceau în sat alergând, fiind urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

În unele sate mai exista obiceiul ca fetele să strângă apa din omatul netopit – zăpada zânelor –, pe care o foloseau pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

O vizită în atelierul sculptorului Ştefan Călărăşanu

Cartierul Fabric. Din Piaţa Traian cobori după două staţii cu tramvaiul 1. Pe partea dreaptă a străzii, la al doilea colţ înaintea podului te opreşti, întorci privirea spre dreapta şi zăreşti imediat câteva pietre mari – un prim indiciu că te afli în locul potrivit. Strada Chopin nr. 1. Pe poarta casei, un alt reper infailibil: Ştefan, prenumele artistului. Fiecare musafir ştie acum că a ajuns la destinaţie – atelierul sculptorului Ştefan Călărăşanu.

Treci de poarta deobicei deschisă şi ajungi într-o curte cu prima porţiune acoperită şi flancată cu tot felul de stâlpi, trunchiuri de copac secţionate şi alte bucăţi de lemn. La capătul curţii, o grădină. Câteva trepte duc la o uşă din lemn. Dinăuntru se aude zgomotul unei drujbe. Bat totuşi la uşă. Fără succes. Deschid încet uşa şi mă opresc în prag. Îl observ pe artist la muncă. Pentru a-mi face remarcată prezenţa, salut cu voce tare. În sfârşit, maestrul se întoarce. Mă pot prezenta personal, căci vizita o anunţasem în prealabil la telefon. Iniţial puţin sceptic, devine deschis odată ce a fost verificată seriozitatea interlocutorului.

În atelier, în dreapta, pe o masă din lemn realizată de artist, sunt înşirate cu grijă ciocane, dălţi, spitz-uri – toate unelte trebuincioase sculpturii în lemn. Mai multe discuri de tăiat piatra şi de şlefuit lemnul sunt grupate unul peste celălalt în stânga, pe peretele de lângă uşă. Sculptorul ia în mână un disc de forma unei farfurioare găurite şi îmi explică: „Asta, de exemplu, se numeşte oală de şlefuit piatra”. Sub seria de discuri de şlefuit e o masă acoperită cu o ţesătură cu carouri alb-albastre, iar de-o parte şi de cealaltă două scaune din lemn, apoi un pat. La peretele de lângă fereastră, principala sursă de lumină naturală a atelierului, atârnă foarte ordonat mai multe pile folosite în sculptura în lemn. Pe peretele opus intrării în atelier, stă un dulap cu patru uşi, iar pe fiecare câte un afiş de la expoziţii personale sau de grup ale gazdei. Uneltele au toate locul lor bine stabilit de către artist, aşa cum a învăţat la rându-i de la maestrul său, sculptorul George Apostu (1934-1985).

O fotografie înrămată a lui Apostu, pe care Călărăşanu o ţine „ca pe-o icoană”, e pe peretele din dreapta, alături de alte imagini: afişe de la expoziţii şi desene ale maestrului său. Sub acestea, o fotografie cu „Coloana” lui Călărăşanu, realizată în timpul taberei de sculptură „La Castel”, desfăşurată în 2009 în scuarul din spatele castelului Hunyadi. Coloana prezintă şi ea nelipsitele semne la care artistul recurge în decorarea lucrărilor sale. „Niciunul din semne nu seamănă cu celălalt,” spune el şi indică desenele de pe peretele opus, unde semnele decorează fundalul. „Ele au scop decorativ, sunt aproape o cerinţă tehnică”, explică sculptorul. El consideră că nu au nicio semnificaţie. „Semnificaţia e scriitorul, ori a fi scriitor, înseamnă să se repete. Eu nu mă repet.” Îi plac semnele: „Sunt ca o îmbrăcăminte, îmbracă o formă. Ele curg. E o chestie aproape gestuală.”

Maeştri şi ucenici

Gazda mea vine spre masă cu două căni de cafea şi mă serveşte cu una dintre ele. Se aşează, îşi aprinde o ţigară şi începe să povestească despre anii de ucenicie în atelierul lui George Apostu din Bucureşti-Băneasa, unde a învăţat să sculpteze. Apostu era mai cunoscut în străinătate decât în propria ţară. În anii ’80, a emigrat în Franţa, unde a murit câţiva ani mai târziu. Călărăşanu descrie cei doi ani petrecuţi în atelierul maestrului său drept a doua facultate, „o facultate a vieţii”. Cum să mânuieşti uneltele, relaţia între unealtă, mentalitatea ta şi materie, cum să le îmbini, abordarea unei teme, cum începi o lucrare şi cum o termini – toate acestea şi multe altele le-a învăţat de la maestrul său. „Lucruri care în facultate nu le atingi”, mai spune Călărăşanu. Mai apoi, i-au trebuit 12-14 ani până să se detaşeze de influenţa lui Apostu, un lucru frecvent întâlnit la artişti.

Până la anii de ucenicie, a studiat pictura în perioada 1970-1973 la Institutul de Arte din Timişoara. Înainte de aceasta, la dorinţa părinţilor, începuse mai multe studii tehnice: câte un an universitar la Construcţii, la Arhitectură, la Geodezie (toate acestea la Bucureşti), iar în final unul la Construcţii, în Timişoara. Sunt ani pierduţi, pe care sculptorul îi regretă acum. În oraşul de pe Bega începe să frecventeze cercurile artiştilor şi se decide definitiv pentru studiile de artă.

Primele ore de desen le-a primit în oraşul natal, Drobeta Turnu-Severin. Era elev în clasa a cincea şi urma în paralel Şcoala de Artă, ce tocmai se înfiinţase în oraş. Două surori artiste, Puica şi Alexandra Popescu, erau profesoare aici. Una dintre ele fusese studenta lui Jean Alexandru Steriadi (1880-1956). „O pictoriţă care avea ceva de spus”, subliniază Călărăşanu. A învăţat să deseneze mai întâi lucruri simple: un măr, un cub, o natură statică. Ulterior nu a urmat un liceu de artă, dar nu a renunţat nici la desen. Continuă să deseneze plante, flori, frunze – detalii din grădina familiei din Turnu-Severin. Că îi plac florile, o recunoaşte deschis. Nu una în mod special, ci toate. „Când sunt trist, cumpăr pantofi sau flori”, mărturiseşte sculptorul.

Călărăşanu se ridică, traversează atelierul până la masa de lucru din faţa ferestrei, îşi mai aprinde o ţigară şi revine. Înaintea studiilor de artă la Institutul din Timişoara a avut loc o pregătire teoretică: o introducere în istoria artei. Maestrul devine nostalgic, priveşte în depărtare. I-ar fi plăcut să trăiască între 1880 şi începutul celui de-al Doilea Război Mondial. În perioada de aur, în „La Belle Epoque”. „Aş vrea să mă leg ca o geamandură de viaţa intensă de atunci…” spune el şi mă îndeamnă să mi-l imaginez pe Cezanne, venind cu o pânză sau două. Manet, Gauguin, Van Gogh, Matisse, Picasso, Brâncuşi, Giacometti. O perioadă extrem de intensă, de 50-60 de ani, care a marcat profund arta, căci atunci s-au format curentele „supersolide”, explică maestrul.

I-ar fi plăcut să fie contemporan cu Brâncuşi. „Sunt un om care respectă cuvântul de «meserie», cioplitoria în sine, pietrăria, lucrul în lemn, făcut aproape cu clasiscism. Cei care fac noile expresivităţi de artă se îndepărtează de ele”, afirmă sculptorul. Astfel ajungem să vorbim şi despre ucenici. Cu vădită dezamăgire, Călărăşanu îşi rezumă scurta experienţă avută cu ucenicii, unii dintre ei studenţi la Arte. Cu ani în urmă, chemase câţiva în atelierul lui. „Au venit cu căştile pe urechi, au rămas trei zile şi şi-au dat peste degete. Au văzut că durează cam mult să tai o linie dreaptă în lemn sau piatră. Întreaga societate e grăbită astăzi şi când mai ai şi 15, 16, 18 sau 20 de ani, există o grabă”, încearcă maestrul să le justifice nerăbdarea.

Disciplina în muncă

Călărăşanu a preferat să nu fie dascăl precum alţi sculptori timişoreni care au optat şi pentru o carieră în învăţământ. E o sursă de venit sigură, care uneori poate deveni un obstacol. A mai executat diferite comenzi pentru persoane particulare şi a realizat monumente funerare cum ar fi cel al sculptorului Victor Gaga (1930-2003) sau cel al poetului Ion Monoran (1953-1993). La vârsta de 30 de ani încă îl mai sprijineau părinţii financiar. A mai lucrat la şcoli populare de artă, la case de copii şi la Palatul Pionierilor, dar numai în timpul sezonului şi cu jumătate de normă. Aceasta pentru că se plictisea repede şi nu se regăsea în munca respectivă. Se ridică, îşi mai aprinde o ţigară şi îşi continuă povestea. În atelier vine zilnic, chiar şi sâmbăta şi duminica. Sculptorul de 64 de ani mai lucrează şi acum 7-8 ore pe zi. Nu pentru că i-ar spune cineva, ci pentru că îi face plăcere: „Vin de drag încoace. Păi, dacă n-ar fi dragul…”

Materialele preferate sunt lemnul şi piatra, iar uneori îmbină lemnul cu bronzul. „Lemnul e ca o inimă de om: lucrează“, spune maestrul. „Trebuie să fie un material cu care te afli în rezonanţă.” Îl aminteşte pe sculptorul timişorean Peter Jecza (1934-2009), care îşi găsise expresivitatea tocmai în acest metal nobil. Călărăşanu nu are decât puţine sculpturi în bronz pe care le păstrează acasă. Casa şi-a transformat-o în galerie personală, căci atelierul nu este un mediu expoziţional adecvat. Aici bronzurile, de exemplu, s-ar umple doar de praf şi ar trebui curăţate în permanenţă. Ceea ce presupune că va trebui să-i vizitez cândva şi galeria personală…

O perioadă binevenită de creaţie o constituie simpozionul de sculptură, pentru el asemeni unui concediu. Ultimul la care a participat a avut loc în 2011 la Sângeorz Băi. Aici, Călărăşanu a realizat o cizmă din andezit de aproximativ trei metri. „La un simpozion te întâlneşti cu alţi colegi şi vreo 20 de zile locuieşti şi lucrezi alături de ei. Ieşi din atelier, ai un contact uman cu alţii, ai polemici chiar, se spun bancuri, sunt şotii, sunt lucruri sociale care se discută…”. El îşi descrie programul aşa: te trezeşti, munceşti, iei masa de prânz, te odihneşti, apoi iaraşi lucrezi până apune soarele. „Când nu am un simpozion, imi iau un pietroi de aici din faţă şi lucrez la el”, spune maestrul şi arată în direcţia pietrelor din stradă, după care poate fi recunoscut atelierul.

Se consideră un artist împlinit? Când termină o lucrare, organizează un vernisaj imaginar: invită unul sau doi prieteni cu care bea un pahar de vin şi a terminat. Lucrarea îi place o zi-două, apoi îi găseşte o seamă de cusururi şi începe alta. Lucrările preferate? Maestrul îmi răspunde: „Am o vorbă: o aştept să vină… E un joc copilăresc, ca o pânză, e pe după colţ pe undeva… Acum nu ştiu, ea se ascunde de mine, eu mă ascund de ea… Dar ştiu că există, mă aşteaptă.”

***

Text Foto 1: Ştefan Călărăşanu în atelierul său, pe care îl ocupă din 1984. Înainte de plecarea în Germania, a lucrat aici artistul Ştefan Bertalan, cofondator al grupului „111” şi membru al grupului „Sigma 1” / FOTO: Iulia Sur

Text Foto 2: La Simpozionul Internaţional de Andezit de la Gărâna (de la stânga la dreapta): Maxim Dumitraş, Nicolae Fleissig (Franţa), Gheorghe Zărnescu şi Ştefan Călărăşanu / FOTO: privat

Text Foto 3: Unul dintre „Semnele” lui Ştefan Călărăşanu. O lucrare din bronz şi lemn realizată în 2011 şi expusă în cadrul Salonului Artelor Vizuale de la Muzeul de Artă din Timişoara / FOTO: Cornel Putan

De dimineaţa până-n seară, pe străduţa cu Papillon Caffe, a fost forfotă mare în prima zi a festivalului AccesArt.  Ateliere de pictură pe sticlă, de bijuterii din ceramică, monotipie, modelaj, fotografie 3D sau pictură pe şevalet, la toate acestea au avut acces liber timişorenii în primul weekend al acestei luni.

Încă de la primele minute ale festivalului, strada Regimentul 5 Vânători a fost asaltată de amatorii de artă, dar şi de oameni obişnuiţi, care voiau să-şi achiziţioneze produse handmade sau Vintage. În timp ce curioşii se aşezau la mesele unde puteau învăţa cum se manufacturează cercei, broşe sau coliere, atmosfera era întreţinută de yoyo, Alin şi Dani (Popa Şapkă) mixând Jazz cu beat de dubstep.

Arta a fost scoasă în stradă, astfel, Gabriel Kelemen a susţinut un atelier de modelaj, designerul Dana Simionescu şi-a expus creaţiile, care sunt accesibile tuturor, şi din punct de vedere financiar, dar mai ales, din punct de vedere stilistic, creaţii ce se pliază pe gusturile fiecăruia, Cloud Factory a organizat un atelier de bijuterii de ceramică, iar Cosmin Damian împreună cu Dorin Gojda au pregătit un workshop de fotografie 3D.

Cine nu a ajuns sâmbătă în Piaţa Unirii, poate recupera duminică, 5 iunie, când se reia seria de workshopuri, iar seara, Iuli Neaţa şi Claudiu Lăzărciuc vor concerta în mijlocul străzii, de la orele 19.00. Festivalul se va încheia cu o proiecţie de scurtmetraje.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este celebrată de creştinii din întreaga lume, fiecare ţară având însă propriile datini şi obiceiuri. Semnificaţia sau originea multora dintre ele s-au pierdut în negura vremilor, dar frumuseţea lor dau un plus de mister Sărbătorilor de iarnă.

Spaţiu prin excelenţă multicultural, Banatul ne surprinde prin multitudinea de tradiţii şi obiceiuri înrădăcinate în zonă. Excepţie nu face nici Sărbătoarea Crăciunului, de care sunt legate credinţe populare vechi specifice fiecărei etnii ce coabitează aici.

Colindatul, obicei străvechi pentru români

Una dintre cele mai importante festivităţi ale Crăciunului românesc o reprezintă colindul. În unele sate din Timiş, tradiţiile vechi de secole se mai păstrează şi astăzi, aşa că la colindat, din casă în casă, merg atât copiii, cât şi cetele de tineri, numiţi “piţărăi”. În prima zi de Crăciun, colindătorii merg cu „Steaua”, amintind de astrul pe care l-au urmat Cei Trei Magi pentru a ajunge la locul unde s-a născut Pruncul Iisus. Un alt obicei este cel al „Viflaimului” sau „Irozii”, reprezentând o scenetă prin care copiii refac, în casa sau în curtea gazdei, povestea naşterii lui Isus. Tradiţia spune că cel care primeşte colindul va fi binecuvântat şi va avea numai noroc în anul care vine, un semn de bunăstare fiind şi dacă prima persoană care intră în casă de Crăciun este un bărbat.

În unele sate se păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că, dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi amestecate cu sămânţa pe care o vor pune în brazdă, vor avea o recoltă foarte bună în anul următor.

Tot în Banat, există şi obiceiul ca sub faţa de masă pe care se vor aşeza bucatele sărbătoreşti, să se pună fire de fân şi seminţe de grâu, porumb sau floarea-soarelui, care se dau apoi la vite, ca să aibă casa linişte şi bogăţie.

Obiceiuri de Advent

Pentru comunităţile de maghiari şi germani din Banat, sărbătorile religioase de iarnă încep cu Adventul sau „Venirea (Domnului)”, perioadă caracterizată printr-o aşteptare bucuroasă a lui Iisus. În prima duminică de Advent, pentru catolici începe postul Crăciunului, care durează patru săptămâni (în tradiţia ortodoxă, postul Crăciunului începe pe 15 noiembrie, perioada premergătoare marii sărbători fiind de şase săptămâni).

Simbolul specific acestei sărbători este cununa de Advent, formată din crenguţe de brad împletite cu panglici şi decorată cu nuci şi conuri poleite, pe care se aşează patru lumânări, care se aprind pe rând, duminică de duminică, până în Noaptea de Ajun. Lumânările simbolizează lumina adusă pe pământ de Iisus Mântuitorul, fiind un simbol al speranţei.

Pentru a îndulci aşteptarea Crăciunului, în comunităţile de germani se mai obişnuieşte să se facă un calendar de Advent – „Adventskalender”. Calendarul conţine câte o ferestruică pentru fiecare zi care a mai rămas până la Crăciun, în spatele căreia copiii vor găsi câte o jucărie, dulciuri sau imagini din istoria Naşterii.

Tot în prima zi a Adventului, în unele sate din Banat, se rupe o crenguţă dintr-un pom fructifer – cireş, vişin, prun – şi se pune într-un vas cu apă, la căldură. Creanga, care va înflori până la Crăciun, e ţinută în casă până la Bobotează, când e sfinţită de preot, apoi e prinsă de un perete din grajd, pentru a proteja animalele din gospodărie.

Crăciunul pe rit vechi la sârbi

Deosebit de frumoase sunt şi obiceiurile sârbilor legate de sărbătorile de iarnă. Aceştia sărbătoresc Ajunul Crăciunului după calendarul gregorian, pe 6 ianuarie. Una dintre tradiţii este aprinderea Badnjakului – un trunchi de stejar tânăr – în cuptorul casei sau, mai nou, în curtea bisericii. Acest lemn tânăr îl simbolizează pe Mântuitor şi intrarea lui în lume, iar arderea Badnjakului reprezintă căldura iubirii lui Hristos. Se spune că numărul mare al scânteilor provocate de arderea lemnului semnifică şi bogăţia din casa respectivă, pentru anul care vine.

Un alt obicei al sârbilor de Crăciun este ca gospodinele să aducă în casă paie, care semnifică ieslea Pruncului Iisus. Primul musafir de Crăciun trebuie să fie bărbat. Asupra acestuia se aruncă grâu, iar el trebuie să adune nucile pe care gazda le aruncă în cameră, prin paie.

“Cultura nu înseamnă să citeşti mult, nici să ştii multe; înseamnă să cunoşti mult.” (Fernando Pessoa)

Fernando António Nogueira Pessoa (n. 13 iunie, 1888 Lisabona, Portugalia – d. 30 noiembrie 1935 Lisabona), cunoscut mai ales ca Fernando Pessoa, a fost un poet, eseist şi scriitor portughez modern, reprezentant al modernismului lusitan.

Este considerat unul din cei mai importanţi poeţi portughezi din toate timpurile, valoarea lui fiind comparată cu cea a lui Camões. Criticul american Harold Bloom, în cartea sa “The Western Canon (Canoanele vestului)”, afirma despre Pessoa că, alături de Pablo Neruda, este cel mai reprezentativ poet al secolului XX.

Aşa cum spune şi Octavio Paz, poetul nu are biografie. Biografia lui este opera. Secretul lui, de altfel, e scris chiar în numele pe care-l poartă: Pessoa înseamnă „persoană” în portugheză şi vine de la persona, masca poeţilor romani.

Povestea sa s-ar putea reduce la irealitatea vieţii lui cotidiene şi realitatea ficţiunilor lui. Aceste ficţiuni sunt poeţii Alberto Caeiro, Álvaro de Campos, Ricardo Reis şi, mai ales, Fernando Pessoa însuşi.

Biografie

Pessoa rămâne de mic orfan de tată. Mama lui se recăsătoreşte; în 1896 se mută, cu copiii ei, la Durban, în Africa de Sud, unde al doilea ei soţ este numit consul al Portugaliei. Primeşte educaţie engleză, iar influenţa saxonă va fi constantă în gândirea şi opera lui. În 1905 se întoarce la Lisabona, în 1907 părăseşte Facultatea de Litere din Lisabona şi deschide o tipografie, Empreza Ibis. Aceasta se dovedeşte în 1910 a fi un eşec, cuvânt ce se va repeta frecvent în viaţa lui. Lucrează apoi în calitate de corespondent străin, o slujbă modestă ce-i va asigura cele necesare traiului aproape întreaga viaţă. Respinge, cu orgoliul timizilor, propunerea de a intra pe porţile unei cariere universitare. În 1932 aspiră la postul de arhivist într-o bibliotecă şi este respins. Dar în viaţa lui nu există revoltă, ci d oar o modestie asemănătoare cu dispreţul.

Nu mai părăseşte niciodată Lisabona. Moare, la Lisabona, în 1935, în urma unei ciroze hepatice.

A lăsat două plaquettes de poeme în engleză, o carte subţire de versuri portugheze şi un cufăr plin cu manuscrise. Cartea neliniştirii, scrisă aproximativ în 1931, este unul dintre cele mai valoroase manuscrise ale sale.

Poeziile lui Pessoa au fost traduse, din portugheză, în româneşte de Dinu Flămând.

Opera literară

În faimosul cufăr descoperit după moartea scriitorului au fost găsite nu mai puţin de 27.453 de texte, în afara celor publicate de el însuşi şi anume: plachetele de poezii şi sonete scrise în limba engleză, precum şi a volumului Mesaj, volum ce a fost încununat cu un scandalos premiu al doilea la un concurs pe teme patriotice.

Opţiunile literare ale lui Pessoa se cimentează încă de la începuturi: Shakespeare şi poezia metafizică engleză, Edgar Allan Poe, clasicii latini, literatura ezoterică, dar şi gnosticii alexandrini, decadentismul sfârşitului de veac trecut, dar şi cel al Romei antice.

Pessoa dă, adesea, impresia că se lasă acaparat de futurism, deşi el este mult mai puţin curios decât prietenul său Mário de Sá-Carneiro, exilatul benevol în cosmopolitismul parizian. Pessoa preferă să inventeze şi să abandoneze curente, şcoli, doctrine şi chiar sisteme filozofice.

Acest autor, multiplu precum universul, este, de fapt, inclasabil. Disponibilitatea sa stilistică pare a fi a unui Joyce lipsit de spiritul lucrativ ce dă unei compoziţii literare aspectul său finit. Opera lui Pessoa este o apologie a fragmentului. Iată de ce s-au păstrat în cufărul lui Pessoa clipele pe care scrisul a reuşit să le fixeze: de la horoscopul Portugaliei, la răspunsurile pentru o revistă de cuvinte încrucişate ce apărea în Anglia. Dar marea parte a moştenirii o constituie poezia, teatrul, eseistica, proza, traducerile, proiectele de filosofie şi conspectele de lectură.

Personajul real este unul şters, resemnat într-o existenţă exterioară insignifiantă ale cărui evadări vor fi pur imaginative. Fernando Pessoa începe să scrie în limba engleză în anul 1901. Între anii 1903 şi 1906 scrie numai în engleză, sub numele de Search, într-o căutare în umbra marilor lirici victorieni. După 1906 va alterna engleza cu portugheza, cantonându-şi scrierile fundamentale, în limitele limbii materne. Continuă însă, la Lisabona, să scrie şi să publice mult în engleză. Reunite, aceste texte compun volumul XI, Poemas Ingleses, din Obras Completas de Fernando Pessoa, Editura Atica, Lisabona, 1974.

Multiplii săi, heteronimele cărora Pessoa le-a inventat întreg statutul social-literar, vor locui fie la ţară, fie în Marea Britanie sau Brazilia, par să se bucure de o oarecare mobilitate în plus faţă de însuşi creatorul lor şi reprezintă un obiectiv separat în analiza operei lui Fernando Pessoa. Cu Bernardo Soares, ales drept autor pentru “Cartea neliniştirii”, Fernando Pessoa reuşeşte cea mai spectaculoasă deprivatizare de sine.

În notele pe care Pessoa le-a scris “Despre heteronimie în concepţia ei generală”, în ultimul paragraf face următoarea precizare: “Niciodată nu sunt mai portughez ca atunci când mă simt diferit de mine – Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Fernando Pessoa, şi toţi câţi au fost sau câţi vor mai fi. Fii infinit precum universal”.

Sursa: www.wikipedia.org