• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

StudentFest 2015: zece zile de CONFLICT… dedicate creaţiei

Publicat de Pagini de Cultura 7 Mai 2015 Comments Off

Conflictul dintre generații, conflictul dintre culturi, conflicte familiale, conflicte naționale, conflicte interpersonale, interetnice sau internaționale sunt toate prezente în viața noastra cotidiana. În 2015 StudentFest vrea să tragă un semnal de alarmă asupra conflictelor în general, îndemnând transpunerea acestora doar în artă, fapt pentru care a lansat tema CONFLICT ca idee de pornire pentru fiecare dintre secțiunile festivalului.

StudentFest se va desfășura anul acesta în perioada 7-16 mai, cea de-a 24-a ediție fiind structurată în 15 secțiuni: Arhitectură, Arte stradale, Arte video, Ceramică, Dans, Design Vestimentar, Experimentarium, Fotografie, Grafică, Literatură, Muzică, Pictură, Publicitate, Sculptură și Teatru.

Festivalul se va întinde pe o perioadă de 10 zile, primele 7 fiind dedicate unor ateliere intensive de creație unde participanții vor avea ocazia să-și dezvolte spiritul artistic și abilitățile sub îndrumarea unor profesioniști în domeniu și artiști consacrați, ultimele zile fiind destinate promovării acestor creații. Astfel, în urma celor 7 zile de ateliere vor rezulta expoziții, happeninguri, piese de teatru și concerte, toate expuse publicului larg.

Mai mult, pe parcursul întregului festival vor fi organizate expoziții, happeninguri, conferințe, dezbateri, piese de teatru sau concerte susținute atât de artiști tineri, cât și de cei consacrați, publicul timișorean și bucurându-se de evenimente diverse, de calitate.

Program General StudentFest 2015: CONFLICT

Joi, 7 mai

08:00 Fotografie: Expoziția Artiștilor, în holul Universității de Vest

10:00 Sculptură: LandArt – Cuiburi în Curtea Facultății de Arte și Design,cu Eugen Țibuleac și Ilie Duță

10:00 Arhitectură: FABRICăm spațiu creativ pe triunghiul verde din spatele Bisericii Ortodoxe Sârbe din Piața Traian, cu Asociația Transformatori

12:00 Sculptură: Ciuperca în Curtea Facultății de Arte și Design, cu Gabriela Ursu

16:00 Sculptură: „Lecturi obligatorii” în Curtea Facultății de Arte și Design, cu Claudiu Cobilanschi și surprizele

16:30 Deschiderea StudentFest 2015: CONFLICT în Aula Magna „Ioan Curea” a Universității de Vest din Timișoara

19:00 Teatru: Revizorul la Casa Studenților – Sala Thespis, cu Răzvan Ciocoi, Andrei Zgabaia, Oana Tudoran, Ramona Bodoi, Cristian Busuioc, Paul Balaj, Marina Faitinschi, Jaqueline Bugilan, Horia Bite, Raoul Horn, Alexandru Chilom, Ilior Sparar

20:00 Dans: Workshop de hip-hop în sala de dans Magnum, cu Irksousi Mohamed

20:00 Muzică: Concert Blues în El Che, cu Soul Serenade, Big Time Band și Jeanov

20:30 Teatru: Măicuța Maria Ignatius vă explică totul la Casa Studenților – Sala Thespis, cu Moni Karman, Diana Velescu, Alexandra Măcean, Lăcrimioara Petricescu, Flavius Hudișteanu și Ionel Mărginean

Vineri, 8 mai

08:00 Fotografie: Expoziția Artiștilor în holul Universității de Vest

08:00 Ceramică: Cabina de spovedit în curtea Facultății de Arte și Design, cu Nicolas Leș

10:00 Arhitectură: FABRICăm spațiu creativ pe triunghiul verde din spatele Bisericii Ortodoxe Sârbe din Piața Traian, cu Asociația Transformatori

10:00 Sculptură: LandArt – Cuiburi în curtea Facultăți de Arte și Design, cu Eugen Țibuleac și Ilie Duță

12:00 Sculptură: Ciuperca în curtea Facultății de Arte și Design, cu Gabriela Ursu

12:00 Sculptură: Workshop Arhitectură experimentală în curtea Facultății de Arte și Design, cu Ana Maria Șerban și Michael Wieczorek

14:00 Sculptură: Conferință „Cu și despre artă” cu Ioana Ciocan

17:00 Sculptură: Workshop Armurărie în curtea Facultății de Arte și Design, cu Dan Daniel și Rareș  Moldovan

18:00 Muzică: Concert de muzică populară și expoziție de costume tradiționale în Amfiteatrul Centrului de Artă și Cultură

19:00 Teatru: One woman show: noi două, noi doi și ea în Casa Studenților – sala Thespis, cu Claudia Moroșanu

20:00 Muzică: Concert punk &ska-punk în Club Daos, cu Ska-nk, Garagatze și Just Another Life

20:00 Teatru: Handmaid’s tale în Casa Studenților – Sala Festivă

21:00 Sculptură: Vatra și Țestul în curtea Facultății de Arte și Design, cu Radu Cristuinea

21:30 Dans: Dance vs Fire, în Piața Operei, cu Andrada Lascău

22:00 Sculptură: Sportul Întunericului în sala de sport a Facultății de Arte și Design, cu Daniel Dan, Eugen Țibuleac și Rareș Moldovan

Sâmbătă, 9 mai

08:00 Fotografie: Expoziția Artiștilor în holul Universității de Vest

08:00 Ceramică: Cabina de spovedit în curtea Facultății de Arte și Design, cu Nicolas Leș

10:00 Arhitectură: FABRICăm spațiu creativ pe triunghiul verde din spatele Bisericii Ortodoxe Sârbe din Piața Traian, cu Asociația Transformatori

10:00 Sculptură: LandArt – Cuiburi în curtea Facultății de Arte și Design, cu Eugen Țibuleac și Ilie Duță

12:00 Sculptură: Ciuperca în curtea Facultății de Arte și Design, cu Gabriela Ursu

12:00 Sculptură: Workshop Arhitectură Experimentală în curtea Facultății de Arte și Design, cu Ana Maria Șerban și Michael Wieczorek

14:00 Sculptură: Workshop Dark Design în Curtea Facultății de Arte și Design, cu Matei Lucian

17:00 Grafică: Discuții libere despre domeniul public la TamTam, cu Duo-ul artistic Monotremu

17:00 Sculptură: Workshop Armurărie în curtea Facultății de Arte și Design, cu Daniel Dan și Rareș Moldovan

19:00 Literatură: Generații Pavel Dan: Conflict sau/șicontinuitate? Lansarea antologiei „Cuprins sau un fel de imperiu”, Moderator: Marcel Tolcea, Invitați: Eugen Bunaru, Simona Constantinovici, Ion Bogdan Lefter, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Adrian Bodnaru, Rodica Bărbat, Mircea Mihăieș, Cornel Ungureanu, Șerban Foarță, Alexandru Ruja, Ana Pușcașu, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Alexandru Potcoavă

19:00 Teatru: One woman show – Paricidul în Casa Studenților-Sala Thespis, cu Cristina Varga

20:00 Muzică: Concert Metal în Club Daos, cu Krepuskul, The Hourglass, Damage Case, Crimena Crossbone și Tenebros

20:30 Teatru: One man show – Hamletule în Casa Studenților – Sala Thespis, cu Denis Stancsuy

22:00 Sculptură: Sportul Întunericului în sala de sport a Facultății de Arte și Design, cu Dan Daniel, Eugen Țibuleac și Rareș Moldovan

Duminică, 10 mai

08:00 Fotografie: Expoziția Artiștilor, în holul Universității de Vest

08:00 Ceramică: Cabina de spovedit, în curtea Facultății de Arte și Design, cu Nicolas Leș

10:00 Arhitectură: FABRICăm spațiu creativ pe triunghiul verde din spatele Bisericii Ortodoxe Sârbe din Piața Traian, cu Asociația Transformatori

10:00 Arte Video: proiecție scurtmetraje + expoziție „Istoria filmului” în holul principal al Universității de Vest

10:00 Sculptură: LandArt – Cuiburi în Curtea Facultății de Arte și Design, cu Eugen Țibuleac și Ilie Duță

11:00 Grafică: Atelierul de intervenții în spații publice la TamTam, cu Monotremu

12:00 Sculptură: Ciuperca în curtea Facultății de Arte și Design, cu Gabriela Ursu

12:00 Sculptură: Curățenia de primăvară la Atelierul Modelaj, cu Biserica Arad

12:00 Sculptură: Workshop Arhitectură Experimentală în curtea Facultății de Arte și Design, cu Ana Maria Șerban și Michael Wieczorek

14:00 Pictură: Conferință „Collecting Contemporary Art sauDe ce să colecționezi arta contemporană?” în Mansarda Facultății de Arte și Design, cu Andrei Jecza și Ovidiu Șandor

17:00 Pictură: „Trei galerii. Despre expoziții, artă și scenă de artă” în mansarda Facultății de Arte și Design, cu Sorin Neamțu, Daria Dumitrescu și Andrei Jecza

17:00 Sculptură: Workshop Armurărie în curtea Facultății de Arte și Design, cu Daniel Dan și Rareș Moldovan

18:00 Literatură: „Conflictul altora, conflictul nostru”, lansarea volumului „Bosnia. Partaj” în Dada Café, cu Miruna Vlada, Ion Bogdan Lefter și Tudor Crețu

19:00 Teatru: Adevărata poveste a Scufiței Roșii în Casa Studenților – Sala Thespis, cu George Bunescu, Rebecca Ghiebaura, Andreea Olteanu, Cătălin Grozav, Nicu Milena, Bogdan Valran și Alexandra Mecean

20:00 Teatru: Monoloagele vaginului în Casa Studenților – Sala Thespis, cu Moni Karman, Ana-Macrina Codrea și Oana Petrescu

21:00 Muzică: Concert Reggae în El Che, cu One Lion, Megga Dillah și Serious Dub

22:00 Sculptură: Sportul Întunericului în sala de sport a Facultății de Arte și Design, cu Daniel Dan, Eugen Țibuleac și Rareș Moldovan

Luni, 11 mai

08:00 Fotografie: Expoziția Artiștilor, în holul Universității de Vest

08:00 Ceramică: Cabina de spovedit în curtea Facultății de Arte și Design cu Nicolas Leș

10:00 Arhitectură: FABRICăm spațiu creativ pe triunghiul verde din spatele Bisericii Ortodoxe Sârbe din Piața Traian cu Asociația Transformatori

10:00 Arhitectură: Expoziție Concurs „FABRICăm Piața Traian” în Piața Traian

10:00 Arhitectură: Workshop „FABRICăm Piața Traian” în Piața Traian, cu arh. Oana Coarfă (Republic of Architects, „asociația cu a mic”) și arh. Marius Miclăuș (Studio Arhaeus)

10:00 Arte Video: proiecție scurtmetraje + expoziție „Istoria filmului” în holul principal al Universității de Vest

10:00 Sculptură: Cazanele Încinse ale Porții de Gheață – Bandă Desenată Monumentală în curtea Facultății de Arte și Design, cu Akira (Crisitan) și Nae

10:00 Sculptură: LandArt – Cuiburi în curtea Facultății de Arte și Design, cu Eugen Țibuleac și Ilie Duță

12:00 Sculptură: Ciuperca în curtea Facultății de Arte și Design, cu Gabriela Ursu

12:00 Sculptură: Curățenia de primăvară la Atelierul Modelaj, cu Biserica Arad

12:00 Sculptură: Workshop Arhitectură Experimentală în curtea Facultății de Arte și Design, cu Ana Maria Șerban și Michael Wieczorek

15:00 Dans: workshop de hip-hop în sala de dans Magnum, cu Irksousi Mohamed

15:00 Experimentarium: Conferință „Experiment artistic vs Experiment științific” în clădirea Experimentarium, cu Gabriel Kelemen

16:30 Dans: Electro Dance în sala de dans Magnum, cu Blau Matthaus

17:00 Sculptură: Workshop Armurărie în curtea Facultății de Arte și Design, cu Daniel Dan și Rareș Moldovan

18:00 Literatură: Maraton de poezie și muzică în mansarda Facultății de Arte și Design, moderator: Ion Bogdan Lefter, invitați: Radu Vancu, Ștefan Baghiu, Ștefan Manasia, Ana Pușcașu, Claudiu Komartin, Sorin Despot, Roxana Diaconescu, Alexandru Potcoavă, Nicoleta Papp, Miruna Vlada, Călin Neacșu, Andrei Ene, Robert Șerban, Tudor Crețu, Mariana Gunță și Emil Kindlein

19:00 Teatru: Copii răi, la Casa Studenților – Sala Thespis, de Mihaela Michailov, regie Alexandru Mihăescu, cu Katia Pascariu și muzică live, Jak Neumann

19:00 Teatru: Spectacol Mihaela Lichiardopol la Casa Studenților – Sala Thespis

19:00 Teatru: Spectacol Ovidiu Dan la Casa Studenților – Sala Thespis

20:30 Teatru: Spectacol Teatru – Dans: Cântăreața cheală la Casa Studenților – Sala Thespis, cu Flavius Retea, Luana Lute, Iulia Țunea, Andrei Dobra, Dragoș Drondoe, Irina Breilean și Cristina Farkas

21:30 Dans: Dance vs Fire în Piața Operei, cu Andrada Lascău

22:00 Sculptură: Sportul Întunericului în sala de sport a Facultății de Arte și Design, cu Dan Daniel, Eugen Țibuleac și Rareș Moldovan

Marți, 12 mai

08:00 Fotografie: Expoziția Artiștilor, în holul Universității de Vest

10:00 Arhitectură: Workshop „FABRICăm Piața Traian” în Piața Traian, cu arh. Oana Coarfă (Republic of Architects, „asociația cu a mic”) și arh. Marius Miclăuș (Studio Archaeus)

10:00 Arhitectură: FABRICăm spațiu creativ pe triunghiul verde din spatele Bisericii Ortodoxe Sârbe din Piața Traian cu Asociația Transformatori

10:00 Arte Video: Expoziție „Istoria filmului” în holul principal al Universității de Vest

10:00 Sculptură: Cazanele Încinse ale Porții de Gheață – Bandă Desenată Monumentală în curtea Facultății de Arte și Design, cu Akira (Crisitan) și Nae

10:00 Sculptură: LandArt – Cuiburi în curtea Facultății de Arte și Design, cu Eugen Țibuleac și Ilie Duță

11:00 Arte Stradale: „Before I die…” wall pe Aleea Studenților

12:00 Sculptură: Ciuperca în curtea Facultății de Arte și Design, cu Gabriela Ursu

12:00 Sculptură: Curățenia de primăvară la Atelierul Modelaj, cu Biserica Arad

12:00 Sculptură: Workshop ArhitecturăExperimentală în curtea Facultății de Arte și Design, cu Ana Maria Șerban și Michael Wieczorek

15:00 Experimentarium: Experimente științifice în clădirea Experimentarium, cu Ioan Damian

17:00 Sculptură: Workshop Armurărie în curtea Facultății de Arte și Design, cu Daniel Dan și Rareș Moldovan

18:00 Dans: Electro Dance în sala de dans Magnum, cu Blau Matthaus

18:00 Literatură: 100 de minute în companía anticipației la Cartea de Nisip, cu Ciprian Baciu, Alexandru Maniu și Cristian Vicol

18:00 Teatru: Oneman show – Hand Made la Casa Studenților – Sala Thespis, cu Constantin Podu

19:00 Teatru: Mălăieș în călcăieș la Casa Studenților – Sala Thespis, cu Ioana Corban, Loredana Cosovanu, Andreea Spătaru, Tiberiu Enache, Alex Iurașcu, George Coco și Daniel Chirilă.

20:00 Muzică: Concert hip-hop & party în Club Daos, cu Echo, Fentăm Terra, Lil’ X & Zmarty, Swyzz & Tyrin, Abel Cain & 3Fun, Dax, DJ Kuky & Happy Flow (Subsound Kru), Elarith (Freenetik Kru) și  Mi-Tzu (Freenetik Kru)

21:30 Arte Video: proiecție film Love Building pe Vaporul Cafenelei d’Arc

22:00 Publicitate: Noaptea Albă a Reclamelor în Sala Vega

22:00 Sculptură: Sportul Întunericului în sala de sport a Facultății de Arte și Design cu Dan Daniel, Eugen Țibuleac și Rareș Moldovan

Miercuri, 13 mai

08:00 Fotografie: Expoziția Artiștilor, în holul Universității de Vest

10:00 Arhitectură: FABRICăm spațiu creativ pe triunghiul verde din spatele Bisericii Ortodoxe Sârbe din Piața Traian cu Asociația Transformatori

10:00 Arhitectură: Workshop „FABRICăm Piața Traian” în Piața Traian, cu arh. Oana Coarfă (Republic of Architects, „asociația cu a mic”) și arh. Marius Miclăuș (Studio Archaeus)

10:00 Publicitate: Evenimentul „Altfel” în curtea Facultății de Arte și Design, cu Diana Ghiba

10:00 Sculptură: LandArt – Cuiburi în curtea Facultății de Arte și Design, cu Eugen Țibuleac și Ilie Duță

11:00 Arte Stradale: „Tramvai Remake” pe bulevardul Dâmbovița – Depoul RATT, cu EASY, WIZE, Chill, Skeny-Boy și ESAR

12:00 Sculptură: Ciuperca în curtea Facultății de Arte și Design, cu Gabriela Ursu

12:00 Sculptură: Workshop Arhitectură Experimentală în curtea Facultății de Arte și Design, cu Ana Maria Șerban și Michael Wieczorek

14:00 Experimentarium: Make revolution, not war în mansarda Facultății de Arte și Design, cu Dan Raul Pintea

16:00 Experimentarium: Performance „Timișoara” în curtea Facultății de Arte și Design, cu Dan Raul Pintea

17:00 Sculptură: Workshop Armurărie în curtea Facultății de Arte și Design cu Daniel Dan și Rareș Moldovan

19:00 Muzică: Concert de muzică de cameră în sala Orpheum a Facultății de Muzică

19:00 Teatru: One Man Show: Colateral Oedip la Casa Studenților – Sala Thespis cu Cristian Iorga

20:00 Arhitectură: Conferință – Inițiative pentru îmbunătățirea mediului urban în Mansarda Bastionului Theresia, cu Asociația Transformatori

20:00 Experimentarium: Proiecție film „Muzică experimentală” în curtea Facultății de Arte și Design, cu Gabriel Kelemen

20:00 Muzică: Concert folk/acustic în El Che cu Marion Krautner, Bogdan Racz, Mihai Nistor și Cocktail Acoustic

20:30 Arte Video: Filmulețe motivaționale în Filarmonică, sala Capitol cu Bogdan Romanică

20:30 Teatru: Textul, înainte de toate la Casa Studenților – Sala Thespis cu Sebastian Vălcea, Cristi Dionise, Rareș Zimbran, Raluca Grumăzescu și Claudia Drăgan

22:00 Sculptură: Sportul Întunericului în sala de sport a Facultății de Arte și Design, cu Dan Daniel, Eugen Țibuleac și Rareș Moldovan

22:30 Arte Video: Reclametraje la Filarmonica Banatul, sala Capitol

22:30 Publicitate: Seara de reclame la Filarmonica Banatul, Sala Capitol

Joi, 14 mai

08:00 Fotografie: Expoziția Artiștilor, în holul Universității de Vest

10:00 Arhitectură: Workshop „FABRICăm Piața Traian” în Piața Traian, cu arh. Oana Coarfă (Republic of Architects, „asociația cu a mic”) și arh. Marius Miclăuș (Studio Archaeus)

10:00 Publicitate: Evenimentul„Altfel” în Ambasada, cu Diana Ghiba

10:00 Sculptură: LandArt – Cuiburi în curtea Facultății de Arte și Design, cu Eugen Țibuleac și Ilie Duță

11:00 Arte Stradale: „Tramvai Remake” pe bulevardul Dâmbovița – Depoul RATT, cu EASY, WIZE, Chill, Skeny-Boy și ESAR

11:00 Teatru: Workshop deschis: atelier de mișcare scenică la Casa Studenților – Sala Balet cu Mădălina Ghițescu Petre

11:00 Teatru: Workshop deschis: dezvoltare personală prin antrenamentul teatral la Casa Studenților – Sala 103, cu Cristian Iorga

12:00 Sculptură: Ciuperca în curtea Facultății de Arte și Design, cu Gabriela Ursu

14:00 Sculptură: Conferința Corpul – element principal în construcția unui performance la mansarda Facultății de Arte și Design cu Cosmin Paulescu

15:00 Experimentarium: Experimente chimice în curtea Facultății de Arte și Design cu Horațiu Moldovan

15:00 Literatură: Atelier de creație poetică la Cărturești Mercy, cu Simona Popescu

16:00 Dans: Zumba Fitness Masterclass în curtea Facultății de Arte și Design, cu Andreea Petrea

18:00 Muzică: Concert indie – alternative – rock în curtea Facultății de Arte și Design, cu We Singing Colors, The Case, Sonatic, Flare, A. L. L. Friends Band și The Travellers

18:00 Literatură: Expoziție de poezie „Distopia poetică” și concert în Cuib d’Arte cu Claudiu Komartin, Sorin Despot, membrii cenaclului Pavel Dan, participanți, Irina Nica și David Rogojan

19:00 Grafică: Conferința Practică artistică personală cu Dan Perjovschi, în Mansarda Facultății de Arte și Design

19:00 Experimentarium: Performance „Dragoste” în curtea Facultății de Arte și Design, cu Dan Raul Pintea

19:00 Teatru: Farsa jupânului Pathelin la Casa Studenților – Sala Thespis, cu Iulian Carabulea, Cristina Varga, Jasmina Mitrici, Dragoș Lupau, Diana Melinda Stampar, Lorena Struescu, Olivera Iovanovici, Alexandru Olariu, Simion Caragia, Ștefan Birce

22:00 Sculptură: Sportul Întunericului în sala de sport a Facultății de Arte și Design cu Dan Daniel, Eugen Țibuleac și Rareș Moldovan

Vineri, 15 mai

08:00 Fotografie: Expoziția Artiștilor, în holul Universității de Vest

10:00 Arhitectură: Workshop „FABRICăm Piața Traian” în Piața Traian, cu arh. Oana Coarfă (Republic of Architects, „asociația cu a mic”) și arh. Marius Miclăuș (Studio Archaeus))

10:00 Pictură: Atelier liber în curtea Facultății de Arte și Design

10:00 Sculptură: LandArt – Cuiburi în curtea Facultății de Arte și Design cu Eugen Țibuleac și Ilie Duță

11:30 Literatură: Demnitatea scriitorilor în comunism și postcomunism în Aula BCUT cu Simona Popescu, Petru Ilieșu, Bogdan Munteanu și Alexandru Potcoavă

14:00 Grafică: Conferință „Timp alternativ / perspective conflictuale recente” în mansarda Facultății de Arte și Design, cu Ciprian Ciuclea

15:00 Experimentarium: Experiment Antagonic RGB în curtea Facultății de Arte și Design, cu Gabriel Kelemen

15:00 Literatură: Atelier de proză la Cărturești Mercy, cu Simona Popescu

16:00 Dans: Final show StudentFest Conflict în curtea Facultății de Arte și Design

16:00 Publicitate: Atelierul Creativ în Curtea Facultății de Arte

17:00 Pictură: Performance Pictură în curtea Facultății de Arte și Design, cu Ștefania Crișan și Andreea Medar

17:00 Muzică: Concert alternative & progressive rock în curtea Facultății de Arte și Design, cu Luna Amară, Razna, Mercedes Band, Mindspeak, FronT și B. E. A. R.

19:00 Teatru: Spectacol Teatru – Dans: Hyppolitos la Casa Studenților – Sala Festivă cu Iulian Carabulea, Cristina Varga, Jasmina Mitrici, Dragoș Lupau, Diana Melinda Stampar, Lorena Struescu, Olivera Iovanovici, Alexandru Olariu, Simion Caragia, Ștefan Birce

Sâmbătă, 16 mai

08:00 Fotografie: Expoziția Artiștilor în holul Universității de Vest

10:00 Arhitectură: Workshop „FABRICăm Piața Traian” în Piața Traian, cu arh. Oana Coarfă (Republic of Architects, „asociația cu a mic”) și arh. Marius Miclăuș (Studio Archaeus)

10:00 Pictură: Performance pictură în curtea Facultății de Arte și Design cu Ștefania Crișan și Andreea Medar

11:00 Pictură: Atelier liber în curtea Facultății de Arte și Design

13:00 Prezentare „Artist vs Galerist” în curtea Facultății de Arte și Design cu Mihai Zgondoiu

14:00 Fotografie: Expoziția Participanților în curtea Facultății de Arte și Design

15:00 Prezentare „Instalații și creații vizuale” în curtea Facultății de Arte și Design cu Mihai Zgondoiu

16:00 Publicitate: Atelierul Creativ în Curtea Facultății de Arte

16:00 Experimentarium: Gold & Silver Acoustic Sonicity în curtea Facultății de Arte și Design cu Gabriel Kelemen

17:00 Design Vestimentar: Conferință cu și despre modă cu Cezar Ionașcu

18:00 Arhitectură: Conferință: Descentralizarea și participarea publică în reconfigurarea imaginii urbane ca promotori ai dezvoltării locale – provocări și oportunități în Piața Traian, moderator: Rudolf Gräf, invitați: Dan Diaconu, Ciprian Cădariu, Vlad Gaivoronschi, Oana Coarfă, Alex Boguș, Mihai Danciu și Gaiță Loredana.

18:30 Muzică: Concertul participanților înscriși la atelierul de trupe și lansare de album Robin and the Backstabbers în curtea Facultății de Arte și Design

18:30 Design Vestimentar: Prezentare de modă în mansarda Facultății de Arte și Design

19:00 Teatru: Spectacol participanți StudentFest 2015 la Casa Studenților – sala Thespis

Lansarea Seriei de autor Gheorghe Crăciun la Timişoara

Publicat de Pagini de Cultura 18 Aprilie 2015 Comments Off

Triplu eveniment cultural la Librăria Cartea de nisip din Timişoara. Vineri, 24 aprilie, la ora 18.00, la librăria de pe Str. Victor Vlad Delamarina nr. 1, va avea loc lansarea Seriei de autor Gheorghe Crăciun, un nou proiect editorial Cartea Românească, dedicat unuia dintre cei mai importanți scriitori români contemporani.

Cu acest prilej va avea loc și vernisajul expoziției „15 desene originale semnate de Gheorghe Crăciun”, expoziție ce va putea fi vizitată în perioada perioada 24 aprilie-24 mai 2015. Evenimentul, la care sunt invitaţi să participe Carmen Mușat, Oana Crăciun, Gabriela Glăvan, Daniel Vighi şi Viorel Marineasa, se va încheia cu proiecţia unui film documentar cu Gheorghe Crăciun şi Alexandru Vlad.

Seria de autor dedicată scriitorului Gheorghe Crăciun apare sub îngrijirea criticului literar Carmen Muşat şi a fiicei autorului, Oana Crăciun. Aceasta reunește atît lucrări de proză, eseistică, publicistică, teorie și critică literară deja consacrate, cît și volume inedite, rămase în manuscris în arhiva sa. Seria debutează cu volumele Acte originale/Copii legalizate (variațiuni pe o temă în contralumină) și Mecanica fluidului, ale căror coperte sunt ilustrate cu desenele originale ale autorului. Acestora li se vor adăuga romanele Compunere cu paralele inegale, Frumoasa fără corp și Pupa russa, o ediție revizuită a volumelor de publicistică Cu garda deschisă și Reducerea la scară, cărțile de eseuri deja publicate În căutarea referinței și Teatru de operațiuni, precum și alte lucrări inedite (Lentila sferică, Operații pe cărți deschise, Mono-stereo).

Vor fi incluse în seria de autor lucrările sale de teorie și critică literară Aisbergul poeziei moderne, „una dintre cele mai solide şi înnoitoare cărți scrise la noi în ultimele decenii”, în opinia criticului și teoreticianului literar Mircea Martin și Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu. Seria va fi completată de Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), de volume de poezie şi proză inedite, precum și de corespondența și interviurile lui Gheorghe Crăciun.

Fiecare volum conţine o prefaţă semnată de Carmen Muşat, o notă biobibliografică extinsă, un dosar critic pentru opera antumă şi documente inedite din Arhiva Crăciun.

***

GHEORGHE CRĂCIUN (1950-2007), prozator, eseist, publicist, teoretician și critic literar este unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani.

A publicat romane – Acte originale/Copii legalizate (1982), Compunere cu paralele inegale (1988), apărut și în limba franceză, Composition aux parallèles inégales (2001), Frumoasa fără corp (1993, 2007), Mecanica fluidului (2003), Pupa russa (2004) –, volume de eseuri, publicistică, de teorie şi critică literară, precum şi Falsul jurnal la Pupa russa. Trupul știe mai mult (1993-2000)(2006). Este prezent în numeroase antologii de proză, precum Desant ’83 (1983), Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (1994, 1999), Generaţia ’80 în proza scurtă (1994), The Phantom Church and Other Stories from Romania (1996), Romanian Fiction of the ’80s and ’90s (1999), Literatura română postbelică între impostură și adevăr (2000), Tizenegy. Kortárs román prózaíró (2005), Top 22. Teil II. The Only Way Is Up… (2005), Les Belles Étrangères. Douze écrivains roumain (2005), Plural [26:2 2005]. Eromania (2005).

A primit, între altele, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1983), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1995, 2003), premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de critică a anului (1997, 2002).

De acelaşi autor la Polirom: Femei albastre (2013).

Sursa foto: http://translations.observatorcultural.ro/

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Spirala prejudecăţilor

Publicat de Horea Bacanu 18 Aprilie 2015 Comments Off

Am deschis cartea scrisă de Margaret K. Nydell cu curiozitate pentru ce promitea să conţină, iar titlul este foarte clar – “Ce ştim despre arabi?” – dar şi cu teama de a întâlni o abordare ideologizată în stilul american de după Patriot Act.

După primele cincizeci de pagini am avut răspunsurile, iar cartea a intrat pe nesimţite în categoria celor pe care le citeşti până la final, fără ezitare. Profesor de dialectologie arabă de la Universitatea Georgetown, Margaret K. Nydell nu este un cercetător de laborator al lumii arabe, ci aduce în paginile acestei cărţi documentare o experienţă de o viaţă trăită în ţările aparţinând ariei lumii arabe, servind multă vreme Departamentul de Stat american în Maroc, Arabia Saudită şi Tunisia. Foarte multe dintre întrebările esenţiale despre lumea arabă îşi găsesc răspunsuri în această carte pătrunzătoare, neutră ideologic, foarte bine documentată cu statistici şi cifre de dinamică socio-economică. Şi, surpriză, inclusiv perspectiva psiho-socială asupra societăţii arabe este foarte bine formulată, iar la această parte a cărţii mă voi concentra în acest comentariu, adică la capitolele despre fundamentalismul islamic şi antiamericanism, capitole ce nu conţin ceea ce ne-am aştepta, nu sunt scrise în clişeele mass-media obişnuite, utilizează instrumente de cunoaştere şi noţiuni ştiinţifice şi oferă surpriza unei descrieri a fenomenului relaţiilor dintre arabi şi occidentali în cei mai corecţi termeni ai dinamicii percepţiilor. Adică lasă la o parte orice propagandă despre pericolele ce vin pentru occidentali din lumea arabă şi analizează pătrunzător şi sofisticat realităţi ce nu pot fi descifrate decât prin explicaţiile subiective legate de percepţii şi semnificaţii culturale.

Mai întâi este necesară o minimă precizare a noţiunilor, aşa cum riguros o face şi autoarea. Lumea arabă este formată din 17 ţări (este o acoperire dată de cercetările acestui autor, însă formal, în Liga Arabă sunt 22 de ţări) în care se vorbeşte limba arabă, gruparea lor fiind pe criteriul limbii şi nu al etnicităţii. Şi, mai ales, trebuie să înţelegem foarte exact distincţia dintre arabi şi musulmani (definiţi prin religia lor, islamică). Dacă musulmanii sunt o majoritate în 55 de ţări, cu o populaţie totală de circa un miliard şi jumătate, definiţi prin religia islamică, cea care are cea mai mare rată de extindere din lume, mai ales datorită imigrării (devenind a doua religie, ca membri, atât în Statele Unite cât şi în Europa), arabii sunt aproximativ trei sute de milioane, cu o pondere de 5% creştini sau de alte religii decât cea islamică.

Cele 17 ţări ale lumii arabe sunt grupate în patru zone:

- Magrebul – Maroc, Algeria, Tunisia, Libia

- Africa de Nord-Est – Egipt şi Sudan

- Levantul – Liban, Siria, Iordania, Irak

- Peninsula Arabică – Arabia Saudită, Yemen şi statele Golfului Arab: Kuweit, Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite şi Oman

Este interesantă analiza diferenţelor dintre ţările arabe, pentru o trimitere directă la realităţile prezentului, la noul stat SI, la primăvara arabă desfăşurată în revoluţiile şi convulsiile sociale din Tunisia, Egipt, Siria, şi de curând chiar în criza din Yemen. Între aceste ţări, aparţinând toate lumii arabe, sunt diferenţe importante.

Magrebul, termen care în arabă înseamnă Vestul Arab, constituie o zonă puternic dominată de naţionalismul berber, cel mai important factor politic ce diferenţiază această zonă.

Africa de Nord-Est este săracă, agricolă (Egiptul) şi tribală (Sudanul).

Levantul, zonă din răsăritul Mării Mediterane, grupează ţări cu o populaţie ce îşi are aceleaşi origini semitice, Liban, Siria şi Palestina, şi imediat învecinate acestora sunt Iordania şi Irakul – vechea Mesopotamie – (cu o populaţie cu rădăcini venind din triburile beduinilor).

Peninsula Arabică (denumită şi Al-Jazeera) este adevăratul leagăn al civilizaţiilor semitice în sensul cel mai puternic etnic, care a fost, de-a lungul timpului, cel mai puţin influenţată de contacte cu alte civilizaţii, populaţia rămânând profund tradiţionalistă şi conservatoare, primul semnal despre aceste caracteristici fiind vizibil în vestimentaţie: bărbaţii poartă haine lungi şi o bucată de stofă pe cap, iar femeile sunt îmbrăcate tot în haine lungi, cu văl pe cap, acoperirea feţei fiind destul de răspândită (iar în Arabia Saudită obligatorie). Diferenţele sunt semnificative între statele din Peninsula Arabică: Arabia Saudită este extrem de conservatoare şi este bogată, Yemenul este sărac, iar statele Golfului deţin cele mai mari cote ale nivelului de trai şi averilor acumulate.

Ajungând însă la discutarea sofisticată a profunzimilor culturale ale lumii arabe, descoperim cauze şi factori explicativi ale marilor diferenţe faţă de occident:

Credinţe şi valori:

De exemplu, vesticii tind să considere individul ca punct central al existenţei sociale. Legile se aplică în mod egal fiecăruia, oamenii au dreptul la anumite genuri de intimităţi, iar mediul înconjurător poate fi controlat prin mijloace tehnologice. Toate aceste consideraţii influenţează puternic atât viziunea vesticilor faţă de lumea înconjurătoare, cât şi comportamentul social.

Arabii, caracteristic, gândesc aşa: multe, dacă nu cele mai multe lucruri în viaţă sunt controlate, în cele din urmă, mai degrabă de soartă decât de om. Potrivit concepţiei lor, toată lumea iubeşte copiii, înţălepciunea creşte odată cu vârsta, iar personalităţile înnăscute ale bărbaţilor şi femeilor sunt foarte diferite. Toate acestea joacă un rol important în conturarea culturii arabe.

Prieteni şi străini:

În cultura occidentală, faptele sunt mult mai importante şi mult mai valoroase decât cuvintele. În cultura arabă, o promisiune verbală este la fel de valoroasă ca şi un răspuns favorabil. Dacă evenimentul nu mai are loc, cealaltă persoană nu mai poate fi în întregime responsabilă de nereuşită.

Emoţie şi logică:

Cultura occidentală pune un accent deosebit pe obiectivitate, în timp ce cultura arabă consideră subiectivitatea mai presus de orice.

Un capitol important al culturii arabe tradiţionale este reprezentat de fatalism, conform căruia oamenii nu au nicio putere în controlarea evenimentelor. …

Pentru arabi, fatalismul se bazează pe credinţa că Dumnezeu are controlul direct şi ultimativ asupra a tot ceea ce se întâmplă. Dacă ceva nu merge bine, oamenii nu sunt vinovaţi şi pot, fără nicio justificare, să nu întreprindă nimic pentru schimbarea sau îmbunătăţirea situaţiei, deoarece la mijloc este voinţa Domnului. Prea multă încredere în controlarea evenimentelor reprezintă un semn al aroganţei asociată cu blasfemia.

Realitatea:

Realitatea este ceea ce tu percepi – dacă tu crezi că ceva există, atunci acel ceva este cât se poate de adevărat pentru tine. Dacă selectezi şi reordonezi faptele şi apoi ţi le repeţi destul de des, ele, în cele din urmă, devin realitate ….

Diferenţa dintre vestici şi arabi constă nu în faptul că acestă selecţie are loc, ci în felul în care fiecare face selecţia. Arabii înclină să permită percepţiilor subiective să hotărască ce e real sau nu, şi, astfel, să-şi direcţioneze acţiunile. Aceasta reprezintă o sursă obişnuită de frustrări pentru vestici, care adesea nu înţeleg de ce oamenii din Orientul Mijlociu fac ceea ce fac. Ceea ce nu înseamnă că arbii nu pot fi obiectivi – ba pot. Dar de multe ori există diferenţe în comportamentul lor exterior.

Dacă arabii simt că ceva le ameninţă propria lor demnitate, este posibil ca ei să fie obligaţi să nege acel ceva, chiar dacă li se demonstrează contrariul. Un occidental poate evidenţia uşor lipsurile în argumentaţia lor, dar nu aceasta e importantă. Dacă nu vor să accepte evidenţele, ei le vor respinge şi vor acţiona în conformitate cu propriul punct de vedere asupra situaţiei. Rareori arabii vor recunoaşte deschis că greşesc, mai ales dacă aceasta înseamnă să-şi păteze obrazul.

Pentru arabi onoarea este mai importantă decât faptele.

Dimensiunea umană:

Arabii văd viaţa într-un mod aparte, fiind preocupaţi de oameni şi sentimentele lor. De aceea pun accent  pe factura umană când iau decizii sau analizeayă evenimente. Ei consideră că occidentalii sunt înclinaţi să privească faptele într-un mod mult prea abstract şi teoretic; ca urmare, cei mai mulţi sunt lipsiţi de sensibilitate în faţa semenilor.

Sigur, mai sunt şi multe alte diferenţe între comportamentele şi semnificaţiile acordate de occidentali şi de arabi (cum discută probleme personale, subiectele sensibile despre politică şi religie, distanţa necesară unui dialog direct, gestica specifică, diferenţele de gen, drepturile politice, poligamia, convenţiile sociale, bunele maniere şi eticheta, structura socială, căsătoria, divorţul, familia, elocinţa, limbajul şi credinţa arabă în puterea cuvintelor de a afecta evenimentele ulterioare).

Până la acest stadiu al materialului documentar s-au structurat primele zece capitole ale cărţii, care sunt, de fapt, pregătitoare pentru cele două capitole ce urmează, miezul acestei cărţi.

În partea dedicată Fundamentalismului islamic (islamism militant sau politic), se arată fără nicio urmă de îndoială faptul că acesta reprezintă doar o manifestare politică şi socială, fără să aparţină corpului central al religiei islamice.

Musulmanii obişnuiţi, “celelalte 99 de procente”,  nu îi consideră pe creştini sau evrei infideli sau necredincioşi. Nu ar face asta, aşa cum nici noi, occidentalii obişnuiţi, nu am folosi în privinţa lor termenii stânjenitori şi depreciatori ai epocii Criciadelor. În 40 de ani nu am auzit nici măcar o dată acest termen folosit de musulmanii de pe stradă pentru a-i caracteriza pe occidentali ori societăţile şi instituţiile lor.

Musulmanii nu pot iniţia un atac pe care să-l numească Jihad. El trebuie proclamat numai ca autoapărare. Extremiştii consideră însă că, de vreme ce Vestul nu încetează să-i asuprească, ei se justifică prin Jihadul de autoapărare.

Jihadul nu este unul din cei cinci stâlpi ai islamului (Declamarea Declaraţiei de Credinţă, Rugăciuni de cinci ori pe zi, Acte de caritate pentru nevoiaşi, Postul în luna Ramadanului, Pelerinajul la Mecca) şi nici nu reprezintă reazemul de bază al religiei, indiferent de perspectiva occidentalilor…..Dar a fost şi va rămâne o datorie a musulmanilor de a se angaja într-o luptă pe toate planurile – moral, spiritual şi politic, cu scopul de a făuri o societate dreaptă şi decentă.

Relaţia reciprocă dintre percepţiile arabe şi cele americane este surprinsă plecând de la datele de sondaj actuale: gradul de aprobare globală a Statelor Unite este situat în Ţările Arabe între 2% în Egipt şi 20% în Liban, cu 4% în Maroc, 11% în Emiratele Arabe Unite, 15% în Iordania. Adică cifre dezastruoase. Explicaţiile acestor nivele minimale în percepţiile globale despre Statele Unite se referă la politica externă americană:

Din ambele părţi, sentimentele antiamericane şi antiarabo-musulmane se bazează tot atât de mult şi pe percepţii şi pe realitate; e important cine şi ce fel de persoane ascultă şi la ce fel de concluzii au ajuns. Ambele părţi generalizează, şi până acum, fiecare şi-a format deja o părere în mare parte negativă, o imagine stereotipă despre cealaltă. Deşi oamenii nu cunosc nimic despre o regiune şi despre locuitorii săi, ei sunt nevoiţi să de mass-media pentru a-şi forma convingerile.

Iar spirala percepţiilor, care se alimentează antitetic şi evoluează amplificându-se reciproc între arabi şi americani, poate să ducă la realităţi percepute ce nu mai au nicio legătură cu viaţa de zi cu zi a americanilor şi arabilor.

Arabii ajung să fie supăraţi pentru că operaţiunile militare şi nemilitare desfăşurate de SUA în Orientul Mijlociu sunt percepute de localnici ca un amestec american în regiunea lor. O relatare The Washington Post din 11 iulie 2004 sub tilul: “CIA Insider: The Threat We Refuse to Get” arată:

În ceea ce priveşte modul de confruntare cu ameninţările Islamului, unul dintre cele mai mari pericole pentru americani este să continue să creadă – impulsionaţi de liderii Americii – că musulmanii ne urăsc şi ne atacă pentru ceea ce suntem şi gândim şi nu pentru ceea ce facem… America este detestată şi atacată, deoarece musulmanii consideră că ei ştiu precis ce fac Statele Unite în lumea arabă.

La rândul lor, americanii sunt şi ei supăraţi, pentru că percep aşa-zisul atac la valorile americane:

Ei urăsc libertatea noastră, valorile şi felul nostru de viaţă.

Ei detestă succesul nostru.

Ei nu ştiu destule despre noi.

Antiamericanismul este o scuză.

Am avut parte de o lungă istorie a urii.

Şi totuşi, dincolo de prejudecăţi, cultura americană este apreciată de arabi (peste 80% din arabi iubesc muzica, filmele, hainele americane, valorile democraţiei şi libertăţii, iar aproape 70% îşi doresc să cunoască sau să întâlnească americani), iar potenţialul cel mai ridicat de emigrare al arabilor se îndreaptă tot spre Occident, Europa şi America. Iar majoritatea populaţiilor din ţările arabe cred că democraţia de tip occidental ar funcţiona şi la ei (primăvara arabă a venit pe acest fundal de socio-dinamică pro-democratică):

În Iordania, peste 90% din numărul strudenţilor consideră că învăţăturile islamului nu vin în contradicţie cu demorcaţia sau drepturile omului.

Multe ţări din lumea arabă nu sunt pregătite însă de democraţie, iar acest fir roşu al clasificării ţărilor în funcţie de decalajul resurselor pentru democraţie este un bun indicator al evoluţiei pe viitor al ţărilor arabe:

Numeroşi americani, când se gândesc la democraţie, o analizează prin prisma propriei experienţe, ce este şi ce înseamnă. Dar pentru că o democraţie să funcţioneze sunt necesare câteva lucruri: cetăţeni informaţi (cu un nivel rezonabil al ştiinţei de carte), încredere în opoziţie (vor renunţa la putere dacă nu vor fi votaţi) şi o identitate naţională ce depăşeşte devotamentul faţă de rude, triburi, religie sau origine etnică. Ceea ce este dificial în Orientul Mijlociu, unde multe graniţe au fost trasate arbitrar şi incorect la sfârşitul Primului Război Mondial de către Anglia şi Franţa, după ce au preluat controlul în regiune. Ca urmare, s-a ajuns la formarea unor naţiuni din oameni care nu aveau nicio dorinţă să fie uniţi. Pentru prima dată, popoarele din Orientul Mijlociu s-au descoperit caracterizate prin geografie. Chiar şi astăzi, nu putem considera graniţele din zonă ca fiind fixate.

Nimeni nu spune că arabii nu-şi doresc demoraţia, ca ideal; mai degrabă se poate spune că aceste condiţii nu se întrunesc încă în ţările lor. Probabil că nici democraţia nu va fi prea curând atinsă. Reformele ce privesc pluralismul, autoritatea legii, responsabilitatea vor apărea prin efortul vechilor elite din fiecare ţară.

Mi-au atras atenţia câteva cifre ale prezenţei musulmanilor în SUA: din cei cinci milioane de musulmani ce trăiesc în SUA, aproximativ 25% sunt arabi, 33% au originea sud-asiatică (India, Pakistan, Bangladesh), 30% sunt negri americani, iar restul sunt Africa sau Asia de Sud-Est. Peste zece mii de musulmani servesc în armata SUA.

Toate percepţiile antagonice ori evaluările favorabile reciproce dintre arabi şi occidentali sunt speculate de liderii lumii pentru jocuri strategice şi sunt folosite ca pretexte în conflicte geo-strategice şi pentru resurse. Învârtirea acestei spirale a prejudecăţilor în mâna unora dintre liderii politici şi militari ai lumii chiar ajunge să potenţeze terorismul instituţionalizat, aşa cum este şi în cazul SI.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Gabriel Liiceanu și Dan C. Mihăilescu vin în premieră la Bookfest Timișoara

Publicat de Pagini de Cultura 21 Martie 2015 Comments Off

Salonul de Carte Bookfest, singurul eveniment expozițional care mai promovează cartea în Timișoara, revine în perioada 26-29 martie 2015, în oraşul de pe Bega. În cele patru zile de sărbătoare a cărții, vizitatorii vor avea ocazia să se întâlnească cu cele mai importante titluri ale momentului, cât și cu unii dintre cei mai memorabili autori.

Printre invitații de marcă ai celei de-a IV-a ediții Bookfest Timișoara se numără Gabriel Liiceanu, cunoscutul eseist și fondator al Editurii Humanitas, care va vorbi și despre cel mai recent volum al său, Declarație de iubire, care grupează amintiri despre cei care l-au construit și i-au influențat destinul (dintre care amintim pe Monica şi Virgil Ierunca, Constantin Noica, Petru Creţia, Mihail Sebastian, Henri Wald, Andrei Pleşu, Horia Bernea).

Binecunoscutul critic literar Dan C. Mihăilescu va veni la Bookfest Timișoara pentru a-și prezenta volumul Castelul, biblioteca și pușcăria în care vorbește despre „feminitatea încoronată, nobleţea superb, infantil sau parşiv alintată…”. În acest opus original despre feminitate cititorul va întâlni exemple precum Regina Maria, Maria Cantacuzino-Enescu, Zoe Cămărăşescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia Pillat, Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea, Aniţa Nandriş.

Printre autorii locali ce vor încânta publicul se vor număra Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Gabriela Glăvan, Irina Diana Mădroane, Simona Constantinovici, Dan D. Lazea, Cristina Chevereșan, Adina Baya.

Cei care vor hotărî să poposească printre cărți vor avea ocazia să intre gratuit la cinematograful de artă Bookfest, unde vor putea viziona filme de artă, premiate la festivalurile internaționale. Peliculele vor fi proiectate în Sala Europa din cadrul Centrului de Afaceri Timișoara.

Evenimentul va avea loc la Centrul Regional de Afaceri Timișoara (CRAFT) din Bd-ul Eroilor de la Tisa nr. 22 (vizavi de Sala Olimpia). Intrarea în cadrul salonului, cât și la evenimentele ce vor avea loc în perioada acestuia, va fi gratuită. Programul de vizitare este între 10:00-20:00, zilnic.

Evenimentul este organizat de Asociația Editorilor din România, sub egida Federaţiei Editorilor din România, și este co-finanțat de Consiliul Județean Timiș și Consiliul Local Timișoara.

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: 89 de grame

Publicat de Horea Bacanu 14 Martie 2015 Comments Off

Lumea este o carte ce se rescrie la infinit. Această afirmaţie universală a lui Jorge Luis Borges se află pe contracoperta cărţii aproape imponderabile a lui Jorge Luis Borges, numită în cheie mistică, lingvistică, numerologică şi ficţional-magică “Aleph”.

Despre carte

În prima sa ediţie, “Aleph” a cuprins treisprezece povestiri, dintre care doar două nu aparţin genului fantastic. Mai apoi, la ediţia din 1952, s-au adăugat încă patru povestiri, care fac o colecţie de şaptesprezece proze scurte borgesiene, fundament al babelului literar modern.

De aici începe povestea numerologică a acestei cărţi. Adică de la cele treisprezece povestiri scurte, completate cu patru povestiri noi, despre care Borges scrie un Epilog critic, atât de critic precum va fi chiar apariţia modernă a autorului în ultima dintre povestiri (cu siguranţă veţi ţine minte această apariţie a autorului în rândurile propriei scrieri, dar despre asta amân comentariul pentru partea a doua şi a treia a acestui text):

“Epilog.

În afară de Emma Zunz, (al cărei subiect minunat, cu mult superior tratării lui nesigure, mi-a fost dat de Cecilia Ingenieros) şi Povestea războiniucului şi a captivei, care-şi propune să interpreteze două fapte vrednice de crezare, povestirile din această carte aparţin genului fantastic. Dintre toate, prima este cea mai elaborată; tema ei este efectul pe care nemurirea l-ar avea asupra oamenilor. Această schiţă de etică pentru nemuritori e urmată de Mortul: aici, Azevedo Bandeira e un bărbat din Rivera ori din Cerro Largo şi, totodată, o divinitate rudimentară, o versiune mulatră şi necioplită a neasemuitului Sunday plăsmuit de Chesterton (În capitolul XXIX din Decline and Fall of the Roman Empire se povesteşte destinul unui om care seamănă cu cel al lui Otalora, dar mult mai măreţ şi mai greu de crezut). Despre Teologi e de ajuns să spun că e un vis, un vis mai curând melancolic, despre identitatea personală; despre Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz, că e un comentariu la Martin Fiero. Unui tablou de Watts, pictat în 1896, îi datorez Casa lui Asterion şi caracterul sărmanului protagonist. Cealaltă moarte e o plăsmuire fantastică despre timp, pe care am urzit-o în lumina unor raţionamente ale lui Piere Damiani. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, nimeni nu şi-a dorit mai mult ca mine ca Germania să fie înfrântă, dar, în acelaşi timp, nimeni n-a putut simţi mai dureros ca mine tragedia destinului german; Deutsches Requiem încearcă să înţeleagă acest destin, pe care n-au fost în stare să-l plângă, ba nici măcar să-l bănuiască germanofilii nostri, care nu ştiu nimic despre Germania. Scriptura Zeului a fost judecată cu multă generozitate; jaguarul m-a silit să pun în gura unui preot al piramidei din Qaholom argumente ale cabaliştilor ori ale teologilor. În Zahirul şi Apleph cred că se poate observa o influenţă a povestirii The Crystal Egg (1899) de Wells.

Post-scriptum din 1952. În această reeditare am introdus patru povestiri noi. Abenjacan el Bojari, ucis în labirintul său nu este (mi s-a spus) vrednică de luare-aminte, în pofida titlului său înfiorător. Putem socoti că e o variaţiune la Cei doi regi şi cele două labirinturi, pe care copiştii au intercalat-o în cartea celor O mie şi una de nopţi şi pe care, din precauţie, Galland a omis-o. Cât despre Aşteptarea, pot să vă spun că a fost sugerată de o cronică poliţistă pe care Alfredo Doblas mi-a citit-o acum vreo zece ani, pe când catalogam împreună un vraf de cărţi după Manualul Institutului Bibliografic din Bruxelles, cod pe care l-am uitat cu totul, în afară de faptul că lui Dumnezeu îi corespundea numărul 231. Bărbatul din cronică era un turc; eu am făcut din el un italian, pentru a-l înţelege mai uşor. Imaginea fugară, ce revenea adesea în mintea mea, a unei curţi interminabile cu camere de închiriat, din colţul străzii Parana, din Buenos Aires, mi-a oferit povestea intitulată Omul din prag; am situat acţiunea în India pentru ca neverosimilul să fie tolerabil.”

Despre Borges, despre centru

Nu voi face trimiteri la primele şaisprezece povestiri scurte. Doar despre ultima dintre povestiri, “Aleph”, voi spune că se deschide cu o mostră de scris elaborat, frazat lung, incredibil de curgător, exemplar text din cliclul marilor debuturi ale povestirilor moderne (atenţie la temperatura anotimpului din perioada ce este amintită):

“În dimineaţa toridă de februarie în care a murit Beatriz Viterbo, după chinuri îngrozitoare care n-au coborât nicio clipă la nivelul de prost-gust al sentimentalismului ori al spaimei, am băgat de seamă că pe panourile de metal pentru reclame din Piaţa Constituţiei fusese schimbat un afiş pentru ţigări din tutun galben; faptul acesta m-a durut, fiindcă mi-am dat seama că vastul şi schimbătorul univers începuse să se depărteze de ea şi că această schimbare era prima dintr-o serie nesfârşită.”

În această ultimă povestire din carte, există cu adevărat un centru. El este chiar la pagina 163, acolo unde autorul, chiar el, Borges (modernul), se întâlneşte cu Aleph-ul (greutatea universului cuprins într-o sferă de doar doi-trei centimetri), descriindu-şi starea:

“Acum ajung la inefabilul centru al povestirii mele; de aici începe disperarea mea de scriitor. Orice limbaj e un alfabet de simboluri a cărui utilizare presupune un trecut pe care interlocutorii trebuie să-l cunoască: cum să transmiţi altora infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? Într-un moment de cumpănă similar, misticii apelează la simboluri: pentru a-l numi pe Dumnezeu, un persan vorbeşte despre o pasăre care, într-un fel, e toate păsările. Alanus de Insulis vorbeşte despre o sferă al cărui centru se află pretutindeni, iar circumferinţa nu se află nicăieri; Iezechiel vorbeşte despre un înger cu patru feţe care se îndreaptă în acelaşi timp spre Răsărit şi spre Apus, spre Miazănoapte şi spre Miazăzi. (Nu pomenesc la întâmplare aceste analogii neînţelese; au, desigur, o legătură cu Aleph-ul). Poate că zeii n-or să mă oprească să descopăr un chip echivalent, dar mărturia scrisă ar fi contaminată de literatură şi de falsitate. Iar problema fundamentală, de altfel, nu poate fi dezlegată: cum ar putea fi enumerat, măcar în parte, un ansamblu infinit? În acea clipă necuprinsă am văzut milioane de lucruri plăcute sau înspăimântătoare; nici unul nu m-a uimit mai tare decât faptul că toate ocupau acelaşi punct, fără a se suprapune şi fără a fi transparente. Ceea ce mi-au văzut ochii a fost simultan, pe când ceea ce transcriu e succesiv, fiindcă numai aşa îngăduie limbajul. Totuşi, o să încerc să surprind ceva.

În  partea de jos a treptei, în dreapta, am văzut o mică sferă în ape, de o strălucire orbitoare. La început am crezut că se învârteşte; pe urmă mi-am dat seama că acestă mişcare era o iluzie provocată de ameţitoarele spectacole pe care le cuprindea. Diametrul Aleph-ului să tot fi fost de vreo doi-trei centimetri, dar spaţiul cosmic era întreg acolo, fără să-şi fi micşorat dimensiunile impresionante. Fiecare lucru (bunăoară, cristalul de oglindă) era nenumărate lucruri, fiindcă eu îl vedeam desluşit, din toate punctele universului. Am văzut marea necuprinsă, am văzut revărsatul zorilor şi asfinţitul, am văzut mulţimile Americii, am văzut o pânză de păianjen argintie în vârful unei piramide negre, am văzut un labirint năruit (era Londra), am văzut nenumăraţi ochi deschişi scrutându-se în mine ca într-o oglindă, am văzut toate oglinzile de pe pământ şi nici una nu mi-a înapoiat chipul, am văzut într-o curte din strada Soler aceleaşi dale pe care acum treizeci de ani le-am văzut în vestibulul unei case din Fray Bentos, am văzut ciorchini, zăpadă, filoane de metale, vapori de apă, am văzut înalte pustiuri ecuatoriale şi fiecare fir de nisip din care sunt alcătuite, am văzut în Inverness o femeie pe care nu pot s-o uit, am văzut pletele răsfirate, trupul zvelt, am văzut un cancer de sân, am văzut un petic de pământ ars pe o potecă unde înainte era un copac, am văzut o casă din Adrogue, un exemplar din prima versiune englezească a lui Pliniu, realizată de Philemon Holland, am văzut în acelaşi timp fiecare literă de pe fiecare pagină (încă de mic mă minunam că literele unui volum închis nu se amestecă şi nu se împrăştie în timpul nopţii), am văzut noaptea şi ziua în faţă, am văzut un apus de soare la Queretaro care părea să răsfrângă culorile unui trandafir de Bengal, am văzut un iatac pustiu, am văzut, într-un cabinet din Alkmaar, un glob pământesc între două oglinzi care-l multiplicau la nesfârşit, am văzut cai cu coamele în vânt pe  o plajă de la Marea Caspică în zori, am văzut delicata încheietură a unei mâini, i-am văzut pe supravieţuitorii unei bătălii trimiţând epistole, am văzut într-o vitrină din Mirzapur un pachet de cărţi de joc spaniole, am văzut umbrele alungite ale  unor ferigi într-o seră, am văzut tigri, pistoane, bizoni, talazuri şi oştiri, am văzut toate furnicile care există pe pământ, am văzut un astrolab persan, am văzut într-un sertar de birou (şi scrisul m-a înfiorat) scrisori neruşinate, cu neputinţă de crezut, cu amănunte precise, pe care Beatriz i le trimisese lui Carlos Argentino, am văzut un monument îndrăgit din Chacarita, am văzut înspăimântătoarea relicvă a fiinţei încântătoare care fusese Beatriz Viterbo, am văzut circulaţia sângelui meu vâscos şi mohorât, am văzut păienjenişul iubirii şi putreziciunea morţii, am văzut Aleph-ul, din toate punctele de vedere, am văzut în Aleph pământul, mi-am văzut chipul şi măruntaiele, am văzut chipul tău şi m-a cuprins ameţeala şi m-a podidit plânsul, fiindcă ochii mei văzuseră acest obiect tainic şi ipotetic, al cărui nume îl uzurpă oamenii, dar pe care niciun om nu l-a privit: universul cu neputinţă de plăsmuit.”

Despre ficţiune şi despre Aleph-ul fals

Personajul Borges se destăinuie la finalul acestei scurte şi totale povestiri:

“Ţin să adaug două observaţii: una, despre natura Aleph-ului; cealaltă, despre numele său. Acesta, cum se ştie, este numele primei litere din alfabetul limbii sacre. Aplicarea sa la discul din povestirea mea nu pare a fi întâmplătoare. Pentru Cabală, această literă reprezintă En Soph, divinitatea nelimitată şi pură; s-a mai spus că are forma unui om care arată cerul şi pământul, pentru a ne atrage atenţia că lumea de jos e oglinda şi harta celei de sus; pentru Mengenlehre este simbolul numerelor transfinite, în care întregul nu e mai mare decât una dintre părţile sale. Aş fi vrut să ştiu un lucru: oare Carlos Argentino a ales singur acest nume ori citise despre el, aplicat la alt punct la care converg toate punctele, într-unul dintre nenumăratele texte pe care Aleph-ul din casa lui i le-a dezvăluit? Oricât de necrezut ar părea, cred că există (ori a existat) un alt Aleph, cred că Apleph-ul din strada Garay era un Apleph fals….

Oare există un Apleph în adâncul pietrei? Oare l-am văzut atunci când am văzut toate lucrurile şi le-am uitat? Mintea noastră e poroasă faţă de uitare; eu însumi, ca urmare a eroziunii tragice a anilor, falsific şi pierd trăsăturile Beatricei.”

Nu am găsit nimic mai simplu şi mai rotund scris decât este acestă magică povestire despre centru, centrul pe care îl caută fiecare om. Îl caută în trecerile consecutive ori simultane (depinde de fiecare), în imaginea dintre fiecare nouă clipire a pleoapelor, în distanţa de lumină dintre zi şi noapte, între sentimentalismele de tinereţe şi nostalgiile de bătrâneţe, în viaţa dintre naştere şi moarte, în trecerea dintre anotimpuri, în simplitatea şirului numerelor perfecte, între ceea ce comunică oamenii cu charismă (alternând emoţia caldă cu raţiunea cea rece), în alăturarea verdelui de tulpină cu roşul din petale, în cercul viu dintre capătul din pământ al rădăcinilor şi vărfurile frunzelor copacilor, în atracţia dintre Soare şi Lună.

Am avut curiozitatea să văd ce greutate are acestă carte rară scrisă de Borges, în ediţia sa de buzunar, tipărită de Polirom, cu tot cu ultimul său capitol, în care se află şi Aleph-ul, purtând toată greutatea universului în el (descoperită ca prin minune de Higgs). Are 89 de grame. Greutate numerologică şi ficţională aproape perfectă, cu puţin peste ceea ce ne-am fi aşteptat oricare dintre noi, chiar şi cei ce au foarte multă imaginaţie.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: În locul unui singur titlu

Publicat de Horea Bacanu 21 Februarie 2015 Comments Off

Am oscilat mai mult timp în căutarea unui titlu mulţumitor pentru acest text. Preaplinul de idei şi sentimente pe care le provoacă această carte, de doar o sută cincizeci de pagini, scrisă (şi chiar interpretată) de Mario Vargas Llosa, m-a trimis în mai multe planuri şi m-a îndreptat să scriu despre ele, iar de aici şi posibilele titluri, în alternativă.

O mie şi una de nopţi” este pentru mine, din acest motiv, mai mult decât o piesă de teatru (da, teatru, şi eu m-am mirat când am realizat) sau o simplă apariţie editorială pentru omagierea premiatului Nobel (prin publicarea în prefaţă a discursului său de la primirea premiului), este cu siguranţă o carte inspiraţională.

Iar inspiraţia venită din textul acestei cărţi m-a trimis spre cel puţin trei variante de titluri, cele care stau acum în locul unui singur titlu (variante care ar fi fost bine să se contopească într-un singur titlu, pe care însă nu l-am găsit, o recunosc deschis):

Povestea orientală, scrierea occidentală

Venită dintr-o lume orientală, în care relaţia dintre bărbat şi femeie este puternic dezechilibrată, povestea celor “O mie şi una de nopţi” este o enigmatică promisiune a femeii către bărbatul dominant, este un pretext de a exemplifica de-a lungul nopţilor înstelate puterea cuvintelor şi ideilor (în faţa puterii masculine suis-generis), înmiită atunci când acestea vin de la o femeie frumoasă, nevoită să-i spună poveşti bărbatului pentru ca să-şi amâne moartea, de pe o zi pe alta.

Poveştile spuse prinţului Şahriar de Şeherezada, de-a lungul celor o mie şi una de nopţi, pornesc dintr-un conflict citit într-un puternic stil oriental. Prinţul Şahriar urăşte femeile nu doar pentru că altfel s-ar situa sub demnitatea unui bărbat dominator, ci şi pentru că are o explicaţie prin care devine uman şi dem de compasiune: descoperise că soţia şi concubinele din harem îl înşelau atunci când era plecat în expediţii războinice. După acea descoperire, prinţul Şahriar, atât de trist şi de compătimit, a pus la cale o cumplită răzbunare împotriva femeilor, ucigându-şi în fiecare noapte noua soţie pe care şi-o luase (ca să fim în acord cu relaţia de putere). Răzbunarea s-a repetat fără oprire, noapte de noapte, până când au început nopţile Şeherezadei, graniţă de unde povestirile orientale se occidentalizează.

Mario Vargas Llosa arată cum una dintre cele mai vestite scrieri ale lumii arabe a devenit, prin valurile recurente de traduceri şi de traduceri ale traducerilor, a devenit o scriere occidentală, în care spiritul european s-a vărsat printre literele şi cuvintele poveştii orientale, a deschis multe-multe noi suspansuri la ceas târziu în noapte şi i-a transformat pe Şeherezada şi pe Şahriar în eroi ai lumii noastre europene, chiar şi cu aceste nume misterioase.

O mie şi una de nopţi nu e o carte arabă tradusă în limbi occidentale, cum se afirmă de regulă. Originile îi sunt îndepărtate, amestecate şi tainice. E vorba de o mulţime de poveşti, orale şi scrise, mai ales de origine persană, indiană şi arabă, dar şi din alte culturi mai puţin cunoscute, unele foarte vechi, datând chiar din secolele al IX-lea şi al X-lea, deşi mai ales din secolul al XIII-lea, care, începând cu secolul al XVIII-lea au fost strânse şi tălmăcite în franceză, engleză şi germană de arabişti europeni.

… Practic, aceste traduceri nu sunt identice una cu alta. Fie pentru că fiecare traducător a folosit manuscrise diferite, fie pentru c-a adăugat sau a eliminat la fel de mult ca în poveştile originale din care a tradus, fie pentru că tendinţele morale ale epocii şi societăţii l-au împins spre o anumită orientare a textelor traduse. Cert e că deosebirile dintre diferitele versiuni ale acestor poveşti sunt mai mari decât asemănările, după cum a arătat Borges în faimosul său eseu Istoria celor O mie si una de nopţi, inclus în Istoria eternităţii. Ceea ce înseamnă că, deşi orientale la origine, poveştile acestea fac parte, pe drept cuvânt, din literatura occidentală. Iar ca orice text clasic – dar prin natura lor proteică şi originea lor colectivă şi plurală, mai mult ca oricare dintre ele -, poveştile pot fi citite şi interpretate diferit de fiecare generaţie de cititori. Aidoma vieţii, literatura bună nu se astâmpără nicicând: ea evoluează, se adaptează, se reînnoieşte şi, fără a înceta să fie aceeaşi, e mereu alta, cu fiecare epocă şi cu fiecare cititor.”

De aici şi până la ideea lui Llosa de a scrie o piesă de teatru în două personaje (i-adevărat, dublate şi triplate, multiplicate), nu a mai fost decât un pas, simplu şi magic deopotrivă.

“Pentru a-mi scrie propria versiune am consultat mai multe traduceri, dar mai ales pe aceea – excelentă – semnată de Dolores Cinca şi Margarita Castells, publicată la editura Destino în anul 1998 (2006, a şaptea ediţie). Am încercat o adaptare minimalistă pentru teatru, cu doar doi actori, dar cu multe personaje. Cei doi actori îşi joacă propriile roluri, dar devin şi regele Şahriar şi Şeherezada, şi alţi protagonişti din povestirile pe care aceasta i le deapănă regelui pentru a scăpa cu viată. Versiunea mea este foarte liberă. Respectând vag structura iniţială a unor poveşti – nici una dintre ele foarte cunoscută -, am recreat subiectul, adăugând şi tăind, folosind aşa-zisa sensibilitate modernă.

Personajele principale cultivă arta povestirii, practicând-o cu plăcere, fiind una dintre cele mai vechi forme de comunicare dintre oameni din clipa în care s-au văzut constrânşi să trăiască în comunităţi spre a se apăra mai bine de sălbăticiuni, calamităţi naturale şi triburi vrăjmaşe, şi pentru a-şi procura hrana. La fel cum s-a întâmplat cu Şeherezada şi cu regele Şahriar, plăsmuirile ivite în peştera omului primitiv, în jurul focului ce alungă lighioanele, i-au umanizat pe ascultători.

Căci totul porneşte de la povestitorul primitiv: teatrul şi literatura de peste secole, de pildă, dar şi formele şi genurile care, aidoma lor, creează o viaţă paralelă cu existenţa reală, o viaţă de minciuni, deci ficţiunea. Primii povestaşi au apărut la începutul vieţii primitive, odată cu limbajul şi cu primele comunităţi omeneşti, îndeplinind fireşte o funcţie religioasă. Erau vizionari, şamani, prezicători dotaţi cu un har pe care ascultătorii trebuiau să-l considere sacru şi transcendent, venind din lumea de dincolo, dictat fără îndoială de zeităţi neştiute ce urlau cu tunetul, loveau cu ploaia, iar noaptea luminau cerul cu fulgere şi trăsnete.

S-a scurs multă vreme pesemne până când povestitorul şi-a pierdut aura religioasă, adoptând-o pe cea a unei instituţii laice, ce-şi propunea să-şi poarte ascultătorii pe tărâmul viselor, prin vieţi imaginare. Odată cu apariţia scrisului, povestaşul devine scriitor – povestitor sau romancier-. Dar mai întâi e actor sau comediant, clovn, cântăreţ şi dansator. Fiindcă evoluând, povestaşul nu deapănă doar poveşti, ci le şi reprezintă, descoperind astfel o cale mai directă şi mai vie de a le comunica unui public. Astfel, nu greşim afirmând că acele istorii cu care povestaşul îşi ţinea în suspans ascultătorii în peşteri marchează începutul civilizaţiei, debutul acelui minunat drum care i-a condus pe oameni la marile descoperiri ştiinţifice, la cucerirea materiei şi a spaţiului, la crearea individului, a drepturilor omului, a democraţiei şi libertăţii, dar din nefericire şi la cele mai groaznice instrumente de distrugere existente.

Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibile fără dorinţa de a avea o existenţă alternativă, un destin diferit care să le fi dat oamenilor ideea de a inventa poveşti şi a le povesti, dându-le adică viaţă prin cuvânt, iar mai târziu prin scris. Activitatea aceasta – magia aceasta – a desăvârşit sensibilitatea, a stimulat imaginaţia, a îmbogăţit limbajul, le-a oferit oamenilor toate aventurile refuzate în viaţa reală şi clipe de supremă fericire. Literatura mai e şi asta: o prmanentă revansă faţă de toate necazurile şi frustările vieţii. Ca într-o altă piesă de-a mea, Odiseu şi Penelopa, în O mie şi una de nopţi teatrul, lectura şi povestaşul se contopesc, oferind o versiune la scară mică a unui mare text clasic.”

Poveste în poveste, personaj în personaj

Mario şi Aitana, personajele pereche din primul capitol al piesei, devin Şeherezada şi regele Şahriar. Ei doi duc povestea spre “Prinţul care ura femeile” (a doua povestire a piesei), când Şahriar se dedublează în prinţul Camar Asaman iar Şeherezada în prinţesa Budur, când apar episodic pe lângă ei duhurile ghiduşe Maimuna şi Danhas. Prinţul Camar Asaman ajunge “Prinţul Melancolic“, aflat departe de prinţesa Budur, iar tocmai îndepărtarea prinţesei Budur face ca sfârşitul nopţii să nu-i fie fatidic Şeherezadei, curiozitatea regelui Şahriar lăsând-o în viaţă pentru următoarea noapte de poveste. În “Prinţesa Budur şi astrologii” i se răspunde din nou curiozitatăţii regelui, în povestea despre cei o sută cinci zeci de astrologi, doctori, magi, vraci, cititori în stele şi înţelepţi ce au fost decapitaţi de regele Kaşgarului, tatăl prinţesei Budur, nemultumit de nereuşitele acestora în vindecarea prinţesei de boala iubirii (pentru acel prinţ melancolic pe care Budur nu-l mai uita). Ce s-a întâmplat mai departe? Ei bine, venise dimineaţa, din care cauză Şeherezada a mai scăpat încă o dată de ghilotinare, curiozitatea întrângându-l pe regele Şahriar. În noaptea următoare, povestea îl evocă pe “Marsuan justiţiarul“, fiul doicii prinţesei Budur, căruia i s-a înmuiat sufletul în faţa bolii prinţesei şi care şi-a amintit astfel de tărâmul îndepărat al Jalidanului, acolo unde sigur avea să-l găsească pe prinţul Camar Asaman. Gândul s-a împlinit, Marsuan a ajuns în faţa prinţului şi i-a spus numele celei pe care o întâlnise şi din cauza căreia devenise melancolic, era prinţesa Budur. Odată ce aflaseră unul de celălalt, cei doi îndrăgostiţi promiteau o continuare fascinantă a poveştii, pe care dimineaţa a amânat-o pentru noaptea următoare, dându-i Şeherezedei încă o zi de trăit. Şi continuarea chiar a adus picăturile de fascinaţie prin “Miracolul falsului astrolog“, scenă fastuasă în care Marsuan l-a condus pe prinţul Camar Asaman până la castelul prinţesei Budur, unde i-a dăruit cinci unelte ale magiei cu care să o găsească pe Budur (o tabletă de ghicit, un astrolab aurit, o călimară, câteva pene bătute cu smaralde şi o foaie de pergament), ceea ce l-a făcut pe prinţ să se deghizeze în cititor în stele şi astfel să ajungă în faţa tatălui prinţesei pe care o iubea şi în final chiar la ea, singurul cititor în stele ce o va vindeca. Finalul acestei părţi de poveste iar i-a dat Şeherezadei o zi de trăit în plus, căci urma încă o întâmplare în noua viaţă fericită ce-o trăiau împreună prinţesa Budur şi prinţul Camar Asaman. Despre “Prinţul şi pasărea hoaţă” nu se poate spune că i-a adus regelui Şahriar vreo certitudine, o lămurire deplină a destinelor povestite, nici măcar o limpezire superficială, dimpotrivă, fragmentul a relatat un moment de magie şi l-a îndepărtat pe ascultătorul poveştilor de un final previzibil, descriind cum s-a pierdut soţul prinţesei Budur de soţia lui:

“Dar în timp ce priveam cu atenţie bizarul giuvaier, a apărut deodată o pasăre care a luat broşa în cioc, dispărând cu ea într-un copac. Am alergat după ea. Era o pasăre rară: aripi albastre, pieptul gălbui, ochişorii oblici şi vicleni. Zbura jos şi lin, plutind parcă în vânt. Îşi iuţea zborul abia când mă apropiam de ea. Toată după-amiaza am urmărit-o. La căderea nopţii m-am lungit obosit sub copacul pe ramurile căruia se odihnea acum zburătoarea hoaţă. Dimineaţa am văzut-o înălţându-se iar în zbor, tot cu giuvaierul lui Budur în plisc. Am pornit după ea. Zece zile am străbătut un codru pustiu, fără a izbuti s-o prind. Ierburile şi fructele sălbatice mi-au fost singura hrană, iar pârâiaşele îmi ostoiau setea. Păsăruica nu se îndepărta niciodată prea mult, dar nu puteam s-o prind şi nici nu scăpa broşa din plisc; ai fi zis că înadins îmi făcea în necaz. Iar la răstimpuri, îmi părea că ochişorii ei mă priveau ironici, strălucitori.”

Iar în continuarea avea să se numească “Prinţesa Budur îşi schimbă sexul“, un fragment de povestire cum nu se putea mai straniu, unde decizia de schimbare de sex i-a fost influenţată prinţesei tocmai de situaţia în care o lăsase prinţul, singură printre bărbaţii din caravana în care se afla. Deghizată şi transformată de ochii lumii în bărbat, prinţesa Budur avea să primească din partea Regelui Armanus o propunere de nerefuzat, să o ia de soţie pe fiica acestuia, prinţesa Hayatanufus. Nefiind cu adevărat bărbat, Budur a ajuns aproape de a fi alungată de la palatul regelui Armanus, ultima noapte fiindu-i însă de cu noroc, atunci când i-a povestit tinerei prinţese Hayatanufus din ce motiv nu-i poate fi soţ cu adevărat, şi când aceasta, din milă şi compasiune, a simulat cu brio consumarea mariajului proaspetei perechi, de ochii lumii şi cu secretul bine ferecat între cele două prinţese aflate în spatele măştilor. Nici “Sfada păsărilor” nu l-au ajutat mai apoi pe prinţul Camar Asaman să o găsească pe Budur, a găsit doar nestemata roşie de pe broşa pierdută de Budur, a găpsit chiar şi o comoară din douăsprezece sipete de bronz umplute cu pulbere de aur, ceea ce la făcut pe Camar Asaman să se întrebe “Allah, Allah, mărite Allah, nu mai pricep nimic. De ce-mi trimiţi şi norocul şi nenorocul în acelaşi timp?“. Iar toată dezlegarea enigmei din întrebarea lui Camar Asaman nu a venit nici din fragmentul “Un sfârşit care e un început“, deşi întâlnirea cu prinţesa Budur a avut loc până la urmă, deşi pacea s-a instalat la curtea Regelui Armanus, iar Camar Asaman cel adevărat a fost fericit douăzeci de ani alături de cele două soţii pe care a ajuns să le iubească, prinţesa Budur şi prinţesa Hayatanufus. Finalul nu se întrezărea decât după consumarea unei duble “Iubiri interzise“, Hayatanufus îndrăgostindu-se de fiul ajuns flăcău al lui Budur, iar Budur îndrăgostindu-se de fiul ajuns flacău al lui Hayatanufus. Tinerii prinţi au respins propunerile nelegiuite ale soţiilor lui Camar Asaman, iar acestea au pus la cale răzbunarea, mânate de ură, pentru că “dragostea e doar la un pas de ură“. Planul de răzbunare a eşuat, Budur şi Hayatanufus au fost decapitate de Camar Asaman, iar prinţii cei tineri au ajus să înfrunte multe pericole. Primul dintre ei, Asad, i-a înfruntat pe “Idolatrii focului” (o întreagă aventură, cu nelegiuiţi, duhuri amorezate, transformate în lei, în scorpioni, în şerpi, în vulturi şi în corbi, în multe alte animale, până chiar şi în mingi de foc). Al doilea, Amgad, a înfruntat-o pe Seducătoare (o biată  femeie dependentă de cruzime), pe care a strangulat-o, eliberându-i şi sclavul, fostul general Bahadur, vrăjit de blestemele ei.

În urma acestei foarte complicate istorii, Regele Şahriar i se destăinui Şeherezadei, în următoarea noapte, spunându-i că a ajuns să nu mai ştie când îi va suna ceasul femeii de lângă el, marcând începerea ultimului fragment, când “Ultima noapte e prima noapte“. Şahriar recunoaşte cu teamă că s-a schimbat ceva în sufletul său de când a ajuns să-şi petreacă fiecare noapte ascultând poveştile Şeherezadei, recunoaşte că “M-am lăsat pradă fanteziei, vesel şi încântat, cum n-am fost vreodată. Fermecat nu numai de poveştile tale, Şeherezada. Ci şi de aura magică în care le învăluiai povestindu-le. (Pauză.) Şi de tine, draga mea.“. Istoria-i ajunsă la final, povestind cum Şahriar şi Şeherezada au trăit apoi fericiţi şi plini de visări, ca în poveşti, când Mario i se destăinuie Aitanei că la finalul atâtor iubiri, aventuri, călătorii, a acestei vieţi intense, barbare, variate, bogate în culori şi frumuseţe, dispariţia bruscă a acestor minunăţii, aflată inevitabil la sfârşitul poveştilor din cele o mie şi una de nopţi, această dispariţie frapantă îi provoacă mâhnire.

Literatura bună faţă în faţă cu războiul nebun

Sub acest al treilea titlu mă declar cu totul incapabil de a adăuga un cuvânt în plus faţă de cele trei paragrafe de aur, pe care le decupez subiectiv din discursul susţinut de Mario Vargas Lossa la Stockholm, în 7 decembrie 2010, în cadrul ceremoniei de acordare a Nobelului pentru Literatură. Fac doar observaţia că cel de-al doilea paragraf are puterea de a trezi ecouri şi reverberaţii puternice celor care se află azi în această parte de lume, în estul Europei şi în imediata vecinătate cu Rusia, zone de conflicte militare dure şi iraţionale, pornite din intoleranţe naţionaliste şi conflicte geostrategice:

“Literatura bună creează punţi între noi – oameni atât de diferiţi – şi bucurându-ne, întristându-ne ori uimindu-ne, ea ne uneşte indiferent de limbile, credinţele, cutumele, obiceiurile şi prejudecăţile care ne despart. Când uriaşa balenă albă îl îngroapă în mare pe căpitanul Ahab, la fel li se strânge inima cititorilor din Tokio, Lima sau Tombuktu. Când Emma Bovary înghite arsenicul, când Anna Karenina se aruncă înaintea trenului iar Julien Sorel ajunge la eşafod, când în Sudul lui Borges, amabilul doctor Juan Dahlmann iese dintr-o cafenea din pampas ca să înfrunte cuţitul unui ucigaş sau când observăm că toţi locuitorii Comalei – satul lui Pedro Paramo – sunt morţi, la fel se înfioară cititorul care-l venerează pe Buddha, Confucius, Hristos, Allah sau e agnostic, poartă sacou şi cravată, jalaba, chimonou sau şalvari. Literatura creează o frăţie în diversitatea umană, ştergănd graniţele pe care le ridică între oameni ignoranţa, ideologiile, religiile, limbile şi prostia.

Cum fiecare epocă îşi are spaimele ei, a noastră e marcată de fanatici, de terorişti sinucigaşi: veche specie convinsă că ucigând îşi cucereşte locul în paradis, că sângele inocenţilor poate spăla afronturile colective, corecta nedreptăţile, impunând un adevăr bazat pe nişte false credinţe. Numeroase victime sunt sacrificate zilnic în diverse colţuri ale lumii de către cei ce se consideră deţinătorii adevărului absolut. Credeam că odată cu prăbuşirea imperiilor totalitare se vor impune convieţuirea, pacea, pluralismul şi drepturile omului, iar lumea va renunţa la holocausturi, genocide, invazii şi războaie de exterminare. Dar nici vorbă de aşa ceva. Stârnite de fanatism, noi forme de barbarie proliferează şi, odată cu înmulţirea armelor de distrugere în masă, e foarte posibil ca un grup de mânuitori nebuni să provoace într-o zi un cataclism nuclear. Trebuie să-i împiedicăm, să-i întfruntăm şi să-i învingem. Nu sunt mulţi, chiar dacă zgomotul crimelor lor zguduie întreaga planetă, iar coşmarurile provocate de ei ne umplu de oroare. Nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi de cei ce-ar vrea să ne fure libertatea cucerită în lunga aventură eroică a civilizaţiei. …”

“Din peşteri în zgârie-nori, de la ciomag la armele de distrugere în masă, de la viaţa tautologică a tribului la cea din era globalizării, ficţiunile literare au îmbogăţit experienţele oameneşti, împiedicându-ne pe noi, oamenii, să devenim letargici, îngânduraţi, resemnaţi. Nimic n-a provocat atâta nelinişte, nu ne-a tulburat într-atât imaginaţia şi dorinţele ca această viaţă a minciunilor – adăugată vieţii noastre – care ne îngăduie să trăim marile aventuri şi pasiuni, nicicând oferite de viaţa reală. Minciunile literaturii devin adevăruri prin noi, cititorii ei: transfiguraţi, marcaţi de dorinţe şi aflaţi, din pricina ficţiunii, în permanentă dispută cu mediocra realitate. Ca o vrajă – oferindu-ne iluzia de a avea când nu avem, de a fi ceea ce nu suntem, de a accede la acea imposibilă existenţă în care, aidoma zeilor păgâni, ne simţim muritori şi nemuritori în acelaşi timp – literatura ne sădeşte în spirit nonconformismul şi revolta, manifestări eroice care diminuează violenţa între oameni. O diminuează, nu o anulează. Căci, din fericire, povestea noastră va fi una fără de sfârşit. De aceea trebuie să continuăm să visăm, să citim şi să scriem: e cea mai bună cale de a ne alina condiţia trecătoare, de a opri scurgerea timpului şi de a face imposibilul posibil.”

(trei fragmente din discursul lui Mario Vargas Llosa de la Stockholm, din 7 decembrie 2010, la decernarea premiului Nobel pentru Literatură)

http://horeabacanu.blogspot.ro/

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Viaţă, Vis, Vedanta, Rumi, Zen şi India

Publicat de Horea Bacanu 17 Ianuarie 2015 Comments Off

În Paradis, la începuturi, atunci când omul era mult mai bun şi sincer, fără să existe niciun păcat la graniţa dintre Creator şi om, atunci omul a aflat totul. Mai apoi, coborând pe Pământ, omul şi-a pierdut învăţăturile, şi-a dat seama că trebuie să-şi amintească ce a uitat şi chiar a crezut că face descoperiri, regăsindu-se pe sine, parţial şi sentimental, recuperând fragmentar şi mozaicat cunoaşterea perfectă pe care a avut-o, ca într-un vis.

Mi-am amintit ieri seară de o carte spiritualistă, cu mult mai întinsă decât am reuşit eu să cuprind la prima lectură. Mi-am amintit-o vineri seara, în mijlocul unui spectacol cu o atmosferă parcă venită dintr-o viaţă de vis, în timpul unui spectacol TNT. Pentru că în alegoria poetică “Viaţa e vis”, o dramă clasică a barocului de secol XVII, cuvintele cele mai des utilizate au fost: “om”, “viaţă”, “vis”, “dragoste”, “putere”, mi-am amintit de o alegere întâmplătoare ce m-a adus chiar în lumea unei cărţi foarte asemănătoare cu “Viaţa e vis“. Din lunga listă de titluri ale traducerilor ce au apărut la noi din scrierile inspirate ale lui Deepak Chopra, îl alesesem pe cel care promitea cel mai mult, chiar mai mult decât aş fi crezut că e firesc să promită un titlu. Poate că am avut chiar şi ceva ironie în alegerea mea, gândindu-mă că despre “Putere, libertate şi graţie divină” se poate scrie în doar o sută treizeci de pagini cel mult un îndreptar introductiv de uz bisericesc. Nuanţa ironică nu era totuşi însoţită de nicio senzaţie de respingere sau negativitate, dimpotrivă, interesul mi-a fost deschis şi pozitiv (pentru că ştiam dinainte câte ceva despre Deepak Chopra). Aşa am ajuns să intru în visul vieţii acestei cărţi cu adevărat iluminată, curată, bună pentru cel care o citeşte. Mi-am adus aminte de ea ieri seară, aşa cum fiecare dintre noi îşi aduce aminte, cu un pic de şansă, cum îi vine inspiraţia şi, mai ales, de unde. Mi-am adus aminte cât de mirat am fost când am ajuns la unul dintre cele mai intime paragrafe ce mi-a fost dat vreodată să le citesc (generos exact pentru mine, deci intim şi direct cu minele meu – sinele):

Despre conştienţă şi noroc:

Întocmai cum a zis şi Cristos: “Sunteţi în această lume, dar nu aparţineţi ei“, în starea de conştienţă cosmică rămânem încă în acestă lume – în starea de veghe, de vise sau de somn profund – şi totuşi suntem conectaţi la sursă, în timpul tuturor acestor stări. La fel ca becul de la uşă, care luminează atât în cameră, cât şi în afara ei, noi suntem în amândouă locurile. Când se întâmplă acest lucru, apar sincronicitatea, norocul şi indiciile ascunse. Începem să înţelegem puterea intenţiei. Începem să urmărim dialogul interior şi să spunem: “Ştiu că felul în care îmi vorbesc mie însumi condiţionează schimbările din fiziologia mea, din lumea mea“.

Deepak Chopra nu are nicio urmă din acel misionarism cu trimiteri în prozelitism, aşa cum se întâmplă la unii dintre acei pastori predicatori des întâlniţi. Spiritualismul lui, câştigat prin meditaţie, îl ajută să scrie simplu, dar cu înţelegere foarte largă. Cartea sa se citeşte în curiozitate şi plăcere (fapt ce m-a influenţat şi m-a inspirat chiar, ca să pot ţine ritmul acestor paragrafe), seamănând cu un mic reportaj făcut în laboratorul de cercetări ale particulelor elementare (CERN) din Elveţia, unde specialiştii trăiesc visul găsirii particulei cuantice responsabile pentru întreaga existenţă. După o sută treizeci de pagini totul e explicat, la fel ca în finalul unui reportaj bine făcut. Nu-i aşa că e permisă comparaţia?

Accesul la această carte devine posibil atunci când dialogul interior îi spune celui care citeşte: “Vreau să aflu, iar de la Deepak Chopra voi afla, simt asta!“. În acest caz (e cazul dorit), trimiterile la scrierile vedice, la poemele sufiste ale lui Rumi sau la Biblie strălucesc în ilustrarea unor idei foarte frumoase, potrivite pentru a simboliza tot ce e necesar de ştiut în această viaţă.

Despre vibraţie şi creaţie:

Lumea este vibraţia infinitului, iar în felul acesta noi imaginăm universul să existe. Vedanta afirmă: “Când infinitul vibrează, lumile par să se scufunde. Când o torţă este învârtită rapid, apare un cerc de lumină; când este ţinută drept, cercul dispare. Vibrând sau nu, conştienţa infinită este aceeaşi peste tot, în orice moment. Dacă nu înţelege acest lucru, omul este supus iluzionării. Dacă înţelege, toate iluziile dispar“.

Orice lucru la care ne putem gândi – un scaun, o culoare, un munte, un gând un curcubeu – este doar o vibraţie diferită a aceleiaşi esenţe. Ceva vibrează şi creează totul, iar acea vibraţie are loc în prezenţa sufletului. Sufletul vibrează şi creează gânduri. Sufletul vibrează şi creează trupul. Sufletul vibrează şi creează întregul univers. Oamenii din antichitate au spus-o. Alchimiştii egipteni au spus-o. La fel şi filosofii greci şi oricine are o idee despere cum are loc creaţia. Toţi spun că este o vibraţie.

Despre fiinţă şi moarte:

Estenţa fiinţei voastre este o realitate neschimbătoare, care creează un tipar de energie, ce vine şi pleacă. Acest tipar – care se naşte şi moare, şi îşi schimbă, în permanenţă, numele şi forma – este persoana cu care voi vă confundaţi. Puteţi crede că un “eu sunt” personal este cauza şi sursa a tot ce vi se întâmplă., dar aceasta este tot o păcăleală, o holucinaţie creată tot de o percepţie distorsionată. Trebuie să renunţaţi la ideea că sunteţi o personalitate bine determinată, fixă în spaţiu şi timp. Ceea ce apare ca un “eu sunt” personal, este universalul “eu sunt”, starea de a fi din orice făptiră. Adevăratul “eu sunt” este întregul proces nesfârşit al purei potenţialităţi, care se exprimă pe sine prin diferite camuflaje: eu sunt potenţialitate pură. Eu sunt universul. Eu sunt tot ceea ce se întâmplă. Dacă mă uit afară şi văd stelele şi galaxiile, aceasta este ceea ce se întâmplă, acesta sunt eu. Eu sunt lumina – şi tot eu sunt ochii care o percep. Eu sunt vântul – şi tot eu sunt aripile păsărilor care zboară. Nu există un alt “eu sunt”, în afară de Fiinţa unică, întregul univers.

Ceea ce voi numiţi “voi înşivă” se află într-o continuă schimbare şi transformare. Totul se transformă – şi totuşi, nimic nu moare vreodată. Picătura de apă devine vapori, care formează un nor ce cade ca ploaie sau zăpadă. Norul se transformă în apă, iar apa se transformă în râul curgător şi în lacul îngheţat care se topeşte şi, în cele din urmă, se reîntoarce în ocean, de unde picăturile de apă devin, din nou, vapori.

Oceanul conştienţei infinite dă naştere miliardelor de suflete din lume. Se exprimă pe sine, prin diversitate infinită a vieţii – şi totuşi, natura sa rămâne aceeaşi. Este mereu acolo. Nu dispare niciodată; se transformă numai. La fel, nici noi nu ne pierdem sufletul – adevărata noastră esenţă – când ne transformăm în aceste molecule, în aceste minţi, aceste trupuri, aceste relaţii. Întocmai ca şi în viaţă, dincolo de moarte are loc o continuă transformare a ceea ce numim individ.

Este precum a spus poetul Rumi, într-unul din cele mai memorabile versuri ale sale: “Când voi muri, voi zbura împreună cu îngerii, iar când voi muri pentru îngeri, ceea ce voi deveni, voi nici nu vă puteţi îmagina”. Şi de ce nu ne putem imagina aceasta? Pentru că, atunci când murim, suntem într-o cu totul altă stare de percepţie.

Despre interior şi exterior:

Apoi, ne trezim într-a şaptea stare de conştienţă – conştienţa unimii. Aceasta se întâmplă când spiritul din noi, care este acum pe deplin treaz, se contopeşte cu sufletul din obiecte, care şi ele sunt, de asemenea, pe deplin treze. Acestea două devin una şi nu există decât un singur spirit. Noi suntem acel spirit unic, iar întregul univers este manifestarea acelui spirit unic. În conştienţa unităţii, iubirea radiază din inima noastră, ca un foc de artificii. Sinele personal devine Sinele universal, iar noi vedem întregul univers în fiinţa noastră.

Aceasta se întâmplă, atunci când înţelegem cu adevărat expresia vedică: “Eu nu sunt în lume; lumea este în mine. Eu nu sunt în trup; trupul este în mine; Eu nu sunt în minte; mintea se află în mine. Trupul, mintea şi lumea există pentru mine, deoarece eu mă mişc în interiorul meu, creându-le.

În mod normal, de gândim la noi ca la o persoană care trăieşte într-un loc, într-un oraş, într-o ţară. în lume. Dar aceasta nu este realitatea adevărată; lucrurile stau tocmai pe dos. Lumea există în noi. Ceea ce noi numim “trupul fizic” şi “lumea fizică” sunt proiecţii ale propriei conştiinţe. Fără noi – “eu sunt”  – lumea nu ar exista. John Wheeler, un fizician teoretician, coleg cu Albert Einstein, a spus că universul nu există, decât dacă există un observator conştient al acestuia. Observatorul conştient ar putea fi un tânţar, sau am putea fi eu şi voi. Dar, aşa cum nu poţi obţine curent electric, decât dacă ai un terminal pozitiv şi unul negativ, tot aşa nu poţi avea un univers fizic, decât dacă există un creator şi cineva care să perceapă creaţia.

Universul este conştient şi, fiindcă este conştient, e conştient de sine însuşi. Aşadar, conştienţa infinită este propriul său observator. Unde se află acest observator? Observatorul se află în discontinuitate, în interval, în poziţia oprit. Ce observă observatorul? Neapărat se observă pe sine însuşi. Înainte ca infinita conştienţă să se observe pe sine, nu există nici spaţiu, nici timp, nici materie. Nici cauzalitate. Există doar posibilitatea sau potenţialul pentru toate acestea. Dar când observatorul, care se află în discontinuitate, se observă pe sine însuşi, care se află tot în discontinuitate, opritul observă opritul, şi, în mod misterios, se porneşte. În acest fel, conştienţa infinită, interacţionând cu sine însăşi, creează observatorul, procesul observării şi ceea ce este observat. Toată crearea este o interacţiune cu sine însăşi.

Interacţionând cu sine însăşi, conştienţa infinită crează mai întâi mintea, apoi trupul, apoi lumea fizică. Tot ceea ce noi numim “fizic” este o translaţie, înăuntrul minţii, a diferitelor frecvenţe vibratorii ale conştienţei. Iar mintea, la rândul ei, este o interpretare a conştienţei faţă de sine însăşi.

Într-un vers foarte frumos, Rumi spune: “Am trăit la limita nebuniei, vrând să cunosc cauzele, tot bătând la o uşă. Uşa se deschide. De fapt, eu băteam din interior“. Cu alte cuvinte, suntem cu toţii incluşi într-o singură minte – fie că o numim “mintea Lui Dumnezeu”, “conştienţa infinită”, “spirit” sau “câmpul unificat”. Nu există un interior, nu există un exterior, există doar activitatea unei conştienţe unice. Natura noastră fundamentală este conştienţă pură. Iar sufletul, ca un aspect al conştienţei pure, trebuie să observe conştienţa pură, prentru a crea spaţiul, timpul, materia şi cauzalitatea.”

Despre parte şi întreg:

“Masa şi scaunul sunt făcute din lemn şi fiecare părticică din lemn conţine în sine, întreaga istorie a universului. Lemnul provine din copaci şi păduri. Copacii şi pădurile sunt făcute din lumina soarelui şi apa ploilor, din pământ şi aer, din vidul infinit de dincolo de adâncimile spaţiului şi întunecimile timpului. Copacii şi pădurile sunt inseparabile de veveriţe, de cuiburile păsărilor şi de întreaga reţea a vieţii din marele lanţ al fiinţării. Masa şi scunul sunt inseparabile de întregul univers şi tot ce conţine acesta. Ele sunt tâmplarii şi fabricile, angajatorii şi angajaţii, vânzătorii şi clienţii lor. Ele sunt toţi aceşti oameni şi vieţile şi iubirile lor, speranţele şi deznădejdile lor, temerile şi plăcerile lor, bucuria şi durerea lor….Un vechi proverb din India spune: “Depui atât de multe eforturi de a învăţa, când tot ce ai de făcut este să-ţi aminteşti“. Şi ce trebuie să vă amintiţi? Adevărata vostră natură.

De îndată ce vă veţi descoperi adevărata identitate, veţi fi vindecaţi la fiecare nivel, iar transformarea voastră va începe. Un poem Zen spune: “Frunzele toamnei, zăpada iernii, brizele verii, florile primăverii. Dacă eşti pe deplin treaz, acesta este cel mai frumos anotimp al vieţii tale“.

Liniştea lui Deepak Chopra face bine şi invită la întâmpinarea amintirilor, cu căldură şi intimitate.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Şi unii şi alţii, scriitori şi politicieni, sunt obişnuiţi să analizeze şi să găsească explicaţii pentru aproape tot ce se întâmplă în lumea din care fac parte. Şi le găsesc, nu-i vorbă, de cele mai multe ori. Însă, când să comenteze aceste explicaţii, atunci când vine vorba despre cum să trăim mai bine sau cum să fie mai puţin rău, scriitorii chiar spun ce ştiu (ori măcar poveştile lor sunt mai convingătoare şi au, parcă, autenticitate), în timp ce politicienii vorbesc vorbe, în clişee şi prejudecăţi călduţe, nu cumva să spună ceva de care se tem cei mai mulţi din alegătorii fideli pe care îi au.

De câteva zile, de când nebunia atacurilor teroriste din Paris a făcut ca războiul de la graniţele Ucrainei să intre în plan secundar, mi-e teamă şi mie să scriu despre cum se leagă oamenii la ochi prin idei false (numite idealisme şi fanatisme), despre cum devin vulnerabili, nefericiţi, frustraţi, porniţi pe răzbunare, şi despre cum ajung să fie puşi în situaţii dintre cele mai puţin obişnuite, în scene dintre cele mai sângeroase. Asta pentru că vocea din off îmi tot repetă că e delicat acest subiect, al resorturilor individuale şi familiale ale terorismului, înţelese dincolo de clişeele ciocnirii civilizaţiilor, discuţia profundă despre acest plan psihologic fiind una greu înţeles pentru publicul larg, mai ales acum, în aceste zile de terorism care globalizează judecăţile şi emoţiile.

Şi totuşi, am găsit o resursă foarte bună, la o scriitoare ce a fost în ultima vreme (re)cunoscută, situată ambivalent între Occident şi Orient, între cultura societăţii engleze şi cultura ţării de provenienţă culturală, Turcia. Elif Shafak a avut puterea, inspiraţia şi curajul să scrie tocmai despre aceste explicaţii cheie ale resorturilor psihologice ale fanatismului, manifestat în grupurile de imigranţi din Occident prin aşa-numitele “crime din onoare”. Elif Shafak explică amănunţit, epic şi metaforic, dar şi pe şleau (în scene dure), în romanul “Onoare”, ceea ce politicienii nu-şi permit să spună (din cauză că ar aduce atingere credinţelor populare tradiţionaliste, apărătoare ale moralei şi convenienţelor sociale).

Tânărul Iskender, provenit dintr-o familie de imigranţi kurzi de lângă Eufrat, trăieşte în Londra anilor şaptezeci, este foarte legat şi de fratele şi de sora lui (Yunus şi Esma), se îndrăgosteşte (întâmplător) de o englezoaiacă (Katie), îşi găseste un mentor (numit “Orator”), se lasă înconjurat de gândurile negre ale temerilor faţă de propriile (pre)judecăţi şi eşuează în pedeapsa cu închisoarea din cauză că s-a lăsat dominat de furia pe care i-a produs-o aventura descoperită a mamei sale şi s-a răzbunat prin crimă. Deşi legăturile cele mai apropiate dintre oameni, aprecierea, atracţia şi iubirea sunt prezente peste tot în viaţa lui Iskender, semnul rău al fricii faţă de oprobriul public îl transformă în ucigaş, pentru ca să scape de sentimentul de vinovăţie dat de încălcarea regulilor (ne)scrise ale apartenenţei de grup (familial sau social) sau (mai ales) de gen. Faptul că este bărbat îl face pe Iskender să-şi impună povara răzbunării în numele Onoarei (care îl face pe acest bărbat să rămână bărbat), chiar şi prin plata unui preţ prea mare: prin uciderea mamei sale, autoarea dezonorării familiei prin adulter. Aventura acesteia este ultima dezonoare, de nesuportat pentru Iskender, în timp ce fuga tatălui său (alături de Roxana, o dansatoare de club, originară din Bulgaria) nu produce decât o umbră de tristeţe, ce pare neglijabilă.

Femeia nu este egla bărbatului şi nici bărbatul nu este la fel ca femeia. Diferenţele dintre ei culminează prin modul cum îşi găsesc şi apără onoarea. S-ar spune că bărbatul şi femeia sunt făcuţi ca două imagini în oglindă, simetrici prin ce sunt unul faţă de altul. Însă nu este chiar aşa, sunt în asimetrie din cauza onoarei (sau prin ceea ce reprezintă morala în sensul său popular). Între cele două personaje, prin surorile gemene Pembe şi Jamila, se extinde această asimetrie a bărbatului faţă de femeie, o întreagă ţesătură imaginară a acestui roman, dedicat de autoare “celor care văd şi celor care aud“:

Cu ochii minţii, Pembe s-a văzut aruncând o modendă în aer şi privind-o cum îi cade în palmă. Erau mereu două feţe şi numai două. Câştigi sau pierzi. Demnitate sau ocară şi prea puţină mângâiere pentru cei care călcau strâmb.

Totul era astfel rânduit pentru că femeile erau făcute din batist subţire, spunea Naze, pe când bărbaţii erau tăiaţi din stofă groasă, întunecată. Aşa îi croise Dumnezeu, unul mai bun decât celălalt. Cât despre temeiul pentru care făcuse asta, nu aveau oamenii căderea să-l pună la îndoială. Ce conta era că pe negru nu se deosebeau petele, în timp ce pe alb se vedea şi cel mai mărunt fir de murdărie. După acest semn, femeile mânjite aveau să fie numaidecât băgate de seamă şi despărţite de celălalte, aşa cum e aleasă pleava de bob. Aşadar, când o fecioară i se dăruia unui bărbat – chiar dacă era un bărbat pe care îi iubea -, putea să piardă totul, pe când el n-avea absolut nimic de pierdut.

Aşa se face că, în ţinutul unde se născuseră Soartă Trandafirie şi Destulă Frumuseţe, “onoare” era mai mult decât un cuvânt. Era şi un nume. Puteai să-ţi botezi copilul “Onoare” atâta timp cât era băiat. Bărbaţii aveau onoare. Bărbaţii în etate sau între două vârste, chiar şi băieţii de şcoală care miroseau a lapte de mamă. Femeile nu aveau onoare. În schimb, aveau ruşine. Şi, aşa cum ştia toată lumea, “Ruşine” ar fi fost un nume jalnic.

Scrisul plăcut, ritmat, uneori în scene surprinzătoare, în mai multe planuri şi în secvenţe de timp diferite, este făcut pentru cei iniţiaţi în experienţa spiritualistă a evadării către lumea ficţiunii. Nu de puţine ori, paragrafele scrise dau senzaţia că sunt făcute exact anume pentru tine, cititor special căruia parcă i s-a dedicat cartea, senzaţie ce-şi face apariţia doar în cazul parcurgerii scrierilor autentice. Este vorba de acea senzaţie de proximitate şi vizual pe care o provoacă o scenă literară atunci când te cuprinde, pe tine, cititor, ca într-o scenă de viaţă.

În viaţa celor două surori gemene totul pleacă de la numele dăruite ce le-au primit, semne ale unui destin dublu, în oglindă, trecut şi viitor. Prima (viitoarea mamă a lui Iskender) poartă două nume, Pembe Kader, însemnând Soartă Trandafirie, iar a doua poartă numele de Jamila Yeter, însemnând Destulă Frumuseţe. Prima pleacă alături de soţul ei în Anglia, iar a doua a devine moaşă şi vraci într-un mic sat din Turcia. Între cele două surori gemene se menţine vie apropierea şi iubirea, indiferent de distanţa ce le despărte, până chiar la sacrificiul pe care l-a făcut Jamila atunci când s-a pus în faţa cuţitului lui Iskender, ca să fie ucisă în locul sorei sale gemene. De fapt, apropierea, legătura, aprecierea şi iubirea se află mai peste tot în atmosfera acestei cărţi, iar saltul spre excepţie este făcut pentru a sublinia ceea ce se numeşte intoleranţă socială a celor ce sunt minoritari (proveniţi prin imigraţie), care se auto-izolează prin prejudecăţi şi obişnuinţe conservatoare, într-un fel de orgoliu necesar pentru acoperirea complexelor.

Este fabuloasă scena în care fratele cel mic al lui Iskender, Yunus, o caută pe cea de care s-a îndrăgostit, iar în momentul când crede că este aproape să o găsească, atunci când gândurile lui sunt dominate doar de bucurie şi de emoţiile revederii, căderea în gol şi inversarea stărilor sunt aproape paralizante, datorate incredibilei situaţii în care, în loc să o întâlnească pe cea de care se îndrăgostise, o vede pe mama sa alături de un necunoscut, o umilitoare schimbare de situaţie. Este o scenă de inflexiune a tonului acestei cărţi, de la care toate stările şi emoţiile bune încep să se schimbe şi să pălească în raport cu temerile, fricile şi sentimentele negative, ce vor culmina cu asasinatul motivat prin recuperarea onoarei (ce se stricase din cauza bolii pe care familia Toprak o avea, “boala iubirii”):

Aşadar, în ziua aceea de la începutul lunii mai, când a dat colţul pe Kingsland Road, la doar câţiva paşi de Rio Cinema, cu mintea aiurea şi neicăieri, pe Tobiko se aştepta s-o găsească. Ochii somnoroşi i-au căzut pe o pereche care stătea dinaintea unei florării, cu spatele la el, alegând un ghiveci cu flori. Nu-şi dădea seama ce-l atrăgea la perechea aceea, însă nu-şi putea lua ochii de la ea.

Bărbatul a întins mâna şi a atins încheietura femeii, mângâind-o uşor, tandru. Trupul ei zvelt era înclinat, de parcă în orice clipă ar fi fost gata să-şi lase capul pe umărul lui. Dintr-o dată, Yunus a simţit o greutate nefirească în stomac, un vâjâit în urechi. Senzaţia de familiaritate pe care i-o trezeau părul castaniu al femeii, rochia verde ca jadul, cu mâneci scurte şi nasturi aurii, forma taliei şi curbura lină, graţioasă a braţului ei… Inima băiatului a inceput să bubuie. S-a făcut pământiu la faţă şi buzele i s-au strâns.

Bărbatul a tras-o pe femeie spre el şi i-a şoptit ceva la ureche, atingându-i gâtul cu buzele, o atingere uşoară şi scurtă, poate întâmplătoare, inocentă şi neintenţionată, un schimb sfios, după care ea s-a întors pe jumătate şi a zâmbit, dând la iveală gropiţa din obrazul drept.

Mama.

Băiatul a întors bicicleta, pedalând repede. Sub perdeaua de uluială şi spaimă care se lăsase asupra lui, se gândea – sau o parte din creierul lui gândea – că n-o văzuse niciodată pe maică-sa aşa. Femeia pe care o zărise era mama lui şi totuşi nu semăna deloc cu ea. Avea o aură de fericire în jurul ei, la fel de strălucitoare ca florile pe care le cumpăra.

În seara aceea, Yunus s-a întors acasă arătând ca un băiat de ce ceară – palid, insipid.

Vehea tradiţie este osificată odată ce ajunge într-o lume nouă. Tradiţia cea bună, în care primul fiu e crescut de mama sa ca pe un sultan, ca pe “sultanul ei, leul ei, mărul din ochii ei” (şi care nu-şi găseşte locul mai târziu tocmai pentru că era obişnuit ca locul lui să fie de sultan), este dublată de tradiţia cea conservatoare în care “onoarea are de-a face mai mult cu ce se întâmplă în dormitoarele oamenilor decât ce se întâmplă în inimile lor“, astfel că plumbul se adună pe fundul cufărului vechi al tradiţiei şi îl aruncă pe Iskender (“sultanul“) în mijlocul furiei bârfelor, cele de care se temea cel mai mult mama sa. Bârfele s-au întins ca cerneala pe mătase, i-au despărţit şi i-au înrăit pe oameni:

Iskender era fiul ei preaiubit, cam mînios uneori, cam emotiv, dar un băiat bun. Avea motivele lui. Parcă dintr-o dată umblau prea multe bârfe. Pe la spatele ei, îndărătul uşilor închise, prin magazinele de pe colţ, cafenele, restaurante cu chebap, spălătorii, până şi vânzătorii de peşte prinseseră de veste că lucrurile nu mergeau cum trebuie în familia Toprak. Zvonurile se întindeau mai repede decât cerneala pe o bucată de mătase. Pembe curăţase toată viaţa petele de pe haine şi covoare, dar nu ştia nicio soluţie care să cureţe genul asta de pată.”

În ficţiune este mult mai uşor să fie depăşite obligaţiile şi constrângerile sociale decât în realitatea de zi cu zi. În carte, destinul celor două surori gemene a fost marcat de tradiţiile vechi dar le-a şi schimbat, s-a intersectat cu tradiţiile tot timpul, dar le-a şi făcut mai bune la final, aproape magic. Jamila a murit în locul mamei lui Iskender, iar aceasta a revenit lângă Eufrat în locul Jamilei, Pembe murind chiar în satul turc în care se născuse, a doua şi ultima oară.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Şcoala de vară de leadership cultural, la Universitatea de Vest

Proiectul este iniţiat de Universitatea de Vest din Timişoara în cadrul programului Timişoara Capitală Culturală Europeană 2021.

Vara începe cu Sărbătoarea muzicii – Fête de la musique!

La Timișoara prelungim sărbătoarea cu încă o zi pentru a pune în valoare tineri artiști pe scena muzicală franceză și românească.

Cântecele aerului – al doilea modul al Atelierului IDENTITATE

Cel de-al doilea modul al Atelierului Identitate este programat în perioada 2-6 iulie 2018. Data-limită pentru înscrieri este 28 iunie.

FOTOGRAFIE: În mijlocul evenimentelor din Mai 1968

La o jumătate de secol după evenimentele din mai 68, expoziţia ne aruncă înapoi în Parisul manifestaţiilor studenţeşti.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015