Pentru deschiderea stagiunii artistice 2013-2014, Opera Română Timişoara le-a pregătit timişorenilor un spectacol colosal, o reprezentaţie extraordinară a operei Faust de Charles Gounod, laureată a celor mai importante premii a Galei VIP a Premiilor Spectacolului Muzical 2013, ce se va juca în seara de duminică, 22 septembrie 2013, de la ora 18.00.
Faust, îmi permit eu să afirm, nu este o legendă, ci un mit. Pentru că diferenţa dintre legendă şi mit este aceea că cel din urmă atinge o coardă mult mai sensibilă, aceea a divinităţii confruntate cu umanitatea noastră de cele mai multe ori fragilă şi mitul reflectă ceva ce, cu toate că este imaginar şi fantastic, este o credinţă asumată, o oglindă a unei realităţi în care şi astăzi, la sute de ani de la prima apariţie în cultura germană a controversatului doctor, ne regăsim şi ne complacem, urmând deseori aceleaşi compromisuri tragice şi făcând aceleaşi alegeri nefaste. Platon se folosea de mituri pentru a ilustra un adevăr, un adevăr poate neacceptat rostit cu voce tare. Iată că şi Opera Română Timişoara, prin artiştii ei, reia opera Faust, într-o formă grandioasă, expunând acest mit printr-o multitudine de resurse, vocale, instrumentale, artistice şi chiar logistice, care fac posibilă exprimarea completă şi totală a acestui extraordinar mit, care l-a inspirat nu doar pe Goethe, şi apoi pe Charles Gounod, ci şi nenumăraţi scriitori, poeţi, muzicieni şi artişti din întreaga lume. Despre ce înseamnă montarea acestui titlu colosal, despre implicaţiile acestor roluri şi despre întreaga valoare artistică a acestei opere ne vor vorbi chiar protagoniştii Operei Române Timişoara.
David Crescenzi, cel care va dirija opera Faust:
În principal, noi la Timişoara am realizat o variantă completă a operei, deschizând salturile şi incluzând baletele pe care Gounod le-a scris mai târziu, după ce lucrase îndelung la opera Faust, aducându-i modificări, adăugiri, schimbând, tăind, completând. Varianta pe care o interpretăm la Timişoara putem spune că este varianta finală a lui Gounod, forma ideală pe care el a vrut să o confere operei, deoarece am păstrat şi salturi pe care Gounod însuşi le-a făcut, pentru că se răzgândise în privinţa partiturii. Eu am făcut în România ceva ce nu s-a mai făcut la această operă. Am deschis un salt care nu se cânta în România, în Corul Soldaţilor, pe care îl interpretăm cu introducere. O modificare originală este că am decis să începem actul al treilea cu acest Cor al Soldaţilor şi nu cu scena Bisericii, aşa cum este scris, lăsând această scenă la finalul actului. Este o modificare originală pe care am făcut-o şi din punctul meu de vedere funcţionează foarte bine.
Una din dificultăţile operei o constituie rolul lui Mephisto, care necesită o voce rară, greu de găsit, pentru că necesită atât note grave, de bas, cât şi note în acut, către vocea de bariton. Această operă este o producţie grandioasă, cu decoruri măreţe, cu scene mari şi este realizată foarte frumos, cu multe efecte, fiind o muncă ce a implicat multe persoane, iar în România e dificil de realizat o asemenea producţie mare, nu doar din cauze financiare, ci şi în cadrul teatrului, pentru că implică foarte multă muncă şi creativitate. Regizorul Mario de Carlo, pe această scenă a folosit fiecare metru pătrat, reuşind să creeze decoruri şi scene măreţe, demne de o asemenea operă colosală. „Faust” este o operă tumultoasă, care l-a consumat pe Gounod, el însuşi având o viaţă între extreme. A studiat la Paris de unde a plecat la Vatican unde a devenit preot, dar ieşind în lume, cunoscând femei şi plăceri a renunţat la preoţie, ca apoi, în timp ce compunea Faust să creadă că el însuşi este posedat de diavol şi să sfârşească într-un sanatoriu. Această operă l-a consumat şi l-a adus aproape de nebunie, dar este o reflexie a personalităţii lui marcate de zbucium şi dualitate.
Octavian Vlaicu, interpretul lui Mephisto:
Muzical nu este un rol greu, dar tehnic vorbind este foarte solicitant pentru că este un rol care merge mult spre bariton şi sunt puţini başi în lume care mai cântă acest rol, pentru că este infernal de greu şi mai intervine şi limba franceză, care este şi ea solicitantă la rândul ei. Cât despre implicaţiile psihologice, nu pot să spun că mi-a fost foarte greu, pentru că sunt un bun actor şi am experienţă cu roluri diferite, aşa că pot interpreta acest personaj fără să fiu afectat de personalitatea sa. Poemul „Faust” este munca de 50 de ani a lui Goethe şi este greu de exprimat în doar câteva cuvinte. Ceea ce eu aş reliefa din mesajul său şi acela al lui Gounod este faptul că Mephisto nu l-a silit niciodată pe Faust. Omul are liberul-arbitru în viaţă, Mephisto vine întotdeauna cu mai multe opţiuni, iar Faust de fiecare dată alege greşit, cu toate că nu era constrâns, ci liber.
Narcisa Brumar, interpreta Margaretei:
Ce înseamnă pentru cariera ta acest rol, al Margaretei?
Orice rol marchează un moment ”definitoriu” în cariera unui artist; fie că este vorba despre un personaj a cărui anvergură compozistică și libretistică îl clasifică în rândul personajelor ”centrale”, fie vorbind despre cele cărora abilitatea ta artistică și creatoare îl dezvoltă din rândurile personajelor secundare oferindu-i acea calitate de a se evidenția și a căpăta importanță de-a lungul actului artistic.
Cum te raportezi la evoluţia Margaretei ca personaj, de la inocenţă la pasiune, de la damnare la absolvire mistică?
Margareta, ca orice personaj central, este supusă unor metamorfoze inevitabile. Tocmai acest fapt îi conferă un plus necesar de vitalitate, de dinamism şi complexitate, toate având menirea de a capta atenţia şi interesul publicului iubitor de operă, pe întreaga durată a derulării actului în sine. Evoluţia Margaretei ca orice periplu în lumea încercărilor, a tentaţiilor, mi-a oferit cadrul perfect unei reale developări vocale şi interpretative. Până la urmă, vorbim de o evoluţie firească ţinând seama de succesiunea etapelor de „maturare” in care moartea devine „anticamera” răspunsurilor refuzate cunoaşterii într-o lume potrivnică.
Ce dificultăţi ai întâmpinat în interpretarea acestui rol?
Dificultatea!!!? Momentul „asumării” faptului de a înşfăca partitura şi a te decide să descinzi în acest mare şi nesfârşit labirint al provocărilor.
Cum este acest rol în comparaţie cu alte roluri interpretate?
Fiecare rol şi-a „consumat” cantitativ şi calitativ, dozele sale de implicare afectivă şi profesională. Am avut norocul să-mi fie dragi toate şi să le acord o importanţă egală. Nu cred că le-am comparat decât prin prisma virtuozităţilor componistice, ale materialului muzical, al partiturii propriu-zise. Într-adevăr, Margareta se impune printr-un profil muzical complex, fapt ce îndeamnă interpretul la un travaliu draconic.
Ce a însemnat munca la acest rol şi această operă, nu doar în această stagiune ci şi anul trecut, înainte de premieră?
Munca presupune un întreg şir de „asumări” reprezentate prin sute de ore de repetiţii atât individuale cât şi colective, încrederea că ceea ce acumulezi sunt bunuri ce te vor propulsa, mereu, într-o nouă dimensiune, credinţa vie asupra faptului de a te şti un „ucenic” destoinic mereu pregătit să îmbrăţişezi frumuseţea lucrurilor unice, a unei vieţi desăvârşite prin propriile tale acte de implicare şi responzabilizare.
Reluarea fiecărui spectacol, implicit rol, îmi stârneşte dorinţa de a şlefui, atât cât îmi îngăduie posibilul, toate aceste faţete a căror nouă imagine întregesc ideea de reuşită şi succes!
Cristian Rudic, interpretul lui Wagner:
Diavolul în muzică este nu numai expresia pentru triton sau cvartă mărită, ci îşi manifestă prezenţa în mod neasteptat, având ca exemple numele unei celebre viori a lui Paganini, „El diablo” sau „Mephisto Vals” al lui Liszt. Inspiraţia vine evident din literatură, de la cartea populară numită “Historia von Dr Johann Fausten” trecând prin Marlowe şi trecând de Goethe, peste Bulgakov şi Thomas Mann. Titlul se face simţit eclatant in teatrul liric prin creaţia marelui Charles Gounod care sintetizează din punct de vedere al libretului ce crede el de cuviinţă pentru a folosi acest grandios subiect in modo “grand opera”. Această grandoare se resimte în tratarea orchestrală, care denotă profunzime germană şi sensibilitate franceză. Trebuie menţionat că în teatrul liric mai există două mari titluri de sorginte faustiană, anume “Mephistofele” de Arrigo Boito şi “Historia von Dr Johann Fausten” de Alfred Schinttke, care a avut premiera în 1995.
Iată cum întunecimea sa ne prezintă adesea pavat cu intenţii bune realitatea într-o mare oglindă deformată, parcă răsărită din laboratorul lui Dr Faustus.
Sursa foto: www.facebook.com