• Cultura nu înseamna sa citesti mult,
  • nici sa stii multe; înseamna sa cunosti mult.
  • Fernando Pessoa

Şi unii şi alţii, scriitori şi politicieni, sunt obişnuiţi să analizeze şi să găsească explicaţii pentru aproape tot ce se întâmplă în lumea din care fac parte. Şi le găsesc, nu-i vorbă, de cele mai multe ori. Însă, când să comenteze aceste explicaţii, atunci când vine vorba despre cum să trăim mai bine sau cum să fie mai puţin rău, scriitorii chiar spun ce ştiu (ori măcar poveştile lor sunt mai convingătoare şi au, parcă, autenticitate), în timp ce politicienii vorbesc vorbe, în clişee şi prejudecăţi călduţe, nu cumva să spună ceva de care se tem cei mai mulţi din alegătorii fideli pe care îi au.

De câteva zile, de când nebunia atacurilor teroriste din Paris a făcut ca războiul de la graniţele Ucrainei să intre în plan secundar, mi-e teamă şi mie să scriu despre cum se leagă oamenii la ochi prin idei false (numite idealisme şi fanatisme), despre cum devin vulnerabili, nefericiţi, frustraţi, porniţi pe răzbunare, şi despre cum ajung să fie puşi în situaţii dintre cele mai puţin obişnuite, în scene dintre cele mai sângeroase. Asta pentru că vocea din off îmi tot repetă că e delicat acest subiect, al resorturilor individuale şi familiale ale terorismului, înţelese dincolo de clişeele ciocnirii civilizaţiilor, discuţia profundă despre acest plan psihologic fiind una greu înţeles pentru publicul larg, mai ales acum, în aceste zile de terorism care globalizează judecăţile şi emoţiile.

Şi totuşi, am găsit o resursă foarte bună, la o scriitoare ce a fost în ultima vreme (re)cunoscută, situată ambivalent între Occident şi Orient, între cultura societăţii engleze şi cultura ţării de provenienţă culturală, Turcia. Elif Shafak a avut puterea, inspiraţia şi curajul să scrie tocmai despre aceste explicaţii cheie ale resorturilor psihologice ale fanatismului, manifestat în grupurile de imigranţi din Occident prin aşa-numitele “crime din onoare”. Elif Shafak explică amănunţit, epic şi metaforic, dar şi pe şleau (în scene dure), în romanul “Onoare”, ceea ce politicienii nu-şi permit să spună (din cauză că ar aduce atingere credinţelor populare tradiţionaliste, apărătoare ale moralei şi convenienţelor sociale).

Tânărul Iskender, provenit dintr-o familie de imigranţi kurzi de lângă Eufrat, trăieşte în Londra anilor şaptezeci, este foarte legat şi de fratele şi de sora lui (Yunus şi Esma), se îndrăgosteşte (întâmplător) de o englezoaiacă (Katie), îşi găseste un mentor (numit “Orator”), se lasă înconjurat de gândurile negre ale temerilor faţă de propriile (pre)judecăţi şi eşuează în pedeapsa cu închisoarea din cauză că s-a lăsat dominat de furia pe care i-a produs-o aventura descoperită a mamei sale şi s-a răzbunat prin crimă. Deşi legăturile cele mai apropiate dintre oameni, aprecierea, atracţia şi iubirea sunt prezente peste tot în viaţa lui Iskender, semnul rău al fricii faţă de oprobriul public îl transformă în ucigaş, pentru ca să scape de sentimentul de vinovăţie dat de încălcarea regulilor (ne)scrise ale apartenenţei de grup (familial sau social) sau (mai ales) de gen. Faptul că este bărbat îl face pe Iskender să-şi impună povara răzbunării în numele Onoarei (care îl face pe acest bărbat să rămână bărbat), chiar şi prin plata unui preţ prea mare: prin uciderea mamei sale, autoarea dezonorării familiei prin adulter. Aventura acesteia este ultima dezonoare, de nesuportat pentru Iskender, în timp ce fuga tatălui său (alături de Roxana, o dansatoare de club, originară din Bulgaria) nu produce decât o umbră de tristeţe, ce pare neglijabilă.

Femeia nu este egla bărbatului şi nici bărbatul nu este la fel ca femeia. Diferenţele dintre ei culminează prin modul cum îşi găsesc şi apără onoarea. S-ar spune că bărbatul şi femeia sunt făcuţi ca două imagini în oglindă, simetrici prin ce sunt unul faţă de altul. Însă nu este chiar aşa, sunt în asimetrie din cauza onoarei (sau prin ceea ce reprezintă morala în sensul său popular). Între cele două personaje, prin surorile gemene Pembe şi Jamila, se extinde această asimetrie a bărbatului faţă de femeie, o întreagă ţesătură imaginară a acestui roman, dedicat de autoare “celor care văd şi celor care aud“:

Cu ochii minţii, Pembe s-a văzut aruncând o modendă în aer şi privind-o cum îi cade în palmă. Erau mereu două feţe şi numai două. Câştigi sau pierzi. Demnitate sau ocară şi prea puţină mângâiere pentru cei care călcau strâmb.

Totul era astfel rânduit pentru că femeile erau făcute din batist subţire, spunea Naze, pe când bărbaţii erau tăiaţi din stofă groasă, întunecată. Aşa îi croise Dumnezeu, unul mai bun decât celălalt. Cât despre temeiul pentru care făcuse asta, nu aveau oamenii căderea să-l pună la îndoială. Ce conta era că pe negru nu se deosebeau petele, în timp ce pe alb se vedea şi cel mai mărunt fir de murdărie. După acest semn, femeile mânjite aveau să fie numaidecât băgate de seamă şi despărţite de celălalte, aşa cum e aleasă pleava de bob. Aşadar, când o fecioară i se dăruia unui bărbat – chiar dacă era un bărbat pe care îi iubea -, putea să piardă totul, pe când el n-avea absolut nimic de pierdut.

Aşa se face că, în ţinutul unde se născuseră Soartă Trandafirie şi Destulă Frumuseţe, “onoare” era mai mult decât un cuvânt. Era şi un nume. Puteai să-ţi botezi copilul “Onoare” atâta timp cât era băiat. Bărbaţii aveau onoare. Bărbaţii în etate sau între două vârste, chiar şi băieţii de şcoală care miroseau a lapte de mamă. Femeile nu aveau onoare. În schimb, aveau ruşine. Şi, aşa cum ştia toată lumea, “Ruşine” ar fi fost un nume jalnic.

Scrisul plăcut, ritmat, uneori în scene surprinzătoare, în mai multe planuri şi în secvenţe de timp diferite, este făcut pentru cei iniţiaţi în experienţa spiritualistă a evadării către lumea ficţiunii. Nu de puţine ori, paragrafele scrise dau senzaţia că sunt făcute exact anume pentru tine, cititor special căruia parcă i s-a dedicat cartea, senzaţie ce-şi face apariţia doar în cazul parcurgerii scrierilor autentice. Este vorba de acea senzaţie de proximitate şi vizual pe care o provoacă o scenă literară atunci când te cuprinde, pe tine, cititor, ca într-o scenă de viaţă.

În viaţa celor două surori gemene totul pleacă de la numele dăruite ce le-au primit, semne ale unui destin dublu, în oglindă, trecut şi viitor. Prima (viitoarea mamă a lui Iskender) poartă două nume, Pembe Kader, însemnând Soartă Trandafirie, iar a doua poartă numele de Jamila Yeter, însemnând Destulă Frumuseţe. Prima pleacă alături de soţul ei în Anglia, iar a doua a devine moaşă şi vraci într-un mic sat din Turcia. Între cele două surori gemene se menţine vie apropierea şi iubirea, indiferent de distanţa ce le despărte, până chiar la sacrificiul pe care l-a făcut Jamila atunci când s-a pus în faţa cuţitului lui Iskender, ca să fie ucisă în locul sorei sale gemene. De fapt, apropierea, legătura, aprecierea şi iubirea se află mai peste tot în atmosfera acestei cărţi, iar saltul spre excepţie este făcut pentru a sublinia ceea ce se numeşte intoleranţă socială a celor ce sunt minoritari (proveniţi prin imigraţie), care se auto-izolează prin prejudecăţi şi obişnuinţe conservatoare, într-un fel de orgoliu necesar pentru acoperirea complexelor.

Este fabuloasă scena în care fratele cel mic al lui Iskender, Yunus, o caută pe cea de care s-a îndrăgostit, iar în momentul când crede că este aproape să o găsească, atunci când gândurile lui sunt dominate doar de bucurie şi de emoţiile revederii, căderea în gol şi inversarea stărilor sunt aproape paralizante, datorate incredibilei situaţii în care, în loc să o întâlnească pe cea de care se îndrăgostise, o vede pe mama sa alături de un necunoscut, o umilitoare schimbare de situaţie. Este o scenă de inflexiune a tonului acestei cărţi, de la care toate stările şi emoţiile bune încep să se schimbe şi să pălească în raport cu temerile, fricile şi sentimentele negative, ce vor culmina cu asasinatul motivat prin recuperarea onoarei (ce se stricase din cauza bolii pe care familia Toprak o avea, “boala iubirii”):

Aşadar, în ziua aceea de la începutul lunii mai, când a dat colţul pe Kingsland Road, la doar câţiva paşi de Rio Cinema, cu mintea aiurea şi neicăieri, pe Tobiko se aştepta s-o găsească. Ochii somnoroşi i-au căzut pe o pereche care stătea dinaintea unei florării, cu spatele la el, alegând un ghiveci cu flori. Nu-şi dădea seama ce-l atrăgea la perechea aceea, însă nu-şi putea lua ochii de la ea.

Bărbatul a întins mâna şi a atins încheietura femeii, mângâind-o uşor, tandru. Trupul ei zvelt era înclinat, de parcă în orice clipă ar fi fost gata să-şi lase capul pe umărul lui. Dintr-o dată, Yunus a simţit o greutate nefirească în stomac, un vâjâit în urechi. Senzaţia de familiaritate pe care i-o trezeau părul castaniu al femeii, rochia verde ca jadul, cu mâneci scurte şi nasturi aurii, forma taliei şi curbura lină, graţioasă a braţului ei… Inima băiatului a inceput să bubuie. S-a făcut pământiu la faţă şi buzele i s-au strâns.

Bărbatul a tras-o pe femeie spre el şi i-a şoptit ceva la ureche, atingându-i gâtul cu buzele, o atingere uşoară şi scurtă, poate întâmplătoare, inocentă şi neintenţionată, un schimb sfios, după care ea s-a întors pe jumătate şi a zâmbit, dând la iveală gropiţa din obrazul drept.

Mama.

Băiatul a întors bicicleta, pedalând repede. Sub perdeaua de uluială şi spaimă care se lăsase asupra lui, se gândea – sau o parte din creierul lui gândea – că n-o văzuse niciodată pe maică-sa aşa. Femeia pe care o zărise era mama lui şi totuşi nu semăna deloc cu ea. Avea o aură de fericire în jurul ei, la fel de strălucitoare ca florile pe care le cumpăra.

În seara aceea, Yunus s-a întors acasă arătând ca un băiat de ce ceară – palid, insipid.

Vehea tradiţie este osificată odată ce ajunge într-o lume nouă. Tradiţia cea bună, în care primul fiu e crescut de mama sa ca pe un sultan, ca pe “sultanul ei, leul ei, mărul din ochii ei” (şi care nu-şi găseşte locul mai târziu tocmai pentru că era obişnuit ca locul lui să fie de sultan), este dublată de tradiţia cea conservatoare în care “onoarea are de-a face mai mult cu ce se întâmplă în dormitoarele oamenilor decât ce se întâmplă în inimile lor“, astfel că plumbul se adună pe fundul cufărului vechi al tradiţiei şi îl aruncă pe Iskender (“sultanul“) în mijlocul furiei bârfelor, cele de care se temea cel mai mult mama sa. Bârfele s-au întins ca cerneala pe mătase, i-au despărţit şi i-au înrăit pe oameni:

Iskender era fiul ei preaiubit, cam mînios uneori, cam emotiv, dar un băiat bun. Avea motivele lui. Parcă dintr-o dată umblau prea multe bârfe. Pe la spatele ei, îndărătul uşilor închise, prin magazinele de pe colţ, cafenele, restaurante cu chebap, spălătorii, până şi vânzătorii de peşte prinseseră de veste că lucrurile nu mergeau cum trebuie în familia Toprak. Zvonurile se întindeau mai repede decât cerneala pe o bucată de mătase. Pembe curăţase toată viaţa petele de pe haine şi covoare, dar nu ştia nicio soluţie care să cureţe genul asta de pată.”

În ficţiune este mult mai uşor să fie depăşite obligaţiile şi constrângerile sociale decât în realitatea de zi cu zi. În carte, destinul celor două surori gemene a fost marcat de tradiţiile vechi dar le-a şi schimbat, s-a intersectat cu tradiţiile tot timpul, dar le-a şi făcut mai bune la final, aproape magic. Jamila a murit în locul mamei lui Iskender, iar aceasta a revenit lângă Eufrat în locul Jamilei, Pembe murind chiar în satul turc în care se născuse, a doua şi ultima oară.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Adresa la care locuieşte nostalgia

Publicat de Horea Bacanu 20 Decembrie 2014 Comments Off

Curioasă coincidenţă, această carte începe şi se încheie cu două titluri de capitole în care apare cuvântul “fericire”, deşi povestea spusă de-a lungul celor optzeci şi trei de capitole este despre “nostalgie”, un fel de melanj obţinut din inocenţă şi sentimentalism.

Obsesia primelor cuvinte şi a primului paragraf dintr-o ficţiune e întâlnită atât la mulţi dintre autorii foarte cunoscuţi, cât şi la cititori, la ales la unii cititori mai atenţi. Curiozitatea obsesivă despre cuvintele şi frazele primului capitol este îndreptăţită, aceste prime fraze deschid o lume nouă. Capitolul 1 din “Muzeul inocenţei”, “Cea mai fericită clipă din viaţa mea”, se deschide cu fixarea unui moment ce a provocat tot ce a urmat între Fusun şi Kemal. A provocat, până la urmă, chiar nostalgia păstrării unei colecţii de obiecte într-un muzeu al inocenţei real. Dar şi starea sentimentală a lui Kemal, transformarea acestui moment într-o nostalgie fără moarte, expusă în Istanbul, în imobilul cu numărul 2 de pe strada Dalgıç Çıkmazı, zona Çukurcuma Caddesi, din cartierul Beyoğlu (lângă Piața Taksim). La finalul cărţii, autorul (ori poate chiar Kemal Bey, personajul central căruia i-a venit ideea de face acest muzeu) a găsit potrivit să-l îndrepte pe cititor către sediul muzeului, ataşând şi o hartă a zonei în care se află. Iată primele fraze ale capitolului 1 şi această hartă de la finalul cărţii:

Să fi fost, oare, cea mai fericită clipă din viaţa mea? Aş fi putut proteja, oare, fericirea aceea, dacă mi-aş fi dat seama de ea, astfel încât lucrurile să urmeze un cu totul alt făgaş?

Dacă aş fi reuşit să intuiesc că trăiam cea mai fericită clipă din viaţa mea, n-aş fi pierdut-o niciodată. Momentele acelea minunate, de aur, care mi-au învăluit întreaga fiinţă într-o pace profundă au durat, poate, câteva secunde, dar am avut senzaţia că fericirea dăruită de ele s-a prelungit ore, ba chiar ani de-a rândul. …

În ultimul capitol, “Fericirea”, întâlnirea postmodernistă dintre autor şi personaj are ca pretext modul în care personajul (căruia i-a venit ideea de a face un muzeu din apartamentul povestirii sale) îl caută pe scriitorul Orhan Pamuk ca să-i ceară să scrie povestea muzeului şi colecţiei sale, fără de care vizitatorii nu vor înţelege inocenţa iniţială, sentimentalismul ulterior şi poate nici nu-şi vor da seama că se află la o adresă la care locuieşte nostalgia. Kemal Bey iese din pagini şi îl ia aliat pe Orhan (Pamuk) Bey, spunându-i în finalul capitolului 83 că a avut o viaţă fericită. Şi care merită povestită şi arătată în obiectele încărcate de nostalgie din muzeul de pe mica stradă a cartierului Çukurcuma din Istanbul. Cei doi domni, Kemal Bey şi Orhan Bey, conversează şi fixează argumentele pentru realitatea nostalgică a viitorului muzeu (cel care va rămâne, evident, în grija lui Orhan Pamuk, de îndată ce scriitorul va ajunge să scrie şi ultimul cuvânt din carte):

Cei care vor vizita muzeul vor afla, într-o bună zi, povestea noastră şi vor simţi, de fapt, ce fel de om a fost Füsun, Orhan Bey, mi-a spus el.

Ne apucaserăm imediat de băut, iar acum îmi făcea mare plăcere să beau în tovărăşia lui.

— Privind toate aceste obiecte, luând la rând vitrinele şi cutiile, văzând cum am contemplat-o pe Füsun la mesele de seară vreme de opt ani şi cât eram de atent la mâna, la braţul, la zâmbetul, la unduirea părului ei, la felul în care-şi strivea ţigara în scrumieră, în care se-ncrunta ori zâmbea, la batistele, la agrafele, la pantofii ei, la lingura pe care-o ţinea în mână, la tot ceea ce o privea (nu i-am spus „dar n-aţi fost atent la cercei, Kemal Bey!“), vizitatorii vor simţi că dragostea înseamnă o deosebită atenţie, o mare afecţiune… V-aş ruga să încheiaţi cartea şi să consemnaţi, totodată, în ea că toate exponatele muzeului trebuie să fie scăldate într-o lumină blândă, care să se reverse din vitrine şi care să fie pe măsura atenţiei pe care le-am acordat-o eu. Privind obiectele, vizitatorii muzeului vor fi cuprinşi de preţuire faţă de dragostea dintre mine şi Füsun şi o vor asemui cu amintirile lor personale. Să nu fie niciodată îmbulzeală în săli, aşa încât vizitatorul să trăiască şi să perceapă, rând pe rând, lucrurile care i-au aparţinut lui Füsun, imaginile acelor unghere ale Istanbulului prin care am rătăcit amândoi, mână în mână, şi, în cele din urmă, întreaga colecţie. În Muzeul inocenţei nu trebuie să se afle mai mult de cincizeci de persoane simultan. De fapt, grupurile şi elevii trebuie să-şi facă programare înainte de a-l vizita. Muzeele din Occident sunt din ce în ce mai aglomerate, Orhan Bey. Familiile europene se duc, duminica, la marile muzee cu căţel şi purcel, aşa cum ne duceam noi cândva la plimbare pe malul Bosforului cu maşinile. Apoi iau prânzul la restaurantul muzeului, voioşi nevoie mare, aşa cum prânzeam noi odinioară, duminica, în câte-o cârciumă de pe Bosfor. Proust scria că, după moartea mătuşii sale, obiectele din casa acesteia fuseseră vândute unui bordel şi că, ori de câte ori se ducea acolo şi-i vedea fotoliile şi mesele, simţea că lucrurile plângeau. Lucrurile plâng ori de câte ori hoinăresc prin muzee puhoaiele de duminică, Orhan Bey. În muzeul meu, obiectele vor rămâne, de fapt, mereu la ele acasă. Mă tem ca bogătaşii noştri inculţi şi nesiguri pe ei, confruntaţi cu moda muzeelor din Occident, să nu-şi dorească să deschidă muzee de artă modernă dotate cu restaurante. Noi, ca naţiune, nu avem însă nici un fel de cunoştinţe, de gusturi şi abilităţi în domeniul picturii. Poporul turc trebuie să-şi expună în muzee propria viaţă, nicidecum imitaţii de proastă factură ale picturii occidentale. Muzeele de la noi trebuie să ne reflecte propria existenţă, nu reveriile occidentale ale înavuţiţilor noştri. Muzeul cuprinde întreaga noastră viaţă, a mea şi a lui Füsun, tot ceea ce am trăit noi, iar ceea ce v-am povestit este pe deplin adevărat, Orhan Bey. S-ar putea ca unele lucruri să nu li se pară suficient de limpezi cititorilor şi vizitatorilor muzeului, pentru că, deşi v-am depănat povestea şi existenţa mea cu desăvârşită sinceritate, nici măcar eu nu ştiu în ce măsură le-am priceput pe deplin. Faptul acesta urmează să fie lămurit, pe viitor, de oamenii de ştiinţă, prin intermediul articolelor pe care le vor publica în Inocenţa, revista muzeului. Să-i lăsăm pe ei să ne spună ce relaţii structurale există între agrafele şi periile de păr ale lui Füsun şi răposatul Lămâie, canarul. Supraveghetorii trebuie să le explice vizitatorilor din generaţiile următoare care vor socoti că ceea ce am trăit – suferinţele mele din dragoste, felul în care am pătimit pentru Füsun, felul în care ne înveseleam când ni se întâlneau privirile la mesele de seară ori faptul că ne simţeam fericiţi când stăteam mână în mână pe plajă sau la cinematograf – reprezintă o exagerare, că tot ceea ce am trăit este adevărat. Nu vă faceţi însă griji, n-am nici o îndoială că iubirea noastră va fi înţeleasă de oamenii viitorului. Sunt sigur că studenţii voioşi care vor veni peste cincizeci de ani de la Kayseri cu autobuzul spre a vizita muzeul, turiştii japonezi care vor face coadă la uşă, cu aparatele de fotografiat în mâini, femeile singure, care îi vor trece pragul doar pentru că se vor fi rătăcit, şi îndrăgostiţii fericiţi din Istanbulul la fel de fericit al acelor vremuri vor percepe intens dragostea şi tot ceea ce am cunoscut noi privind stăruitor fotografiile ce reprezintă vechiul Istanbul, jucăriile copilăriei noastre comune şi celelalte lucruri. Mulţimile de oameni care vor veni la Muzeul inocenţei vor vizita, sper, şi expoziţiile noastre temporare, admirând obiectele adunate de bieţii noştri confraţi istanbulezi cu care am făcut cunoştinţă prin casele-ghenă şi pe la reuniunile Asociaţiei, colecţionarii noştri bântuiţi de obsesii care au strâns fotografii cu vapoare, capace de răcoritoare, cutii de chibrituri, clanţe, cărţi poştale, fotografii cu artişti şi alte celebrităţi ori cercei. Mi-aş dori ca poveştile acestor expoziţii şi colecţii să fie, la rândul lor, consemnate în cataloage şi romane. Vizitatorii care, în acele zile, îşi vor aminti, contemplând obiectele cu pietate şi veneraţie, de dragostea dintre Füsun şi Kemal, vor înţelege probabil că, la fel ca în cazul poveştilor cu Leyla şi Mecnun ori cu Hüsa şi Aşk, povestea respectivă nu este doar povestea acelor îndrăgostiţi, ci povestea unei întregi lumi, adică a Istanbulului. Mai doriţi rachiu, Orhan Bey?

Farmecul ultimului capitol nu vine doar din dialogul (i)real dintre personaj şi autor, şi nici doar din prezenţa hărţii în care se află indicaţiile exacte pentru a ajunge la adresa muzeului, ci este amplificat la maxim de o provocare: la pagina 613 se află un bilet de intrare pregătit pentru ca să fie ştampilat, chiar aici, în pagina 613 a cărţii, atunci când un cititor are plăcerea de a vizita muzeul din Istanbul cu cartea (din care i-a citit povestea) în mână. Un bilet de intrare real pentru a ajunge la adresa nostalgiei.

Pentru cei care au norocul să citească “Muzeul inocenţei”, ultimul capitol este o provocare lansată tocmai pentru a-i trimite la adresa în care se găseşte starea de nostalgie, cuprinsă între zeci de obiecte, în atmosfera locului şi în biletul stampilat de la pagina 613 a cărţii despre Kemal şi Fusun (cu care cititorii sunt invitaţi să parcurgă muzeul în mână). Eu chiar mi-am propus să ajung anul viitor pe acolo. Mi-am făcut şi traseul, care în prima parte va traversa Serbia şi Macedonia, pentru ca să ajung în Grecia, la Salonic. De acolo, voi urma calea cea veche a legăturilor comerciale dintre Atena şi Istanbul, Egnatia Odos. Mă şi văd conducând pe autostradă, nerăbdător de a ajunge la intrarea în casa unde locuieşte nostalgia, după ce am citit o carte scrisă de Orhan Bey exact aşa cum i-a fost spusă de Kemal Bey, inocent şi sentimental.

http://horeabacanu.blogspot.ro/

CARTEA DE SÂMBĂTĂ: Descrierea sentimentală a fiinţei naive

Publicat de Horea Bacanu 6 Decembrie 2014 Comments Off

În orice domeniu al vieţii, unul al contactului empiric ori unul din zona interpretării reflexive, cautăm ordinea cu ajutorul căreia se construieşte accesul la înţelegere, adică acel cod prin care se descifrează seria de întâmplări, împrejurări ori acţiuni (mai mult sau mai puţin inteligibile).

Azi am găsit ocazia de a ilustra modul în care o carte poate să o explice pe alta. Cursul despre literatură, prima dintre cărţi, este scris cu un sfert de secol după romanul pe care îl explică, cea de-a doua carte apărând în 1984 şi ajungând în primul rând din faţă în  operele de referinţă din Europa Centrală.

Ordinea şi codurile vizibile (sau ascunse) ale literaturii sunt atent şi minuţios comentate de Orhan Pamuk în prelegerile despre arta romanului, o carte bogată şi frumoasă, scrisă pentru studenţii de la filologie şi pentru toţi ceilalţi cititori pasionaţi, în care personajele principale sunt cele două figuri aparte ale artei romanului, autorul naiv şi autorul sentimental. “Romancierul naiv şi sentimental” este cartea perfectă pentru învăţăceii în arta cititului cărţilor de ficţiune (ce poate fi învăţată de orice om ce este puţin sentimental) şi pentru cei ce învaţă arta scrisului (pentru care e nevoie şi de un dram de naivitate, dincolo de sentimentalism).

Pornind de la comparţia scrisă de Schiller între scriitorul naiv şi cel sentimental-reflexiv, Orhan Pamuk descrie ce gândeşte şi prin ceea ce trece cititorul de roman (gânduri de cititor despre care doar scriitorul “sentimental” este conştient, fără ca să fie doar prin asta mai bun decât cel “naiv”).

Concluzia lui Orhan Pamuk, după treizeci şi cinci de ani de scris ficţiuni, ajunge la nevoia de a scrie în ambele maniere, şi naiv şi sentimental-reflexiv (probabil, ca răspuns complet la neliniştile literare şi pentru o întâlnire deschisă cu cititorul). De remarcat observaţia premiatului Nobel:

“Acum treizeci de ani, când am citit Despre poezia naivă şi sentimentală, mă plângeam şi eu – la fel cum Schiller vitupera la adresa lui Goethe – de natura naivă şi copilăroasă a romancierilor turci din generaţia precedentă. Îşi scriau romanele extrem de uşor, fără a se preocupa vreodată de problemele de stil şi tehnică. Şi foloseam termenul de “naiv” (în mod constant şi cu sens tot mai negativ) pentru a-i caracteriza nu doar pe ei, ci pe orice scriitor de pe planetă care considera romanul balzacian de secol XIX ca pe o entitate naturală şi îl accepta fără vreo urmă de reţinere. Acum, după o aventură de treizeci şi cinci de ani ca romancier, aş vrea să continui cu propriile exemple, pe măsură ce încerc să mă conving că am ajuns la un echilibru între romancierul naiv şi cel sentimental dinăuntrul meu.”

Cu un sfert de secol înainte ca Orhan Pamuk să scrie această frază, unul dintre cei mai plăcuţi şi populari scriitori central-europeni punea în pagini un roman al naivităţii (căci ce poate sa fie mai naiv decât speranţa că fiinţa poate să atingă o stare de uşurătate) şi al sentimentalismului (oferit cititorului prin permenentele intervenţii ale vocii omnisciente, prin trimiterile critice spre conştiinţele personajelor şi spre brutalitatea sau fineţea gesturilor lor).

“Insuportabila uşurătate a fiinţei” este un roman sentimental-reflexiv scris de Milan Kundera atunci când şi-a găsit cuvintele să vorbescă despre dragostea asimetrică (singura, reala), despre atracţie (întotdeauna schimbătoare şi – din această cauză – iluzorie), despre căutarea sensului (cuvintelor neînţelese), este o carte despre trădare şi despre regăsirea sufletului (dorit, sperat, uşor), destul de amestecate toate în pagini şi capitole, şocant de direct descrise şi atât de convingător stilizate de parcă ar fi povestea biografiei recente, trăite aievea de narator (nu scrise din imaginaţie).

Una dintre uimitoarele descoperiri este aceea că cele două personaje creatoare ale artei romanului se regăsesc, ambele, în romanul lui Milan Kundera: scriitorul cel naiv (în multe pagini ale romanului său se vede un singur sens unic al vieţii, sensul subiectiv al câte unui personaj), dar şi scriitorul cel sentimental-reflexiv (mai ales prin prezenţa în forţă a naratorului omniscient, cel care ne face să deschidem ochii mari şi să ridicăm privirea spre orizont, citind fraze de o asemenea luciditate încât ajungem chiar să ne ţinem câteva clipe respiraţia).

Trecând de filosofia din primele pagini, obişnuindu-se cu foarte complicatele şi adâncile constatări omnisciente din (aproape) fiecare capitol, cititorul perseverent (cum îi place să se creadă, în sinea sa), devenit pe nepregătite un cititor complet vrăjit de scrisul lui Milan Kundera (chiar aşa şi este, în fapt, complet vrăjit), îi cunoaşte pe Tomas şi pe Tereza, pe Sabina şi pe Franz, îi admiră, îi înţelege, îi iartă sau îi condamnă, toate plasate într-un timp al ocupaţiei sovietice asupra Cehiei şi într-un spaţiu al călătoriilor. Chiar din primele pagini, paradoxul iluzoriei uşurătăţi a fiinţei este transcris în câteva paragrafe cheie, foarte greu de înţeles complet, motiv pentru care, în toate paginile care urmează, până la ultimul capitol al cărţii, această enigmă plină de naivitate este cercetată în ton complet sentimental şi este dezlegată, poate chiar prea abrupt, în ultima pagină de naivitate:

“Înaintau şi se învârteau pe parchet, executând figuri de dans în sunetele armonioase ale pianului şi ale viorii; Tereza îşi odihnea capul pe umărul lui Tomas, la fel ca avionul care-i transporta pe amândoi, plutind prin ceaţa norilor. Resimţea şi acum aceeaşi ciudată fericire, aceeaşi ciudată tristeţe ca atunci. Această tristeţe însemna: am ajuns la ultima staţie. Această fericire însemna: suntem împreună. Tristeţea era forma, iar fericirea conţinutul. Fericirea umplea spaţiul tristeţii.”

De la pagina optzeci şi cinci şi până la pagina o sută douăzeci şi cinci se întinde Lexicul. Adică dicţionarul de cuvinte neînţelese, cuvintele care au sensuri diferite pentru Franz şi pentru Sabina, explicate într-o cheie neobişnuit de filosofică uneori, alteori decupată din faptic. Cele câteva precizări lexicale îl ajută pe cititorul întâlnirilor dintre Sabina şi Franz să gândească ambivalent, în termenii de uşor – greu, de fidelitate – trădare, de lumină – întuneric, adevăr – minciună.

Iar din devenirea lui Tomas, despărţit de Tereza, se poate percepe diferenţa dintre dragoste şi ne-dragoste: “Altfel spus: dragostea începe în clipa în care o femeie se înscrie cu un cuvânt în memoria noastră poetică”, afirmaţie venită dinspre vocea omniscientă, subiectivă şi, evident, masculină, a scriitorului sentimental, complăcându-se şi dându-şi seama de postura sa naivă.

Probabil că ideea naivităţii politice, care se plăteşte întotdeauna printr-o sancţiune, este un revers cu greutate în comparaţie cu naivitatea uşoară a ideii despre dragoste. Doctorul Tomas plăteşte greşeala unei naivităţi politice, fiind obligat să renunţe la profesia sa, în timpul ocupaţiei sovietice a Cehiei. În dragoste însă, naivitatea l-a ajutat, umplându-i cu fericire spaţiul dintre limitele tristeţii, conform principiului ireversibilităţii vieţii, şi acesta fiind, la rândul său, o mare naivitate inventată.

Una dintre paginile cele mai sentimental-reflexive ale cărţii despre “Insuportabila uşurătate a fiinţei” cuprinde patru paragrafe ce sar cu totul din ritmul capitolului în care sunt scrise. Aceste patru paragrafe îi dau prilejul lui Milan Kundera de a lua locul naratorului, de a lansa câteva idei (grele) despre personajele romanului său, chiar într-o pagină din mijlocul acestei ficţiuni. Cele patru paragrafe se cer citite de două ori, aduc o umbră de zâmbet pe chipul celui care le citeşte şi sunt cele mai reliefate fraze sentimentale scrise şi spuse de un scriitor înlăuntrul unei ficţiuni, ca o confidenţă făcută cititorului ce a ajuns la această pagină a romanului său, într-un loc din roman care e recomandabil să rămână secretul dintre scriitor şi cititor, undeva după mijlocul Părţii a Cincea. Ele se întind pe două jumătăţi de pagină (iar numărul paginii la care se află îl voi păstra aici secret, aşa cum e recomandabil să rămână) şi se termină astfel: “… Personajele romanului meu sunt propriile mele posibilităţi care nu s-au realizat. De aceea le îndrăgesc pe toate deopotrivă, şi toate au darul să mă înspăimânte deopotrivă; fiecare dintre ele a depăşit o anumită frontieră, pe care eu însumi am ocolit-o. Şi tocmai această frontieră depăşită (frontieră dincolo de care eul meu încetează a mai fi) mă atrage şi mă captivează. Abia în spatele ei începe misterul căruia îi pune întrebări romanul. Romanul nu-i o confesiune a autorului, ci o explorare a ceea ce reprezintă existenţa umană în capcana devenită lume. Dar, gata, ajunge. Să ne întoarcem la Tomas.”

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Ce păcat că nu ştiu portugheza, căci în varianta în care aş înţelege “limba cea dulce” plăcută de Cervantes, aş avea ocazia de a-mi reprezenta în original cum vorbeşte o şopârlă, povestind cum se practică meseria de genealog. Sâmbăta asta citesc o carte scrisă de Jose Eduardo Aqualusa, “Vânzătorul de trecuturi”.

Din avantajul nedisimulatei admiraţii pe care Jose Eduardo Aqualusa o poartă pentru realismul magic, pentru scriitorii de limbă spaniolă ai secolului douăzeci, din povestirea visurilor şi din comentariile şopârlei Eulalio (vocea naratoare a acestei cărţi), a ieşit o comoară de ficţiune, potrivită pentru cititorii de limbă portugheză sud-americani şi africani, cât şi pentru cei ai traducerilor din cele douăzeci şi cinci de limbi din toată lumea.

Când nu ai auzit mai nimic de Jose Eduardo Aqualusa şi începi această carte, seria surprizelor, enigmelor şi uimirilor îţi dă peste cap aşteptările. Aşa mi s-a întâmplat mie, iar printre cele ce m-au surprins în această carte se află şi:

- stolurile de îngerii, surprinşi de narator (adică de şopârla Eulalio, cea care într-o viaţă anterioară fusese om) şi amintiţi chiar în prima pagină a cărţii: “Îmi place să vad flăcările înalte, norii în galop şi deasupra lor îngerii, cete întregi, scuturându-şi scânteile din păr şi agitându-şi aripile mari, în flăcări.”;

- cele şase visuri ale şopârlei Eulalio şi observaţia din Visul 4.: “[nu e] Nimic din ce pare adevărat care să nu poată părea fals.”;

- cum se scrie chiar şi trecutul, operaţie ce poate afecta unele lucruri ce păreau în ordine în viaţa unui om, şi cum asta este o meserie de-a dreptul onorabilă pentru Alex Ventura: “Îl căuta, explică el, o clasă întreagă, noua burghezie. Erau oameni de afaceri, ministri, moşieri, generali, oameni, în sfârşit, cu un viitor asigurat. Acestor oameni le lipseşte un trecut bun, strămoşi iluştri, blazoane. El le vinde un trecut nou nouţ. Le trasează arborele genealogic. Le dă fotografiile bunicilor şi străbunicilor, cavaleri de rasă, doamne de pe timpuri.”;

- cum vine nemurirea odată cu evitarea pericolului primei morţi, când somnul şi o carte i-a salvat viaţa, o viaţă anterioară umană a visătoarei Eulalio: “Într- o bună zi, pe când îmbrăcam forma mea umană anterioară, hotărâsem să mă sinucid. Doream să mor definitiv. Trăgeam speranţa că viaţa eternă. paradisul şi infernul, Dumnezeu şi Diavolul, reîncarnarea, toate chestiile astea, nu erau decât nişte superstiţii ţesute îndelung, secole de-a rândul, de imensa teroare a oamenilor. Mi-am cumpărat un revolver dintr-un magazin de arme, care se afla la câţiva paşi de casa mea, dar în care nu mai intrasem niciodată înainte şi al cărui proprietar nu mă cunoştea. Apoi, am cumpărat o carte poliţistă şi o sticlă de lichior de ghimbir. M-am dus la un hotel de pe plajă, am băut ghimbirul în sârbă, cu îghiţituri  mari (toată viaţa alcoolul mi-a repugnat), după care m-am întins în pat şi am început să citesc o carte.

(…) Am stins lumina, am dus revolverul la tâmplă şi am adormit.”;

- cum se poate scrie o carte cu capitole atât de scurte uneori, de parcă în ziua când s-au scris a fost interzisă depăsirea de către acelaşi scriitor a unei limite maxime de  trei-patru mii de semne (cum sunt, de exemplu, cele şase capitole cuprinzând cele şase visuri);

- cum alegerea între viaţă şi cărţi poate fi înţeleaptă (mai ales dacă alegerea este a acestei cărţi, cu visuri şi realităţi neobişnuite:): “Realitatea este dureroasă şi imperfectă, îmi spunea ea, asta e natura ei şi de aceea o deosebim de visuri. Când ni se pare că ceva este foarte frumos, ne gândim că nu poate fi decât un vis şi de aceea ne ciupim ca să ne asigurăm că nu visăm – dacă ne doare înseamnă că nu visăm. Realitatea ne răneşte, chiar şi atunci când, pentru câteva clipe, ni se pare că este un vis. În cărţi găsim tot ceea ce există, de multe ori în culori mai autentice şi fără durerea reală caracteristică pentru tot ce există în realitate. Între viaţă şi cărţi, fiule, alege cărţile”.

Şi alegem în fiecare zi din viaţă, uneori o carte, uneori un fado!

http://horeabacanu.blogspot.ro/

Povestea maidanezului Leuţu, o altfel de carte despre… criza omului

Publicat de Pagini de Cultura 6 Noiembrie 2014 Comments Off

„Povestea maidanezului Leuţu – Despre noua ordine domestică şi criza omului”, carte ce poartă semnătura prof. Vintilă Mihăilescu, va fi prezentată sâmbătă, 8 noiembrie 2014, şi la Timişoara. Evenimentul va avea loc începând cu ora 12.00, în ceainăria librăriei Cărtureşti din Iulius Mall. În dialog cu autorul se vor afla Otilia Hedeşan şi Ciprian Pânzaru de la Universitatea de Vest din Timişoara.

Profesorul Vintilă Mihăilescu ne-a obişnuit deja cu o serie de lucrări nonconformiste precum Socio Hai-Hui prin Arhipelagul România, Etnografii Urbane. Cotidianul văzut de aproape, Sfârşitul Jocului ori recent apărutul volum Scutecele națiunii și hainele împăratului.

Povestea maidanezului Leuţu, apăruta la editura Cartier, reprezintă o abordare originală a relaţiei dintre om şi animal, ascunzând însă o analiză mai profundă şi puternic conceptualizată a relaţiei dintre om şi natură. Pe parcursul celor şase capitole autorul ne propune teme şi dezbateri inedite, pornind de la „povestea maidanezului Leuţu” trecând prin relaţia dintre oraş şi modernitate, relaţia dintre familie şi animale, ordine şi poluare simbolică, natura omul şi animalul şi ajungând la dezbaterea despre criza omului şi disputa ideologică dintre postumanism şi transumanism.

Povestea maidanezului Leuţu este o carte complexă cu o temă care, dincolo de titlul aparent anectodic, invită la analiză şi reflecţie.

***

Vintilă Mihăilescu (n. 1951) este licenţiat și doctor în psihologie al Universităţii din București. În prezent este profesor universitar doctor şi şeful Catedrei de Sociologie a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, având domeniile de specializare: etnopsihologie, identitate şi etnicitate, studiul comunităţilor.

În 1990 a iniţiat organizarea Societăţii de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000. De-a lungul carierei sale a desfăşurat o intensă activitate de cercetare la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Române. A fost visiting professor la numeroase universităţi şi centre de studii avansate din Franţa, Elveţia, Germania, Belgia, Canada, Ungaria şi Bulgaria.

Din 1998 este colaborator permanent la revista Dilema (Veche), unde deţine rubrica Socio-hai-hui. Între 2005 și 2010, a fost director general al Muzeului Ţăranului Român. În 2006 a fost decorat de Preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române.

Sursa foto: www.facebook.com

Ştefan Câlţia. Locuri – lansare de album şi expoziţie, la Muzeul de Artă

Publicat de Pagini de Cultura 29 Octombrie 2014 Comments Off

După mai bine de 10 ani de la ultima expoziție la Timișoara, reputatul artist plastic Ştefan Câlţia se reîntoarce în orașul în care şi-a început formaţia de artist, cu o serie de peste 40 de picturi și desene. Pornind de la expoziţia-eveniment Ştefan Câlţia. Locuri deschisă publicului până pe 5 decembrie 2014, la Muzeul de Artă Timişoara, Curtea Veche Publishing propune un album-cadou pentru toţi iubitorii de poveşti şi pictură.

Albumul va fi lansat vineri, 31 octombrie, la ora 18.00, în prezenţa lui Ştefan Câlţia, care le va vorbi cititorilor între lucrările sale, alături de prof. univ. dr. Victor Neumann (directorul Muzeului de Artă Timişoara), Iren Arsene (directorul Curtea Veche Publishing), Patricia Bădulescu (unul dintre cei trei curatori ai expoziţiei) şi Cristina Bazavan (jurnalist, blogger).

Albumul adună înăuntrul său un mănunchi de peste 70 de lucrări dintre care multe neexpuse până acum ochilor publicului larg, dezvelite de intimitatea colecţiilor private şi învelite în cuvintele moi a şase autori. Textele ce însoţesc aceste imagini propun chei de lectură ale imaginarului construit de Ştefan Câlţia, prezintă etapele cele mai importante ale parcursului său biografic şi artistic şi evocă propriile contacte ale autorilor (Victor Neumann, Dan C. Mihăilescu, Ioana Mandeal, Sandra Demetrescu, Patricia Bădulescu, Andrei Teleagă) cu munca acestuia. Accesibil, uşor curgător, întregul text al albumului se vrea a fi o poveste care să vină în completarea celor multe spuse prin imagini, declară organizatorii evenimentului.

Albumul Ştefan Câlţia. Locuri face parte dintr-un proiect mai amplu care include expoziţia cu acelaşi nume, precum şi o serie de conferinţe. Gândul din spatele expoziţiei de la Palatul Baroc din Timişoara este acela de a aduce împreună preocupările, aparent eterogene, ale artistului Ştefan Câlţia, prezentate în ultimii douăzeci de ani ca distincte, în cadrul unor expuneri tematice, sau închegate în jurul unor concepte izolate. Aşezarea împreună, într-un spaţiu la fel de proteic, a acestor lucrări aparent atât de diferite, va pune în evidenţă faptul că acest cortegiu tematic s-a dezvoltat păstrând mereu o legătură zenitală cu o referinţă fixă, de natură biografică, având ca substrat o sensibilitate artistică şi umană mereu identică cu sine, punctează curatorii expoziţiei.

Lucrările lui Ştefan Câlţia sunt expuse la etajul doi al Muzeului de Artă din Timişoara, programul de vizitare fiind zilnic, între orele 10-18 (luni închis).

Sâmbătă, 1 noiembrie, de la ora 11, Patricia Bădulescu, curatorul expoziției Ștefan Câlția – Locuri de la Muzeul de Artă Timișoara, va realiza un tur ghidat al expoziției. Participarea se face pe bază de înscriere pe pagina de Facebook a evenimentului sau la nr. de telefon 0256/491592 (secretariatul Muzeului de Artă Timișoara). Primii 30 de înscriși vor fi așteptați la turul de la ora 11. Dacă vor fi mai mult de 30 de participanți, se va organiza un al doilea grup, de la ora 12.30. Turul durează 45 de minute şi este GRATUIT.

BIBLIOTECI ÎN AER LIBER, la a patra ediţie

Publicat de Ana Brunner 23 Septembrie 2014 Comments Off

Luna septembrie nu înseamnă doar întoarcerea la școală sau locul de muncă, ci şi posibilitatea de a-ţi petrece timpul afară, în lumea colorată a cărților. Dacă îţi place lectura în aer liber, eşti invitat la cea de-a patra ediţie a „Bibliotecilor în aer liber”. Organizat de Mediateca „André François” a Institutului Francez şi Biblioteca Centrului Cultural German Timişoara, evenimentul are loc în 26 şi 27 septembrie 2014 pe str. Mărășești.

Bibliotecile îşi vor întâmpina cititorii între orele 11 – 18. Vă aşteptăm cu mic, cu mare să răsfoiţi reviste, cărţi şi benzi desenate în limbile franceză şi germană, să ascultati muzică şi să descoperiti oferta noastra de filme artistice şi documentare. Pentru cei mai mici dintre cititori, am pregătit un spaţiu special amenajat pentru lectură, desen şi jocuri, declară reprezentanţii IFT şi CCG.

Prin această acţiune, organizatorii doresc sa promoveze biblioteci moderne cu fonduri actualizate, să atragă publicul spre lectură şi să şteargă imaginea perimată a bibliotecii şi a bibliotecarului. Pentru cei care doresc să îşi facă un abonament, în perioada 26 – 27 septembrie, se oferă o reducere de 20% la achiziţionarea unui abonament Cardul Confluenţa Culturilor, valabil 1 an la ambele biblioteci plus alte beneficii la 25 de parteneri.

Puteţi, de asemenea, participa la o tombolă şi câştiga abonamente, cărţi şi reviste în limba franceză şi germană.

Evenimente cu personalitate și personalități-eveniment, la LitVest 2014

Publicat de Pagini de Cultura 19 Septembrie 2014 Comments Off

Manifestări și locații diverse, personalități eveniment și evenimente cu personalitate. Biblioteca Judeţeană Timiş vă invită la una dintre cele mai inedite manifestări literare româneşti: Festivalul Naţional de Literatură LitVest. Ajuns la cea de-a treia ediţie, evenimentul se va desfăşura în perioada 24-26 septembrie 2014, la Timişoara.

Şi la această ediţie, festivalul propune un concept aparte în context românesc. Alături de scriitorii Nora Iuga, Nicolae Breban, Șerban Foarță, Ion Cucu, Liviu Antonesei, Ruxandra Cesereanu, Pavel Gătăianțu, Jovan Zivlak, Ivan Negrišorac, Robert Șerban, Un Cristian (Cristian Cosma) şi T.S. Khasis, sunteţi invitaţi la vernisaje, lansări de carte, dezbateri şi lecturi publice în spaţii inedite. Totodată, patrimoniul BJT se va îmbogăți prin realizarea câtorva dintre cele mai inedite pictoriale: Doctori în litere (scriitori în halat medical) sau Bega la pas, pictorial cu și de Ion Cucu.

Program LitVest 2014

Miercuri, 24 septembrie

Ora 19, Secția de Arte Deliu Petroiu, Bastion Theresia, corp A – EXPONENȚIAL. Expoziție mixtă cu fotografii de Ion Cucu și imagini din Fototeca BJT. Lansarea volumului II al AlBoom-ului fototecii.

Joi, 25 septembrie

Ora 12Clase paralele. Experiment didactic și literar la colegiile și liceele: C.D. Loga, Carmen Sylva, J.L Calderon, F.S. Nitti. Ore neconvenționale consacrate câtorva dintre scriitorii prezenți la Vestival: Ruxandra Cesereanu, Nora Iuga, Nicolae Breban, Liviu Antonesei.

Ora 18, Institutul Cultural Francez, bd. C.D. Loga, nr. 46 – Granițe și literaturi. „Cucerirea Vestului”. Dezbatere asupra receptării/lipsei de receptare a literaturii române în Occident.

Vineri, 26 septembrie

Ora 19, Secția de Arte Deliu Petroiu, Bastion Theresia, corp A  – Lecturi aprinse, lecturi în surse inedite de lumină.

Festivalul Ceau, Cinema! deschide înscrierile pentru competiţia internaţională

Cea de-a şasea ediţie a festivalului de film “Ceau, Cinema!” va avea loc în perioada 18-21 iulie 2019, la Timişoara şi Gottlob.

Regizoarea Alexandra Badea, în turneu cu spectacolul “Perfect compus”

Turneul naţional „Manifest pentru dialog” va debuta la Arad şi va continua până în data 21 februarie, în şapte oraşe din România.

Atelier de scenariu de film la Institutul Francez, cu Lucian Ionică

Institutul Francez din Timișoara și Lucian Ionică le propun liceenilor un atelier de scenarii de filme foarte scurte!

Patru generaţii Mattis-Teutsch, în expoziţie la Muzeul de Artă

Expoziţia aduce în faţa publicului picturi, sculpturi, animaţii 3D şi instalaţii aparţinând familiei artistului Mattis-Teutsch.

#plaiX

11-13 septembrie #TimisoaratraiestePLAI

Posted by PLAI Festival on 8 Septembrie 2015